Bietul călău din Lyon
Pereții vorbesc înăbușit,
În vine clocotesc plumb și aur,
Oamenii fug de el,
Bietul călău din Lyon,
Omul pu să ucidă
Fără să-l doară un deget.
O femeie îi pune mâna albă
Pe creștet.
El este beat, ar vrea să doarmă puțin,
Femeia vrea dragoste,
Călăul vrea somn și iertare,
Iubirea femeii aceleia
Pare blestem.
Apoi se trezesc, fiecare
Merge la treburi.
Boris Marian
Banking, jogging,fucking
Banking. Jogging, fucking
Banking, jogging, fucking, credit, stai la coadă, 973, stai cuminte, bere rece, discutăm politică la WC, sutienele oamenilor politici, mieii plâng de Paște, oamenii fac blocaj de bilă, o cătușă pocnește, mitraliere circulă în cărucioare de copil, un sărut – un cutremur, două săruturi – pa și pusi, Kabal, domnul cel perfid, te ciupesc scurt de buric, intru ca o furnică în tine, Kupai, fiară rea, Jean Labadie nu te știe, lahanoptere zboară noaptea, profa ne cere să prindem fluturi vrăjiți sub fusta ei, Jakusis, spirite rele, la ja-po-ne-zele, Kasher, Macher, Cagliostro, din Boston la Bosfor, e cam lat sau Kamlat, zeu buriat? Am murmurat un muzeu aerian.
Noaptea este un lighean de sânge, ziua râde în fața reporterilor, în mine nu mai există drame, ci idei înduioșate, oprește-te înaintea morții personajului, aorta va fi o cârjă de episcop, mi-am văzut capul rostogolindu-se în șanțul eșafodului, genunchii miroseau a pământ, ca după un amor grăbit,din ferestrele spitalului curge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului, mila ca rugina, dragostea noastră – „Decor străin”?
Un act de ospeție este un act poetic, tu mă primești în suflet, deși ai ochii negri, eu sunt lepros din fire, mă dărui cu bucata, regicizilor, ticăloșilor, ați ucis o istorie milenară, chirurgul promite citostatice în arteră, el leagă esofagul de rect, așa face el să evolueze specia, ce știți voi, paralelipipezilor paralitici? Cum a ars școala? Simplu. Ca un locaș de rugăciune. La început a ars Biblia. Apoi directorul, avea ochelari din rame de os. Îl chema Olivenbaum. Apoi am mers la o școală unde se tăiau caii în curte. Din mațe făceam frânghii de rufe sau de joacă. Caii nechezau în somnul nostru.
Cum am început să scriu? Ce este un interviu? Întâi am început să vorbesc. Eram pe malul râului Ural. Gri. Noi eram gri. Ger mare și eu vorbeam germana. Gura bate statul, statul pe fund este sănătos.
Bunicul vorbea huțula. Râdea de Stalin și mă enerva. A murit odată cu dictatorul. Dar el credea în Dumnezeu și în mine, era blând. Îmi mângâia genunchiul. Simt și acum. Lumea plângea la moartea lui Stalin, bunica plângea moartea bunicului. Eu am scris primele mele versuri, Stalin e un moș frumos și călare și pe jos. Mi s-a spus să tac dracului din gură. Atunci am trecut la aniversări, la a mea, la cele ale părinților. Nu prea le citea nimeni. Sunt măgar și rău mereu , dar mă iartă Dumnezeu. Mama m-a întrebat ce știu eu despre Cel de Sus. Nimic. La sinagogă nu se arăta, la biserică era sus, pe boltă un chip greu de recunoscut. Ba era tânăr, ba mai bătrân. Ca bunicul meu, în închipuire. Bunicul nu s-a supărat nici când i-am fărmat luleaua. După câțiva ani de pregătire școlară scriam despre unu mai, 23 august ( din vreme, înainte de vacanță), eram lăudat , dar poeziile sunau ca dracu. Apoi am trecut la constructori. Se construia Sala Palatului, parcul regal era distrus, eu scriam – Să urce betonul pe schele, beton, oțel și mortar, să urce roabele grele, mai cântă-ne , frate zidar. Zidarii nu prea cântă, fumează chiștoace și duhnesc a țuică. Înjură și te pot pocni când nu te aștepți. Unuia i-am furat nivela, am ținut-o ascunsă ani de zile. Am trecut la colectivizare- E alb Petre-acuma și doarme pe spate, îl plâng toți și muma, îl plânge și-un frate, vecini se perindă și-s mulți alți la Petre, șoptesc crunt din buze și pleacă la vetre. Petre era un erou al meu , ucis de chiaburii care nu voiau să se colectivizeze. Mă mir că nu am intrat cu poezia în manuale. Directorul a venit la mine plângând. A plâns și când l-au dat afară. Ceva politic. Primul poem publicat în presa culturală a fost „Mințea”, Geo Dumitrescu sau Gheorghe Pituț, nu știu cine o ochise. După aceea nu am fost publicat un timp, că nu se lămurea cineva cine mințea. La revista „Luceafărul”, un redactor cam cherchelit mi-a cerut „împrumut” cinci mii de lei, dublul salariului meu de inginer. N-am mai publicat nimic cam câțiva ani. Ani de zile l-am ținut minte pe „maestru”, cred că mai trăiește. Dar nu-i port pică, am înțeles că era greu să trăiești ca poet. La „Poșta redacției”, Nina Cassian mi-a scris că am o sinceritate cuceritoare. Atât. N-am mai scos nimic. Publicam, totuși alături de nume astăzi, de rezonanță. Odată, la telefon, Geo Dumitrescu mi-a spus că și-a pus mari speranțe în mine, el alesese numele de Boris Marian. Radu Albala mi-a fost lector la „Litera”. I-am adus o sticlă de odecolon, i-am pus-o pe masă, el a fugit după mine, voia să mi-o dea în cap, era furios, colegele erau cu ochii pe el. Am zis că o iau înapoi, mi-a spus că sunt un prost. Dar am rămas prieteni. Un gentleman. Mi-a fost drag poetul FM, mare poet, un temător, mi-a publicat un volum abia după apariția la „Litera”, ținea noul volum pe masă și pe care îl vedea intrând, îl informa – uite un volum bun, cel mai mai bun din acest an. A venit Cezar Ivănescu și i-a pulverizat entuziasmul. Prietenul FM tremura de nervi , de aceea a spus, Cezar este cel mai mare poet din România de azi. Eu am spus că azi e miercuri. Cezar a râs. Acum mă uit la mormântul lui FM, ce om era, ce om. Cel mai omenos dintre oameni și dintre poeți, că poeții sunt câinoși, vă spun eu.
