O moarte prea ciudată

O moarte prea ciudată






O moarte prea ciudată venea de nicăieri,

În liniștea odăii scriai un vers sau două,

O oboseală dulce, o spaimă, adulter

Cu doamna fără nume, trup transparent, de rouă.

Mai este timp, mai umbli, citești și mai visezi,

E harnicul timpul, singur, temeinic face treaba,

Tu n-ai să țipi, doar noapte de noapte-ai să veghezi

și dacă scrii poeme, tu n-ai trăit degeaba.

Îi plâng pe împărați, pe faraoni, pe toți

Cuceritorii, setea i-a dominat și graba,

E harnic timpul, trage de arcuri și de roți,

Dacă ai scris poeme, tu n-ai trăit degeaba.





Boris Marian

Nimeni nu este mai surd

Nimeni nu este mai surd






Nimeni nu este mai surd,

Decât cel care nu vrea să audă,

Ne spune Pirkei Avot,

Domnul Pirkei Avot,

Nu toți cei lătrați de câini sunt hoți,

Dacă ai un băț în mână nu discuta cu câinele,

Ca să mori nu ai nevoie de calendar,

Astfel depănam amintiri din Casa Înțelepciunii,

Dar am uitat totul și ne-am sărutat adânc

Ca într-o peșteră.

Cine impune iubirii reguli de bună purtare?





Transplant





Să ai puterea să stai

De vorbă cu lunea mai,

Mai bine te amăgești

Cu evoluția unui cireș,

Din faza de floare – fecioare,

Apoi rodul sub luna amară, ,

Apoi să-ți donezi elegant,

Creierul pentru transplant.





Să fii prizonierul



Să fii prizonierul unor orbi, unor surzi,

Să asi sensibilitatea lor diabolică,

Să nu poți, să nu ai pe unde să fugi,

Cum nu poți scăpa de ciuma bubonică.



Și totuși să scrii, să scrii pătimaș,

În timp ce te pipăie mâinile orbilor,

În timp ce strigă surzii – „Curaj”

și ochii devin hrana dulce a corbilor.

Șoptește, încearcă să fii orb, să fii surd,

Învață s-auzi și să vezi doar prin piele,

Precum pelerinul ce merge la Lourdes,

Ce crede, zâmbește zdrențuit, în obiele.



Boris Marian

Să-mi port libertatea

Să-mi port libertatea




Să-mi port libertatea,

Să știu să ocolesc spinii,

să gonesc Pasărea Neagră

din sufletul meu.

Roșul se naște din neguri,

Negurile se nasc din Roșu,

Să-nvăț deosebirea.

Deasupra oricărei libertăți

Este iubirea, fără litere mari,

Ca un sărut pe pleoape,

În pragul ușii, o scrisoare

Venită de foarte departe.



Mă voi obișnui cu această viață,

Nu cunosc voluptatea umilinței,

Cel mai iubit vers – „deci te luptă”,

Mă regăsesc pe atlasul lumii,

Dar ce ușor poți izgoni o vrabie,

De aici începe o altă poveste.





Nu mi-au plăcut realul, banalul, precisul,

Realistul, canalul, cinstitul,

Îmi plac minciunile sorții,

Speranțele fără granițe,

Copacul crescut prin tavan,

Cerul căzut, subteran,

Poemul scris chiar cu sânge,

Orgasmul cum plânge,

Ne trebuie un scaun electric

Să știm cum se ține o lecție,

O ghilotină de apă,

Nimeni nu scapă,

Dar sapă, groparule, sapă,

Îngroapă-ne-n lutul minciunii,

Că-n mituri trăiau și străbunii. BORIS MARIAN

Îmi clădesc opera

Îmi clădesc opera






Îmi clădesc opera. Clădește-o, spune vecinul.

Vezi să nu se clatine la vânt. De fapt, fă ce vrei.

Ești liber. Fiecare construim ceva. Chiar și nimicul

Trebuie cumva alcătuit. Nu te crede prea mare,

Nici prea mic, fii „o trestie gânditoare”.

Dar mie sângele îmi îngheață în vene,

Dar mie visele mi se lipesc de gene,

Dar mie creierul mi se topește,

Opera mea este un val ce crește,

Apoi cade în sine, mă regăsesc singur,

Exact ca după o orgie drăcească.

