Ioan

Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.


Mandelștam –Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.( trad.proprie)

După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai. Tot Mandelștam, nefericitul fericit.

Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.

Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim.

Boris Marian

La mulţi ani mie însumi

La mulţi ani mie însumi




Cineva îmi spunea la mulţi ani, la mulţi ani,

Eu eram undeva , sub pământ, în Balcani,

Tu muriseşi de mult, nu scriai nici scrisori,

Astfel oamenii mor de o mie de ori,

Sus, pe cer, un luceafăr de seară, din zori

Anunţa că vom fi nemuritori,

Nici trompete, alămuri, dezamăgiri,

Turnul de fildeş e pentru maritiri,

Cronicarul mai spune, eram numai noi,

Cronicarul ne minte, este vulpoi,

Ce-i viaţa fără de moarte? Nimic,

Precum grâul tânăr, fără de spic,

No man”s land, nu te ştie nici dracul aici,

În Estul sălbatic, cu melci şi furnici,

Poezia-i ca dragostea, te face bun,

Ce mult mă mai bucur, aş vrea să vă spun,

Ce mult mă bucur că nu sunt viu,

Voi nici nu ştiţi că nu mai scriu.



Boris Marian

Mihai Eminescu -160

140 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu


Poem

Să ne închipuim cuvintele

Ca locuri de naştere ale Poetului

Şi să le aducem flori

În orice propoziţie ne-am afla.



BORIS MARIAN

Salvador

Salvador

Prin moartea ta, poetul îşi plânge veacul,
Podoabe ale timpului, numele rămân doar frumoase,
Iar lupul în strai de bunică îşi pierde răbdarea.
Mă iartă de-mi vin în memorie, nu piscuri înalte,
Ci suflete mult mai curate, Gavroche sau Scufiţa cea Roşie,
..............................................................................................
Civili ne-am născut în cetatea propriului nume
Şi-ncet, prea încet învăţăm apărare şi atacul.
De unde îşi soarbe puterea de şoc necuvântul?
Etern Cristofor, te ajunge coinquista din urmă,
Grăbeşte, te-aştept în alt veac, Salvador.

Oamenii de cenuşă

Noi suntem oamenii de cenuşă,
Venim la casele noastre,
Ne aşezăm pe prag, mestecăm linişte,
În casele noastre stau alţi oameni,
Dar ei nu se simt strîmtoraţi
De venirea noastră,
Ei discută peste capetele noastre,
Citesc, râd, se nasc, mor,
Noi nu deranjăm,
Noi vorbim în şoaptă între noi,
Tu eşti, mamă? Tu eşti, tată?
Soră? Frate? Prietene?
Ceilalţi nu ne aud,
Noi nu deranjîm,
Suntem liberi, n-avem trup, n-avem oase,
N-avem morminte, numai numele,
Iar numele se pot uita.

Boris Marian