Trebuie să ai o mască, să șchioapeți, să scrii un cuvânt de zece ori, spunea FM, altfel lumea te uită.
Un coleg mi-a spus că eu nu cunosc viața, nu am ce să scriu, nu beau mult, nu curvesc mult, nu joc cărți, doar fumez și citesc. Nu ajunge. A murit, amicul nu scrisese nimic dar era o mină de aforisme, bancuri bune. Nu scria. Mă disprețuia sincer. Păi uite, bă, ce mulți scriu, tot degeaba.
NU m-am lăsat.
Boris Marian
Banking, jogging, fucking, credit, stai la coadă, 973, stai cuminte, bere rece, discutăm politică la WC, sutienele oamenilor politici, mieii plâng de Paște, oamenii fac blocaj de bilă, o cătușă pocnește, mitraliere circulă în cărucioare de copil, un sărut – un cutremur, două săruturi – pa și pusi, Kabal, domnul cel perfid, te ciupesc scurt de buric, intru ca o furnică în tine, Kupai, fiară rea, Jean Labadie nu te știe, lahanoptere zboară noaptea, profa ne cere să prindem fluturi vrăjiți sub fusta ei, Jakusis, spirite rele, la ja-po-ne-zele, Kasher, Macher, Cagliostro, din Boston la Bosfor, e cam lat sau Kamlat, zeu buriat? Am murmurat un muzeu aerian.
Noaptea este un lighean de sânge, ziua râde în fața reporterilor, în mine nu mai există drame, ci idei înduioșate, oprește-te înaintea morții personajului, aorta va fi o cârjă de episcop, mi-am văzut capul rostogolindu-se în șanțul eșafodului, genunchii miroseau a pământ, ca după un amor grăbit,din ferestrele spitalului curge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului, mila ca rugina, dragostea noastră – „Decor străin”?
Un act de ospeție este un act poetic, tu mă primești în suflet, deși ai ochii negri, eu sunt lepros din fire, mă dărui cu bucata, regicizilor, ticăloșilor, ați ucis o istorie milenară, chirurgul promite citostatice în arteră, el leagă esofagul de rect, așa face el să evolueze specia, ce știți voi, paralelipipezilor paralitici? Cum a ars școala? Simplu. Ca un locaș de rugăciune. La început a ars Biblia. Apoi directorul, avea ochelari din rame de os. Îl chema Olivenbaum. Apoi am mers la o școală unde se tăiau caii în curte. Din mațe făceam frânghii de rufe sau de joacă. Caii nechezau în somnul nostru.
Cum am început să scriu? Ce este un interviu? Întâi am început să vorbesc. Eram pe malul râului Ural. Gri. Noi eram gri. Ger mare și eu vorbeam germana. Gura bate statul, statul pe fund este sănătos.
Bunicul vorbea huțula. Râdea de Stalin și mă enerva. A murit odată cu dictatorul. Dar el credea în Dumnezeu și în mine, era blând. Îmi mângâia genunchiul. Simt și acum. Lumea plângea la moartea lui Stalin, bunica plângea moartea bunicului. Eu am scris primele mele versuri, Stalin e un moș frumos și călare și pe jos. Mi s-a spus să tac dracului din gură. Atunci am trecut la aniversări, la a mea, la cele ale părinților. Nu prea le citea nimeni. Sunt măgar și rău mereu , dar mă iartă Dumnezeu. Mama m-a întrebat ce știu eu despre Cel de Sus. Nimic. La sinagogă nu se arăta, la biserică era sus, pe boltă un chip greu de recunoscut. Ba era tânăr, ba mai bătrân. Ca bunicul meu, în închipuire. Bunicul nu s-a supărat nici când i-am fărmat luleaua. După câțiva ani de pregătire școlară scriam despre unu mai, 23 august ( din vreme, înainte de vacanță), eram lăudat , dar poeziile sunau ca dracu. Apoi am trecut la constructori. Se construia Sala Palatului, parcul regal era distrus, eu scriam – Să urce betonul pe schele, beton, oțel și mortar, să urce roabele grele, mai cântă-ne , frate zidar. Zidarii nu prea cântă, fumează chiștoace și duhnesc a țuică. Înjură și te pot pocni când nu te aștepți. Unuia i-am furat nivela, am ținut-o ascunsă ani de zile. Am trecut la colectivizare- E alb Petre-acuma și doarme pe spate, îl plâng toți și muma, îl plânge și-un frate, vecini se perindă și-s mulți alți la Petre, șoptesc crunt din buze și pleacă la vetre. Petre era un erou al meu , ucis de chiaburii care nu voiau să se colectivizeze. Mă mir că nu am intrat cu poezia în manuale. Directorul a venit la mine plângând. A plâns și când l-au dat afară. Ceva politic. Primul poem publicat în presa culturală a fost „Mințea”, Geo Dumitrescu sau Gheorghe Pituț, nu știu cine o ochise. După aceea nu am fost publicat un timp, că nu se lămurea cineva cine