Atunci vine îngerul meu, cine nu are,

Îmi pune degetele ușoare, ușoare,

Clădește ce vrei, ești liber, îmi spune,

Nici Dumnezeu nu poate face orice minune,

El nu e sigur pe ceea ce face, tu scrii

și tu răspunzi propriei agonii.





Boris Marian

Ce facem?

Ce facem?




Îl luăm pe Vermeer, are un rânjet cam de nebun,

Scuze, da nu are dantură, Boterburgul pare liniștit,

La fel și Delft, priviți pasărea din colțul de sus al camerei,

Bieții oameni de afaceri nu o iau în seamă,

Cine e blând? Sfânta Praxedis adună sângele

Unui martir, sângele cântă. Nimic despre pieptul

Nesfintelor. Citiți scrisoarea mea la fereastră, poate că

O pasăre fericită va trece dincolo.





N-ai să găsești iertare nici la cei buni,

Nici la nebuni, în poezie nu ai voie să arăți

Cu degetul. Dar nu vei fi iertat că nu ai iubit,

Că ai iubit, că nu ai trădat, că ai trădat,

Că nu ai mințit, că ai mințit, de parcă Dumnezeu

Ne-a gfăcut pe unii din caolin, pe alții din humă neagră.

Mi-a spus un câine zdrobit de un camion – vezi?

Am sângele roșu ca tine.





Am prea mult zahăr în sânge,

Prea multă iubire în inimă,

Prea multă fiere în bilă,

Prea mult acid în stomac,

Prea multe amintiri în creier,

Prea multe vise noaptea,

Prea multă viață în mine,

Trebuie să trec la regim,

Să respir mai rar,

Să gândesc mai puțin,

Să nu dorm, să nu mănânc,

Să râd tot timpul,

Să nu mai trăiesc

și totul va reintra în normal,

așa cum era înainte de naștere,

dar, Doamne, lasă-mă cel puțin

să scriu. Amin.





Boris Marian

Așa ceva nu se va întâmpla

Așa ceva nu se va întâmpla






Din străinătate, stranietate, vraiment,

A venit un rinocer. Rudă? Nu. Niște relații

Acolo, mizere, de obicei. Un om nu poate

Schimba o lume, dar nici lumea

nu se schimbă singură. Ne ducem la Domnul,

Îl întrebăm, El tace. Nu a murit, dar tace.

Atunci se apucă fiecare de un mâner,

O afacere, o carte de versuri, o pușcă,

Face fiecare ce poate. Ce spun eu aici?

Nimic. „Fiindcă fără ea nu pot respira”.

Da, fără scris nu pot respira. Fără dragoste

Nu pot respira, chiar dacă am trădat

De mii de ori, chiar pe mine însumi.

Nu doresc să fiu „cel mai iubit dintre pământeni”,

Nici cel mai detestat. Ce spun eu aici?

Nimic. Tinerețea mea nu a îmbătrânit.

Nu am plâns niciodată. Recunosc.

Am cunoscut bucuria. O cunosc.

Nemurirea există cât timp existăm,

Unde? În mintea noastră zăpăcită de atâtea

Noutăți.





Boris Marian

Nimeni nu călătorește

Nimeni nu călătorește






Nimeni nu călătorește, totul stă pe loc,

Iubirea, ura, trădarea, moartea, nimic nu se mișcă

Fără voia celui care crede că el călătorește.

„Ne naștem și murim fără să vrem”.

„E prima noastră formă de noroc”.

Mi-am risipit armatele pe continente necunoscute.

Acum, o lulea, un mic pahar de whisky, un gând

Mai blând ca de obicei,

Aștept vulturul pleșuv să mă ia în zbor,

De mic copil îmi plăcea zborul fără aripi,

Săream mai multe trepte,

Nu credeți că este o eroare de comportament?

„Și pleci, nici un bagaj nu iei cu tine”.

Și pleci așa cum ai venit.

Mai citesc uneori Cartea.

Deși, din ea m-am născut.