mințea. La revista „Luceafărul”, un redactor cam cherchelit mi-a cerut „împrumut” cinci mii de lei, dublul salariului meu de inginer. N-am mai publicat nimic cam câțiva ani. Ani de zile l-am ținut minte pe „maestru”, cred că mai trăiește. Dar nu-i port pică, am înțeles că era greu să trăiești ca poet. La „Poșta redacției”, Nina Cassian mi-a scris că am o sinceritate cuceritoare. Atât. N-am mai scos nimic. Publicam, totuși alături de nume astăzi, de rezonanță. Odată, la telefon, Geo Dumitrescu mi-a spus că și-a pus mari speranțe în mine, el alesese numele de Boris Marian. Radu Albala mi-a fost lector la „Litera”. I-am adus o sticlă de odecolon, i-am pus-o pe masă, el a fugit după mine, voia să mi-o dea în cap, era furios, colegele erau cu ochii pe el. Am zis că o iau înapoi, mi-a spus că sunt un prost. Dar am rămas prieteni. Un gentleman. Mi-a fost drag poetul FM, mare poet, un temător, mi-a publicat un volum abia după apariția la „Litera”, ținea noul volum pe masă și pe care îl vedea intrând, îl informa – uite un volum bun, cel mai mai bun din acest an. A venit Cezar Ivănescu și i-a pulverizat entuziasmul. Prietenul FM tremura de nervi , de aceea a spus, Cezar este cel mai mare poet din România de azi. Eu am spus că azi e miercuri. Cezar a râs. Acum mă uit la mormântul lui FM, ce om era, ce om. Cel mai omenos dintre oameni și dintre poeți, că poeții sunt câinoși, vă spun eu.
Trebuie să ai o mască, să șchioapeți, să scrii un cuvânt de zece ori, spunea FM, altfel lumea te uită.
Un coleg mi-a spus că eu nu cunosc viața, nu am ce să scriu, nu beau mult, nu curvesc mult, nu joc cărți, doar fumez și citesc. Nu ajunge. A murit, amicul nu scrisese nimic dar era o mină de aforisme, bancuri bune. Nu scria. Mă disprețuia sincer. Păi uite, bă, ce mulți scriu, tot degeaba.
NU m-am lăsat.
Boris Marian
Experiment
Experiment poematic
Preambul
Scriitorii se împart ( scuze, se spune că oamenii nu se împart la nimic, am o admirație infinită pentru oricare scriitor, iar noțiunea de mic sau mare mă oripilează) formal în manieriști, clasicizanți, experimentaliști, etc. Mă consider un experimentalist fără a mă pretinde adept al unui curent modenist, care devine, cu timpul, manieră.
Simți tu mirosul arămiu
Torsul femeii, sfârcul viu,
O capodoperă de-a ta,
Ca mohairul din flanea?.
Nimfe, sirene, nimănui
Nu-i pasă de cui, de cucui,
Iar pentru creier nu-i destul
Un greier vajnic și fudul,
O, Flandră din subconștient,
Nu te cunosc, nu-ți sunt client
Mă strecot printre crăpăturile zidurilor,
Am uitat care este casa mea,
Glonțul și frânghia nu mă vor,
Eu nu sunt ceea ce sunt,
Zâmbetul poate fi un zid.
Trupul meu se destramă
și se reconstruiește, devenind casa mea.
Morții fug din cimitire.
Povestea cu Nasul este valabilă pentru oricine.
Dacă reușești să inventezi un copac,
Ești mai mult decât un scriitor.
1945. Rădăuți. Cocoșul, urcat pe o stivă de lemne,
Se uită la mine furios, îi spun - bună dimineața,
El se aruncă în chica mea blondă.
Scap pentru că strig cu disperare.
O rubedenie de a mea,
O verișoară de gradul cinci,
Mă lasă singur în cameră,
Eu mă prefac că dorm,
Ea vine și se dezbracă în fața oglinzii.
Încep să tremur de emoție,
Nu știu de ce.
Bunicul, om cu avere înainte de război,
Mă ia pe genunchi, mă întreabă –
Ce mai face tovarășul Stalin?.
Eu răspund ferm –
Stalin lucrează.
Eram venit de peste Prut.
1946. București, praf, țigani, polițai,
Garda regală în Piața
unde este statuia lui Carol I.
Cavaleriștii poartă căști înalte,
cu un smoc de păr alb, de cal.
Îi admir, vreau să fiu ca ei.
Pe afișe, niște buruieni verzi,
Scrie - Iuliu Maniu, Dinu Brătianu,
O mână de muncitor rupe buruienile.
1947. Tito vine în vizită,
În mașina cu capota deschisă
Se află Regele și Tito,
Au costume albe, militare,
Par doi regi. Lumea aplaudă.
1948 Intru în clasa a-ntâi,
școala este pe strada Veronica Micle,
se numește Ciovică. Invățătorul
îmi trage zece linii la palmă.
Mama reclamă, învățătorul vine supărat
De la cancelarie, spune, copii,
Nu vă jucați cu Boris că e de sticlă și se sparge.
Copiii mă izolează. Mă bat cu unul, nu mă sparg.
Situația revine la normal.
1949-1954. Învăț la altă școală.
Pe strada Antim, în capăt este Mănăstirea.
Școala este într-o sinagogă,
evreii nu au vrut să renunțe
la lăcașul de rugăciune,
dar noi, copiii, năvălim
în timpul slujbei, trântim băncile,
evlavioșii se uită la noi, unii mai urât,
eu nu simt că sunt de al lor.
De altfel îl bat pe unul care a venit
În cămașă albă să facă bar-mițva.
Adică o confirmare
că este membru al comunității,
la 13 ani. Sunt un huligan antisemit?
Nu, sunt un idiot de comunist.
Invățătoarea este gravidă,
A părăsit-o bărbatul.
Ne citește nuvele sovietice
Despre război. Un elev adoarme.
Învățătoatrea îl trezește în pumni.
Îi cad ochelarii pe jos. Plânge
și ea, plânge și elevul.
Intră directorul, nu mai plânge nimeni.
Arde școala. Cineva i-a dat foc.
Directorul, cu părul pârlit,
Iese cu un teanc gros de cataloage.
Ne mutăm pe strada Justiției.
Alături este o școală veterinară.
În curte , pe mese, mari de lemn
Cadavre disecate de cai, câini,
li se văd mațele atârnând.
Sigur nu mă fac medic.
Merg în tabăra de pioneri.
Vine în vizită Teohari Georgescu.
Este mic de statură, pistruiat,
Dă mâna cu noi, fără o vorbă,
Dar zâmbește amabil.
Ulterior s-a spus că a fost evreu.
Nici vorbă. Mama l-a cunoscut
Înainte de război. Era român, tipograf.
S-a căsătorit cu o evreică, am cunoscut-o,
O femeie înaltă și antipatică.
Teohari a luat-o apoi de nevastă
Pe o altă femeie, frumoasă, fosta nevastă
a lui Grigore Geamănu,
care avea să fie ani de zile
secretarul Consiliului de Stat,
sub Ceaușescu. Teohari murise
dizgrațiat că nu a vrut să-l împuște
pe Pătrășcanu.
Moare bunicul. Sărac, necăjit.
Pierduse orice încredere în noul regim.
Încep să învăț limba rusă.
Ne predă un țigan basarabean
Foarte simpatic, ne întreabă
dacă ne-a crescut păr pe puță.
Ne uităm la el uimiți.
Unul zice tare – da.
Moare Stalin.
Profesoara de română
plânge în hohote. Este fiica
unui moșier aflat la pușcărie.
Acum cred că plângea de bucurie.
Cu profesoara de botanică
Pregătim o piesă pe tema
Domnul Goe. Doamna este interpretată
De un coleg al meu, durduliu,
Elev eminent, nepotul unui Mitropolit.
Începem să studiem Istoria RPR
Avem un manual de o mie de pagini.
Mai târziu am observat că autorul este
Mihail Roller. L-am cunoscut peste ani,
i-a murit o fată, s-a încecat în bazinul
din curtea unui spital, unde se juca.
Roller s-a sinucis sau a fost ajutat.
Acum este înjurat cam ca poetul
A. Toma, despre care scrisese
și G. Călinescu, în istoria sa.
Aș fi un mincinos dacă aș spune
că nu mi-a plăcut istoria , ca și
„ Silvester Andrei salvează abatajul” a lui Toma..
Eram un comunist idiot. Roller a lăudat
Rolul slavilor, apoi al rușilor, apoi
Al sovieticilor. A mințit cam 50%.
Despre unii domnitori a scris bine.
Despre răscoalele lui Doja, Horia,
Vladimirescu – discutabil.
Regret că nu mai am cartea,
Dar am studiat-o în vreo două sau trei clase,
s-a făcut varză. Pe mine Roller
nu m-a mutilat. Poate că a vrut să mă mutileze,
Nu a reușit.
Locuiam vizavi de Miliția Capitalei.
Am văzut oameni bătuți în plină stradă
Fie în curtea Miliției. Unul striga –
Trăiască Regele. Erau și mulți țigani
Făceau scandal și li se dădea drumul.
Cine știe câți arestați or fi murit
în subsoluri sau la Malmaison,
devenit ulterior sediul
Institutului de Priectări Chimice.
1954-1959. Mă mut la liceul „ Nicolae Bălcescu”.
Acum a căpătat vechea denumire- Sf. Sava.
Am avut colegi, unii audevenit persoane
Cunoscute.
Doi profesori m-au bătut în curte,
Într-o seară, pentru că i-am lovit cu mingea
De fotbal. M-au umplut de sânge.
S-a făcut anchetă. A durat două luni,
Eu eram „bătutul”, am scris
Vreo zece declarații, doar
Schimb ceva, dar memoria
Îmi funcționa. Profesorii au fost
Eliminați din învățământ.
Eram îndrăgostit de profesoara de limba germană. .
O dragoste pe care profesoara a sesizat-o,
Mă exploata scoțându-mă la tablă
Să scriu cuvinte noi. Eu le învățam dinainte,
. Le știam, colegii mă urau că scriam repede
și ștergeam. Fiind mic de statură, la vremea aceea,
Mă răzbunam pentru umilințele de la ora de sport,
Unde cei mai buni erau ,leneșii clasei.
În liceu îmi plăceau Eminescu, Bacovia, Arghezi,
Beniuc, dar „ Mărul de lângă drum” mi-a inspirat
O parodie răutăcioasă. I-am trmis-o, evident
Nu mi-a răspuns. I-am scris și lui Petru Dumitriu,
Nu a trecut mult și omul a „fugit”.
Ai avut mână bună, mi-a spus un coleg.
Despre Blaga, Ion Barbu, nici un cuvânt.
Trimiterile profesorului de română la articolele
Din „Contemporanul”, „Gazeta literară” erau
O corvoadă. Dar îmi plcea ce scriau G. Călinescu,
Tudor Vianu, ș.a.