Boris Marian

Vako Popa

Vasko Popa ( 1922-1991)




Poet sârb de origină română, Vasko Popa este unul dintre cei mai originali poeți ai secolului XX. Prieten cu Nichita Stănescu, care i-a tradus o parte din versuri, el este puțin cunoscut la noi. Reproduc doar poemul „Rezonanță”, care mi-a inspirat un poem „în replică”.



Rezonanță



Camera goală începe să rânjească

Mă retrag în propria piele.

Tavanul începe să chelălăie.

Îi arunc un os.

Colțurile încep să hămăie.

Le arunc și lor un os.

Podeaua începe să mărâie.

I-arunc și ei un os.

Un perete începe să latre.

I-arunc și lui un os.

Și- al doilea, și-al treilea, și-al patrulea –

Începe să latre.

Fiecăruia i-arunc un os.

Camera goală începe să urle.

Gol eu însumi

Făr-de nici un os

Mă înmulțesc într-un ecou

al urletului

și răsun, răsun,

răsun.

Vasko Popa











”Replică - Rezon





Fondul magic ale acestei scriituri

Este sufletul meu.

Voi credeți în suflet?

El nu este o scoarță de copac,

Nici miezul alb al mărului,

Nici sămânța, este, cum spun chinezii,

Ceea Ce Nu Este.

Există vorbe goale? Posibil.

Ne spune Mihai Eminescu.

Cineva mă confundă.

Există undeva, cineva

Care-mi seamănă la nume,

Dar nu la profil.

Profilul meu se schimbă

După cum iubirea se apropie

Sau se depărtează.

Vrăjmaș nu am fost nimănui.

Ar fi fost prea mare cinstea

Acordată neființelor.

Eu iubesc tot ce există,

Puteți parodia acest vers,

Eu iubesc tot ce există.





Boris Marian

Iartă-i, Doamne

Iartă-i, Doamne, că nu știu ce vor








Iartă-i, Doamne, nu știu ce vor,

guzganii aleargă pe coridor,

acum ce ne facem,

acum ce fumăm.?

Iartă-i, Doamne, ,

Răbdare, dă-mi.

Măduva lor este verde, o spumă,

Fluier, guzganii se-ascund,

Nu e ciumă,

Doamne, eu îi iubesc,

Nu-s guzgani,

Au un strămoș ca și mine,

Pe
Adam.



x x x



Am visat că am ucis pe cineva,

Eram liniștit, am făcut o baie fierbinte

și visul s-a liniștit,

dar cel ucis bătea în geamuri,

pe acoperiș,

eu eram printre cei uciși.





x x x





La un popă a fost un câine

şi pe câine l-a iubit,

Iulius Caesar, vino mâine,

azi oraşul e ticsit,

da, am ucis, ne strigă Shakespeare,

dar nu sunt ucigaş defel,

cum poţi participa în Mexic

la un concurs cu Georges Blondel?

El a ucis, ne spune-n faţă

poetul, din iubire doar

poţi să ucizi, în rest doar zaruri

aruncă moartea-calendar.

.

x x x







Februarie, să scoatem cerneala,

să plângem pe coala cea albă, mireasă,

cum plânge o coasă,

corbii cei orbi,

tristeţe la marginea unor podeţe,

iar versurile cad pe prund,

devin pietre de râu,

vezi privighetoarea de argint,

ca o linguriţă în aer, vibrează?



X x x





Astăzi vom împlini

tragicul său mesaj,

amurg închegat

peste venele marilor cadavre,

mers în pustiu,

am părăsit câmpia înmiresmată,

unde se duse iarna vrajbei noastre?



Lupul îşi bea propriul sânge, speră că va scăpa, dar ...



X x x





Urc coama dealului,

O piatră stă singuratică-n văzduh,

parcă pluteşte ca o vatră,

parcă în ea trăieşte-un duh,

pe piatră-s litere ciudate,

din nici un alafabet, defel

nu pot să le-nţeleg, furate

sunt literele , poate El

Le-a scris cu-o mână nevăzută,

să le citească cei ce cred,

încerc, o ignoranţă crudă

mă trage înapoi, încerc

să las în urmă oboseala

şi tot ce ţine de pământ,

o piatră scrisă-mi ține calea,

neocolită de cuvânt.