1960. A murit tata. Nu am plâns,
dar nu l-am uitat. A fost unul dintre
oamenii căruia nu am să-i reproșez
niciodată ideile comuniste, deși era fiu de negustor.
1961- Plec la Moscova ca student bursier.
La ministerul lor de învățământ mă întreabă
De ce am venit și unde vreau să studiez.
Puteam să spun – la literatură, dar mi-a fost teamă,
eram trimis de Politehnica din București.
Stalin este scos din Mauzoleu.
Rușii sunt supărați. dar Hrușciov
Este încă popular.
Am călătorit mult, desigur,
cu aprobarea Oficiului pentru străini.
Nordul cu nopțile albe,
sudul cu munții Caucaz, Crimeea.
O dată ne-am abătut de la traseul aprobat
( eram cu un coleg din Ungaria)
și ne-au umflat, adică ne-au luat pe sus
doi băieți de la KGB. În civil.
Ne-au pus să scriem câte o declarație,
Ne-au dat țigări proaste și ne-au spus
Să ne întoarcem în patriile noastre.
1964. Adunare cu studenții români
Din diverse țări. Vorbesc Iliescu, Patilineț.
Împotriva sovieticilor. Mă trezesc și spun
Că m-a persecutat KGB-ul.
Mi se face rușine, abia după aceea.
1965. Revin în țară. Sunt inginer.
Vai de capul meu.
... va urma ...
Boris Marian
Experiment poematic
Preambul
Scriitorii se împart ( scuze, se spune că oamenii nu se împart la nimic, am o admirație infinită pentru oricare scriitor, iar noțiunea de mic sau mare mă oripilează) formal în manieriști, clasicizanți, experimentaliști, etc. Mă consider un experimentalist fără a mă pretinde adept al unui curent modenist, care devine, cu timpul, manieră.
Simți tu mirosul arămiu
Torsul femeii, sfârcul viu,
O capodoperă de-a ta,
Ca mohairul din flanea?.
Nimfe, sirene, nimănui
Nu-i pasă de cui, de cucui,
Iar pentru creier nu-i destul
Un greier vajnic și fudul,
O, Flandră din subconștient,
Nu te cunosc, nu-ți sunt client
Mă strecot printre crăpăturile zidurilor,
Am uitat care este casa mea,
Glonțul și frânghia nu mă vor,
Eu nu sunt ceea ce sunt,
Zâmbetul poate fi un zid.
Trupul meu se destramă
și se reconstruiește, devenind casa mea.
Morții fug din cimitire.
Povestea cu Nasul este valabilă pentru oricine.
Dacă reușești să inventezi un copac,
Ești mai mult decât un scriitor.
1945. Rădăuți. Cocoșul, urcat pe o stivă de lemne,
Se uită la mine furios, îi spun - bună dimineața,
El se aruncă în chica mea blondă.
Scap pentru că strig cu disperare.
O rubedenie de a mea,
O verișoară de gradul cinci,
Mă lasă singur în cameră,
Eu mă prefac că dorm,
Ea vine și se dezbracă în fața oglinzii.
Încep să tremur de emoție,
Nu știu de ce.
Bunicul, om cu avere înainte de război,
Mă ia pe genunchi, mă întreabă –
Ce mai face tovarășul Stalin?.
Eu răspund ferm –
Stalin lucrează.
Eram venit de peste Prut.
1946. București, praf, țigani, polițai,
Garda regală în Piața
unde este statuia lui Carol I.
Cavaleriștii poartă căști înalte,
cu un smoc de păr alb, de cal.
Îi admir, vreau să fiu ca ei.
Pe afișe, niște buruieni verzi,
Scrie - Iuliu Maniu, Dinu Brătianu,
O mână de muncitor rupe buruienile.
1947. Tito vine în vizită,
În mașina cu capota deschisă
Se află Regele și Tito,
Au costume albe, militare,
Par doi regi. Lumea aplaudă.
1948 Intru în clasa a-ntâi,
școala este pe strada Veronica Micle,
se numește Ciovică. Invățătorul
îmi trage zece linii la palmă.
Mama reclamă, învățătorul vine supărat
De la cancelarie, spune, copii,
Nu vă jucați cu Boris că e de sticlă și se sparge.
Copiii mă izolează. Mă bat cu unul, nu mă sparg.
Situația revine la normal.
1949-1954. Învăț la altă școală.
Pe strada Antim, în capăt este Mănăstirea.
Școala este într-o sinagogă,
evreii nu au vrut să renunțe
la lăcașul de rugăciune,
dar noi, copiii, năvălim
în timpul slujbei, trântim băncile,
evlavioșii se uită la noi, unii mai urât,
eu nu simt că sunt de al lor.
De altfel îl bat pe unul care a venit
În cămașă albă să facă bar-mițva.
Adică o confirmare
că este membru al comunității,
la 13 ani. Sunt un huligan antisemit?
Nu, sunt un idiot de comunist.
Invățătoarea este gravidă,
A părăsit-o bărbatul.
Ne citește nuvele sovietice
Despre război. Un elev adoarme.
Învățătoatrea îl trezește în pumni.
Îi cad ochelarii pe jos. Plânge
și ea, plânge și elevul.
Intră directorul, nu mai plânge nimeni.
Arde școala. Cineva i-a dat foc.
Directorul, cu părul pârlit,
Iese cu un teanc gros de cataloage.
Ne mutăm pe strada Justiției.
Alături este o școală veterinară.
În curte , pe mese, mari de lemn
Cadavre disecate de cai, câini,
li se văd mațele atârnând.
Sigur nu mă fac medic.
Merg în tabăra de pioneri.
Vine în vizită Teohari Georgescu.
Este mic de statură, pistruiat,
Dă mâna cu noi, fără o vorbă,
Dar zâmbește amabil.
Ulterior s-a spus că a fost evreu.
Nici vorbă. Mama l-a cunoscut
Înainte de război. Era român, tipograf.
S-a căsătorit cu o evreică, am cunoscut-o,
O femeie înaltă și antipatică.
Teohari a luat-o apoi de nevastă
Pe o altă femeie, frumoasă, fosta nevastă
a lui Grigore Geamănu,
care avea să fie ani de zile
secretarul Consiliului de Stat,
sub Ceaușescu. Teohari murise
dizgrațiat că nu a vrut să-l împuște
pe Pătrășcanu.
Moare bunicul. Sărac, necăjit.
Pierduse orice încredere în noul regim.
Încep să învăț limba rusă.
Ne predă un țigan basarabean
Foarte simpatic, ne întreabă
dacă ne-a crescut păr pe puță.
Ne uităm la el uimiți.
Unul zice tare – da.
Moare Stalin.
Profesoara de română
plânge în hohote. Este fiica
unui moșier aflat la pușcărie.
Acum cred că plângea de bucurie.
Cu profesoara de botanică
Pregătim o piesă pe tema
Domnul Goe. Doamna este interpretată
De un coleg al meu, durduliu,
Elev eminent, nepotul unui Mitropolit.
Începem să studiem Istoria RPR
Avem un manual de o mie de pagini.
Mai târziu am observat că autorul este
Mihail Roller. L-am cunoscut peste ani,
i-a murit o fată, s-a încecat în bazinul
din curtea unui spital, unde se juca.
Roller s-a sinucis sau a fost ajutat.
Acum este înjurat cam ca poetul
A. Toma, despre care scrisese
și G. Călinescu, în istoria sa.
Aș fi un mincinos dacă aș spune
că nu mi-a plăcut istoria , ca și
„ Silvester Andrei salvează abatajul” a lui Toma..
Eram un comunist idiot. Roller a lăudat
Rolul slavilor, apoi al rușilor, apoi
Al sovieticilor. A mințit cam 50%.
Despre unii domnitori a scris bine.
Despre răscoalele lui Doja, Horia,
Vladimirescu – discutabil.
Regret că nu mai am cartea,
Dar am studiat-o în vreo două sau trei clase,
s-a făcut varză. Pe mine Roller
nu m-a mutilat. Poate că a vrut să mă mutileze,
Nu a reușit.
Locuiam vizavi de Miliția Capitalei.
Am văzut oameni bătuți în plină stradă
Fie în curtea Miliției. Unul striga –
Trăiască Regele. Erau și mulți țigani
Făceau scandal și li se dădea drumul.
Cine știe câți arestați or fi murit
în subsoluri sau la Malmaison,
devenit ulterior sediul
Institutului de Priectări Chimice.
1954-1959. Mă mut la liceul „ Nicolae Bălcescu”.
Acum a căpătat vechea denumire- Sf. Sava.
Am avut colegi, unii audevenit persoane
Cunoscute.
Doi profesori m-au bătut în curte,
Într-o seară, pentru că i-am lovit cu mingea
De fotbal. M-au umplut de sânge.
S-a făcut anchetă. A durat două luni,
Eu eram „bătutul”, am scris
Vreo zece declarații, doar
Schimb ceva, dar memoria
Îmi funcționa. Profesorii au fost
Eliminați din învățământ.
Eram îndrăgostit de profesoara de limba germană. .
O dragoste pe care profesoara a sesizat-o,
Mă exploata scoțându-mă la tablă
Să scriu cuvinte noi. Eu le învățam dinainte,
. Le știam, colegii mă urau că scriam repede
și ștergeam. Fiind mic de statură, la vremea aceea,
Mă răzbunam pentru umilințele de la ora de sport,
Unde cei mai buni erau ,leneșii clasei.
În liceu îmi plăceau Eminescu, Bacovia, Arghezi,
Beniuc, dar „ Mărul de lângă drum” mi-a inspirat
O parodie răutăcioasă. I-am trmis-o, evident
Nu mi-a răspuns. I-am scris și lui Petru Dumitriu,
Nu a trecut mult și omul a „fugit”.
Ai avut mână bună, mi-a spus un coleg.
Despre Blaga, Ion Barbu, nici un cuvânt.
Trimiterile profesorului de română la articolele
Din „Contemporanul”, „Gazeta literară” erau
O corvoadă. Dar îmi plcea ce scriau G. Călinescu,
Tudor Vianu, ș.a.
1960. A murit tata. Nu am plâns,
dar nu l-am uitat. A fost unul dintre
oamenii căruia nu am să-i reproșez
niciodată ideile comuniste, deși era fiu de negustor.
1961- Plec la Moscova ca student bursier.
La ministerul lor de învățământ mă întreabă
De ce am venit și unde vreau să studiez.
Puteam să spun – la literatură, dar mi-a fost teamă,
eram trimis de Politehnica din București.
Stalin este scos din Mauzoleu.
Rușii sunt supărați. dar Hrușciov
Este încă popular.
Am călătorit mult, desigur,
cu aprobarea Oficiului pentru străini.
Nordul cu nopțile albe,
sudul cu munții Caucaz, Crimeea.
O dată ne-am abătut de la traseul aprobat
( eram cu un coleg din Ungaria)
și ne-au umflat, adică ne-au luat pe sus
doi băieți de la KGB. În civil.
Ne-au pus să scriem câte o declarație,
Ne-au dat țigări proaste și ne-au spus
Să ne întoarcem în patriile noastre.
1964. Adunare cu studenții români
Din diverse țări. Vorbesc Iliescu, Patilineț.