X x x







Vine domnul Pache,

Îmi spune, măi Lache,

De ce să nu ne strivim

Între noi, ca doi eroi

Ai Nimicului?





Boris Marian

Justițiarul

Justițiarul






De când mă știu, de când citesc,

Nu am întâlnit un justițiar de treabă,

El este din fier forjat, are inima de plumb,

Uneori are talent, alteori are talanți,

Uneori este maestru, alteori merge-n buiestru,

Un fenomen, un ergumen, el are inima găurită cu ace,

Un strop de sânge nu curge,

Nu prin uitare , nici prin tăcere

Vom ajunge la mal,

În fața noastră se află morminte comune,

Iar muntele fumegă de mii de ani,

Acestea sunt numele, al tău, al meu,

Fanatismul adevărului a ucis mulți prunci,

Să mergem către noi înșine,

Leagăn și mormânt, acestea ne sunt comune,

Suntem mezinii unei istorii bătrâne,

ție îți spun, care stai pe strada Avrigului

sau pe oricare altă stradă.





Boris Marian

ai multe vieți

Ai multe vieți






Definind sensul vieții,

Într-un picior, păcatele mele

Sunt cu sau fără știință,

Nu vă loviți cu pumnul în piept,

Cineva și-a rupt sternul.

Nu poți face bine fără a păcătui,

De ce, Doamne?

Ce ne-am face fără păcate?

Dumnezeu ar șoma.

Cineva pune accentul pe sfârșitul unui lucru.

Este el înțelept?

Cu mâine zilele ți-adaugi,

Ai multe vieți,

Nici una infinită.

De ce nu m-aș bucura de râsul unui copil?





Boris Marian

Cum văd eu poemul?

Cum văd eu poemul?






El nu este piscul visat,

Alpinistul își face cu grijă,

Temerar, datoria,

Apoi coboară.

Poemul este asemenea unui iceberg,

Înaintând continuu

Spre mările ucigător de calde,

El aduce prospețimea sferelor înalte,

Culorile aurorei revărsate

În câmpul unui mai,

Când ne iubeam odată.



Ce pot să spun de mine?

Mai nimic. Cutremure-n Japonia,

La noi Monica se desparte de-al ei Iri,

The play of shine and shade,

Nu-s nopțile de vină,

Să dăm masca jos, prieteni,

Domnul ne binecuvântă doar la naștere,

iar timpul pleacă-n larg

precum un val invers.

Sărutul tău reține clipa.



Boris Marian

Jungla

Jungla








Am pătruns într-o junglă

Miraculoasă, fructele împodobeau

Ramurile sălbatice,

Dar erau otrăvite,

În jur zburau umbre,

Erau lilieci, erau oameni?

Un liliac încerca sămi scoată ochiul,

Altul râdea stropindu-mă cu saliva sa verde.

Din fructe ieșeau viermi roșcați

Cu dinți ca briciul,

Ce mult doream să-mi fac o grădină,

Un loc de casă și de odihnă,

Dar jungla era de neînvins.

M-am trezit, eram în altă junglă.





Neliniște



Capul meu stă pe tava

Privirilor voastre,

Tâmplele îmi zvâcnesc

Ca furtuna-n fereastră,

Cum de nu pot muri

După ce am scris un poem?

Înalț privirea,

În jurul meu nu s-a schimbat

Nici un semn,

Nu mai pot nici ochii

Să-i închid,

Lumina mă orbește,

Sunt ca o frunză

În vid.





Frunzele moarte



Frunzele moarte se adună, se ard,

Cărțile-s vechi, ochelarii s-au spart,

Mâinile tremură, visu-i coșmar,

Stai grănicer uitat la hotar

și pasărea trece și râde în zbor

și ochiul tău plânge interior.



Boris Marian

O zi

O zi






Un vultur ducea către creste,

În gheare, o broască țestoasă,

Oricine ai fi, în seară, ,

Vino afară,

Așa cum vântul saltă

Peste mare, la ce te gândești,

O, suflet al meu?

P tine, Moarte aspră,

Te pizmuiesc, că-n ochii tăi

Stă veșnic viața mea,

De aceea vin la tine , iubito,

Să ne iubim în noapte.