Împotriva sovieticilor. Mă trezesc și spun
Că m-a persecutat KGB-ul.
Mi se face rușine, abia după aceea.
1965. Revin în țară. Sunt inginer.
Vai de capul meu.
... va urma ...
Boris Marian
Capul meu este ca un clopot
Capul meu este ca un clopot
Capul meu este ca un clopot
Plin de idei și sunete,
Mă sting încet în propria uitare,
În secoli, câțiva au spus câte ceva nou,
Inclusiv Dumnezeu, restul, noi, aceștia,
Repetăm papagalicește cele știute.
Sunetele se prefac în strune,
Floarea revenită pe ram este un fluture.
Magia pietrei anunță mari prăbușiri.
Nici o corabie nu a revenit, aceeași.
Asediat, creierul meu nu se predă.
Mai am de descifrat propriile hieroglife.
x x x x x x x
Cine nu se reculege, cine nu crede,
Cine nu respectă ordinea lumii
Să fie bătut cu pietre
Până când va deveni o piatră vorbitoare.
Acesta sunt eu.
Pune urechea, trecătorule,
Vei auzi basme uitate,
O mie și una de zile,
O mie și una de rugăciuni
Pentru pacea ta și a mea.
Apoi, de undeva o să răsară
Floarea de colț,
Catifeaua înțelepciunii.
Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
Moartea adună cu mult sârg ,
E harnic timpul,
Noi – mai leneși,
Sângele rubin se face,
Toți urcăm și coborâm odată,
Numai Nebunia scrie versuri.
Iar Iubirea este haina ei.
Hai, iubito, ne scăldăm în aer,
Soarele trădează, luna tace,
Hai, iubito, ne salvăm
„gură la gură”,
Doar să nu murim.
BORIS MARIAN
Capul meu este ca un clopot
Plin de idei și sunete,
Mă sting încet în propria uitare,
În secoli, câțiva au spus câte ceva nou,
Inclusiv Dumnezeu, restul, noi, aceștia,
Repetăm papagalicește cele știute.
Sunetele se prefac în strune,
Floarea revenită pe ram este un fluture.
Magia pietrei anunță mari prăbușiri.
Nici o corabie nu a revenit, aceeași.
Asediat, creierul meu nu se predă.
Mai am de descifrat propriile hieroglife.
x x x x x x x
Cine nu se reculege, cine nu crede,
Cine nu respectă ordinea lumii
Să fie bătut cu pietre
Până când va deveni o piatră vorbitoare.
Acesta sunt eu.
Pune urechea, trecătorule,
Vei auzi basme uitate,
O mie și una de zile,
O mie și una de rugăciuni
Pentru pacea ta și a mea.
Apoi, de undeva o să răsară
Floarea de colț,
Catifeaua înțelepciunii.
Xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
Moartea adună cu mult sârg ,
E harnic timpul,
Noi – mai leneși,
Sângele rubin se face,
Toți urcăm și coborâm odată,
Numai Nebunia scrie versuri.
Iar Iubirea este haina ei.
Hai, iubito, ne scăldăm în aer,
Soarele trădează, luna tace,
Hai, iubito, ne salvăm
„gură la gură”,
Doar să nu murim.
BORIS MARIAN
Eternitateas visată
Eternitatea visată
Nu-mi plac drumurile de unic sens,
Pe fiecare drum odihnește un poet,
Eu nu pun cruce nimănui,
Nu sunt cântărețul sfârșitului,
Cu eternitatea nu-mi fac problem,
Nici ea nu-și face cu mine,
Merg pe bicicleta medicală,
Fac box cu umbra mea,
Zăresc și câini obosiți așteptând ordonanța de urgență,
Suntem în pericol , chere Brigitte Bardot,
Noi, care nu știm să zburăm,
Dar am văzut aseară o vrabie
Sfâșiată de un motan mare, de rasă.
Aceasta o fi eternitatea visată?
x x x x x x x x x x
Ca o scoică închisă
Ca o scoică închisă,
Un ocean supus presiunii înalte,
Am privit chipul poetului,
Își iubea propriul chip,
Ca împărații romani cu monezile lor,
Acesta nu este oceanul,
Funeraliile nu încep niciodată,
Sfârșitul nu are un început, ci mai multe,
Frigul poate colinda, cere adăpost,
Când dragostea pleacă, vin monștrii,
Dar somnul monștrilor nu naște rațiune,
Oricare cumpănă este înșelătoare,
În afara inimii.
Boris Marian
Nu-mi plac drumurile de unic sens,
Pe fiecare drum odihnește un poet,
Eu nu pun cruce nimănui,
Nu sunt cântărețul sfârșitului,
Cu eternitatea nu-mi fac problem,
Nici ea nu-și face cu mine,
Merg pe bicicleta medicală,
Fac box cu umbra mea,
Zăresc și câini obosiți așteptând ordonanța de urgență,
Suntem în pericol , chere Brigitte Bardot,
Noi, care nu știm să zburăm,
Dar am văzut aseară o vrabie
Sfâșiată de un motan mare, de rasă.
Aceasta o fi eternitatea visată?
x x x x x x x x x x
Ca o scoică închisă
Ca o scoică închisă,
Un ocean supus presiunii înalte,
Am privit chipul poetului,
Își iubea propriul chip,
Ca împărații romani cu monezile lor,
Acesta nu este oceanul,
Funeraliile nu încep niciodată,
Sfârșitul nu are un început, ci mai multe,
Frigul poate colinda, cere adăpost,
Când dragostea pleacă, vin monștrii,
Dar somnul monștrilor nu naște rațiune,
Oricare cumpănă este înșelătoare,
În afara inimii.