Boris Marian

Cine pierde, cine câștigă

Cine știe să piardă, învinge








Avea de toate și mustață și și era „ talent” și verb ușor,

și un venin latent,

juca și poker și era trufaș,

eu am venit, m-am socotit părtaș,

dar el avea ascuns un vechi pumnal,

am bănuit în ochii lui,

ochi de șacal, că n-are suflet, numai iscusință,

„Tu nu exiști”, spunea,

Exist, dar din voință.





Se spune că-s scandalagiu,

Că nu respect legi și cutume,

Nu sunt periculos, o știu

Doar trei prieteni și trei brune,

Sar la bătaie, cicatrice am

Cam peste tot, iar chipul meu ciudat e,

Sunt mult mai bun ori poate că eram,

Se naște răul doar din lașitate.





Zărind în mâlul apei o piele,

Potăile sorbiră tot râul, de plăcere,

Dar pielea era veche și putredă,

Un plan ce s-a înfăptuit în van.

Căci noi suntem doar coaja,

Doar frunza trecătoare,

Iar râul este timpul

Care ne duce-n mare.









BORIS MARIAN

Iuibire vs. ură

Iubire vs. ură






Poemul este pariul cu mine însumi,

Dacă pierd, înseamnă că eu exist în afara mea,

Omenirea este senină, senilă,

Doar creasta valului mai pune întrebări.

Din negrăit vine înțelepciunea,

Dar grohăitul de unde vine?

Fericiți cei ce nu gândesc,

Al lor este pământul,

Al lor este soarele, nimic nu le mai trebuie.

Gândul ne înnegurează sufletul,

Cele mai firave flori cresc pe buza

Vulcanilor nestinși.

Spune diva cârnă de la TV că-ntre iubire și dragoste

Este doar un pas, simplu, extrem de simplu,

Un pas înainte, doi pași înapoi, ca la vals,

Suntem singurele viețuitoare cu trei ochi,

Al treilea, ciclopic, interior

Vede cu totul altceva.



Boris Marian

Când plânge un prunc

Când plânge un prunc






Un prunc plânge, plânge o lume,

Plâng cei fără casă, cei fără o pâine, orfanii,

Se topesc ghețarii la plânsul unui prunc,

Inima mea se golește de sânge,

Mă adăpostesc sub un pod, trece un câine vagabond,

Mă amușină, sunt de al lui,

Dar ce spune un nor de pe cer?

Aud oftatul bătrânilor din azilul cu gard cenușiu.

Trăim în cea mai bună dintre lumi,

Splendoarea-n splendori ne înconjoară,

Dar plânge un prunc.





Boris Marian

Arcașul inexistent

Arcașul inexistent






Nu există arcași reali, ei se dezmint,

Întunericul făurește orice,

Memoria este în straturi de flori,

Cine dispare fără urmă?

Numai un om ucis.

Primele care trădează sunt marginile.

Umneori lucrurile se rușinează, nu noi, noi nu, lucrurile.

Zaci în neștire, în neștiință, prietene.

Suntem încă mici pentru cosmos,

Chiar pentru colosul Pământ,

Zadarnic avem nepoți, zadarnic le sărut fotografia,

Ceasuri de joc fără grijă,

Ispita atrage pe copil și pe adult,

Străina este străină, până când ne-nrudim,

Posibilă este iubirea, posibilă și neștiută.

Noroc mărinimos, fără apărare apar în fața voastră.

Nu voi lăsa memoria să-mi șteargă nimic,

dar mai ales copilăria și, poate, primul sărut electrizant.





Boris Marian

Am nevoie de Purgatoriu

Am nevoie de Purgatoriu






Am nevoie de Purgatoriu,

Nu am nevoie de Rai,

Am nevoie să fiu biciuit,

Prea mândru am fost,

Prea umilă erai,

Tu, Poesia mea de diamant,

Nu am știut să-ți fiu amant.

Accept fluirăturile mulțimii,

Scuipatuil ce mi-l lasă un nebun,

Am nevoie de
Purgatoriu,

Zăresc malul, mi-a făcut semn

Un colun.





N-am unde să mă grăbesc,

Nu am pe cine uita,

Mi-e indiferent cât primesc,

Mi-e indiferent, draga mea,

Dacă trăiesc, dacă mor,

Trenul pleacă la fix,

N-am de ce să cobor,

Tu nu te chemi Beatrix,

Dar vă iubesc, dragii mei,

Bieți trecători pe asfalt,

Eu aud plânsul de miei,

Eu mai aud „ Schuesse, halt!”.

Dar ne așteaptă alt veac,

Pax vobiscum vă spun,

Goarnas sună, mă-mbrac,

Sunt de serviciu la tun.



Boris Marian

Dezintoxicare

Dezintoxicare










O victorie inexplicabilă,

Omul devine zeu,

Ierți, otrava devine miere ,

Cuțitul –biberon,

Blestemul- cântec de leagăn.

Ești un zeu?





Se spune că unii au fost puși,

Nevinovați, pe scaunul electric.

Ce au făcu ei
?

S-au scuturat, au scos nițel fum,

Au troznit și sufletul lor electrizat

s-a dus la Domnul.

Întrebare – ai fost poet?

Da, spune timid sufletul.





Unui profesor de istorie

i-a căzut fata în prăpastie,

colegii au uitat s-o mai scoată.

Profesorul a plâns.





Un politruc citea macianii,

În loc de maniacii războiului rece.

Pe piatra funerară scria-

Subofițer Maciani.





Când Stalin a fost scos din Mausoleu,

Cineva a strigat – Trăiască Stalin,

Jos Hrușciov. Discret, doi civili l-au ridicat

și l-au dus drept în Siberia.





Nu ești fericit, îmi spune

o cărămidă din zidul vechi,

mă gândesc că este bine să trăiești,

să nu-ți vină o cărămidă în cap,

să ai un scop în viață,

dar care scop?





Voi scrie un tratat de fericire,

despre bucuria de a te trezi,

de a te bucura de soarele de vizavi,

de a înota într-un iaz

cu apă limpede,

ați văzut bucuria câinilor

când își zăresc stăpânul?

Stăpânul este Domnul nostru.

Poate scrisul nostru.

Iar despre fericirea

celor plecați în altă lume,

voi scrie altădată.





Boris Marian

Aștept de douăzeci de ani

Aștept de douăzeci






Aștept de douăzeci de ani

și jumătate,

și nu mai vii, junețea mea,

dar întretimp am scris patru tratate,

am prins și premii și-am primit o acadea,

sunt cel mai bun poet din Andromeda,

din Mauricius, de la Polul Sud,

pot scrie-n zece limbi și în engleză,

iar pe scuns, în grabă, să-ți sărut,

buricul intim, să te laud în ziare,

tu ești lumina vieții pentru morți,

când aparițiile îmi sunt mai rare,

iar unii mă confundă cu Bleonț,



când scrisul meu se duce-ncet cu norii,

iar eu privesc ca înecații-n Vadul Morii.



Boris Marian

Scriu pe liniște

Scriu pe liniște




Scriu pe liniște ca pe un lințoliu,

mă trezesc la ora trei dimineața,

scriu despre orice, un spiriduș mă aplaudă

dintr-un ungher, mă uit la el cu neîncredere .

Pentru cine scriu? Mă întreabă.

Pentru Sirius și pentru toți vagabonzii orașului,

Cărora nici nu le pasă de poeziile mele,

Mă așteaptă o zi ca un tren fără pasageri,

Trenul fantomă prin care trec morții mei

Dragi, morții cu adevărat sau cei doar pro-forma,

Scriu, aspoi redevin om ca toți oamenii.





Boris Marian

Avatar

A sosit vremea




A sosit vremea,

Spune viermele,

de parcă ar fi sosit o revistă,

strângi lucrurile,

vecinii râd,

Dumnezeu râde,

Groparii înjură,

Lemnul scârțâie,

țuica își pierde tăria,

tu nu te grăbești,

mai pui o virgulă uitată,

adaugi un vers, ca un plasture,

a sosit vremea

spune chirurgul șef

nimeni nu înțelege,

încotro o luăm,

pe oriunde o luăm,

ieșim tot la tramvai,

din tramvai privește

fată, nu înțelege

unde ne grăbim noi, ăștia, adulții,

se aud murmure, unii se roagă,

alții discutpă chestii despre femei,

fata se miră, am eu impresia,

poate mă-nșel, n-o fi trecut

sufletul meu, deja, avatar reușit,

în trupul fetei nelămurite?



Boris Marian





.

Sunt disperat

Sunt disperat că nu sunt disperat






Spre deosebire de buletinele de știri,

Viața mea curge monoton,

Nu beau alcool, nu mă droghez,

Nu fumez, ascult doar Brahms, Ceaikovski, .

Citesc poezia care devine tot mai aspră,

Ca o femeie cu multe divorțuri,

Sunt disperat, drame sentimentale nu am

Ca tânărul Werther, mă trezesc dimineața

Precum stăpânii de câini, poezia mea unde este?

Pun la repezeală computerul, creierul meu este gol,

Doamne, ce scriu? Dar ceva se dezleagă,

Ca în Ziua Dintâi, punctul devine masă,

Cuprinde timp și spațiu, mă aflu din nou

Pe linia dintre cele două stații,

A și Z, călătorii urcă, alții coboară orizontali..

Iar eu fluier o melodie, ”Ce bine că ești

și nu o sfeclești”, asta îmi spun mie însumi,

deși asigurarea o am plătită la zi.





Boris Marian

Scara lui Iacob

Scara lui Iacob






Ațipesc uneori la amiază,

Unii cred c-am murit, nicidecum,

Doar poetul în taină visează,

Iar cu visul croiești chiar un drum.

Și cu versul ridici catedrale,

Basilici, sinagogi și moschei,

Pentru pacea în lume e-o cale,

Visul scării lui Iacob, în trei.





Boris Marian

Ești un naiv

Ești un naiv




Ești un naiv,

Scrii despre pasărea-spin,

Spinoza, Cântarea Cântărilor,

Kant, elegii, Hegel, sonate,

Sonete, Shakespeare,

Dar crima din obor,

Violul din Militari,

Jaful de pe Copou,

Scandalul din Satu Mare,

Nimic, ești un handicapat liniștit,

Scrie naibii în rime, în crime,

Limax ce ești, poezia,

Acum, e un un beatbox.



Boris Marian

Eu nu voi scrie

Eu nu voi scrie niciodată






Poezie canibalică, fuckindă, violitică,

În așteptarea războaielor finale,

Se scrie cu multă scârbă și sânge.

Hei, nu știi de glumă, mi se spune,

Nu ai nervii tari, du-te la mănăstire,

În pelerinaj sau du-te dracului

De comentator nenorocit și tâmp.

Las-ne pe noi să ne rupem oasele,

Avem Iliada, Villon, Baudelaire,

Poate Llosa, mai știi, vine unul

De pe la noi și umple Vidul.

Care Vid? Zic eu, cel interior?

Oricare. Totul este vid, Domnul a murit

Sau doarme, nu te-nțelegi cu vecinii,

Trecătorii, părinții, noi vom fi

Cum eram, canibali.

Am plecat în pelerinaj, nu știu unde,

Era soare, aer limpede, poezie.



Boris Marian

Poezia nu se naște din aer?

Poezia nu se naște din aer






Poezia nu se naște din aer,

Ea are voce groasă, stă solid

Pe pământ, bea whiskey fără soda,

Fumează trabuce, se laudă cu crime

Neînfăptuite, plânge pe la colțuri de stradă,

Mai lăsați-mă cu silfidele voastre stafidite,

Când aud cuvântul poezie îmi vine să scriu proză,

Dar proza este mai aprigă, mai plină de smoală și resturi,

„Sah ein Knab ein Roeslein stehn”, ehei, asta era

În veacul al XVIII-lea, acum, dacă nu dai de pământ

Cu muza, dacă nu spargi harfa cu pumnul,

Adică nu șochezi, mă-nțelegi, ei ?

Mai bine mergem la o berică, poate au Tv și vedem

Colea un meci, că vorba ceea, toți telectualii

Se uită, de politicieni ce să mai zic,

Ăia nici timp nu mai au, săracii,

Doamne, din humă ne-ai înălțat, în humă

Ne cobori, dar de ce miroase ?





Boris Marian