Boris Marian
Asediu
Asediu
Trăim într-o stare de asediu continuu,
Prietenii au în buzunare pistoale,
Unul te scuipă, altul te taie,
Dar tu avansezi în beznă și ploaie.
În mână porți torța iubirii de slovă,
Prin ea ne păstrăm ginta, specia, roua
Devine un dulce nectar pentru zei,
Trăim ca Daniel în groapa cu lei.
Boris Marian
Trăim într-o stare de asediu continuu,
Prietenii au în buzunare pistoale,
Unul te scuipă, altul te taie,
Dar tu avansezi în beznă și ploaie.
În mână porți torța iubirii de slovă,
Prin ea ne păstrăm ginta, specia, roua
Devine un dulce nectar pentru zei,
Trăim ca Daniel în groapa cu lei.
Boris Marian
Ce ste poezia?
Ce este poezia?
Ai să fii demolat. Îmi spune constructorul,
Am să mă mut la marginea Saharei,
Acolo nu te înțeapă nici o muscă.
Dar ce este poezia? O muzică
Plăcută sufletului. Nu, strigă înțeleptul.
Unde este mesajul? E sub pământ
Sau în soare, în lună. Cunosc un demolator
Care se tot învârtește în jurul casei mele.
Mi-a luat frânghia de rufe, apoi rufele,
A dărâmat balconul, a demontat geamurile,
A sărit cu picioarele pe patul meu,
Apoi a chemat un bidiviu și mil-a lăsat
În casă. Cine ești? L-am întrebat.
Tot eu, dar sub alt chip.
Poemul Celan
O moarte lentă și dureroasă
Pare viața, pentru că ochii
Sunt mereu deschiși,
Chiar și în somn,
Închipuiește-ți că aperi
O cetate asediată,
Macii sunt rudele sângelui,
Dar ce ușor dispar, ca și sângele.
Trăim într-un amurg continuu.
Vorbește și tu, cititorule,
Până și morții vorbesc precum copacii-nfloriți.
Podul Mirabeau primește
În ospeție pe toți rătăciții.
Acolo nu este nici un zid,
În afara neînțelegerii noastre.
Boris Marian
Ai să fii demolat. Îmi spune constructorul,
Am să mă mut la marginea Saharei,
Acolo nu te înțeapă nici o muscă.
Dar ce este poezia? O muzică
Plăcută sufletului. Nu, strigă înțeleptul.
Unde este mesajul? E sub pământ
Sau în soare, în lună. Cunosc un demolator
Care se tot învârtește în jurul casei mele.
Mi-a luat frânghia de rufe, apoi rufele,
A dărâmat balconul, a demontat geamurile,
A sărit cu picioarele pe patul meu,
Apoi a chemat un bidiviu și mil-a lăsat
În casă. Cine ești? L-am întrebat.
Tot eu, dar sub alt chip.
Poemul Celan
O moarte lentă și dureroasă
Pare viața, pentru că ochii
Sunt mereu deschiși,
Chiar și în somn,
Închipuiește-ți că aperi
O cetate asediată,
Macii sunt rudele sângelui,
Dar ce ușor dispar, ca și sângele.
Trăim într-un amurg continuu.
Vorbește și tu, cititorule,
Până și morții vorbesc precum copacii-nfloriți.
Podul Mirabeau primește
În ospeție pe toți rătăciții.
Acolo nu este nici un zid,
În afara neînțelegerii noastre.
Boris Marian
o rană
O rană
O rană pe buza superioară,
O rană în inimă,
o rană pe Lună,
soarele ucide încet,
pământul este pornit împotriva noastră,
dar totul se va liniști
în urma unui Big-Bang,
atunci vor rămâne poeții
să reconstruiască Universul,
Dumnzeu va fi mulțumit
și lumea va relua treburile obișnuite.
X x x x x x x x
Pentru scris treci peste cadavre,
Îmi spune prietenul,
El nu știe că eu pot trece
Numai peste cadavrul meu,
Eu sunt vinovat de propriul scris,
mi-am jertfit tinerețea,
nopțile, iubita,
da, iubita a fost jertfa supremă precum Isaac
era dus de Abraham la altar de jertfă,
Domnul s-a milostivit,
mi-a trmis un poem
precum este acesta
BORIS MARIAN
bine aţi venit la Boris Marian - Mehridiane: poezie, proză, articole, eseuri
Postare mai nouă Pagina de pornire
BLOGURILE MELE
•
Boris Marian Mehr - articole
•
Alte poeme
•
Bazar oriental -continuare din ianuarie 2010
•
Boris Marian - Sunete( ciclu închis)
BUCUREŞTI
VREMEA LA BUCUREŞTI
TRANSLATION
Gadgets powered by Google
Boris Marian
BORIS MARIAN
bine aţi venit la Boris Marian - Mehridiane: poezie, proză, articole, eseuri
O rană pe buza superioară,
O rană în inimă,
o rană pe Lună,
soarele ucide încet,
pământul este pornit împotriva noastră,
dar totul se va liniști
în urma unui Big-Bang,
atunci vor rămâne poeții
să reconstruiască Universul,
Dumnzeu va fi mulțumit
și lumea va relua treburile obișnuite.
X x x x x x x x
Pentru scris treci peste cadavre,
Îmi spune prietenul,
El nu știe că eu pot trece
Numai peste cadavrul meu,
Eu sunt vinovat de propriul scris,
mi-am jertfit tinerețea,
nopțile, iubita,
da, iubita a fost jertfa supremă precum Isaac
era dus de Abraham la altar de jertfă,
Domnul s-a milostivit,
mi-a trmis un poem
precum este acesta
BORIS MARIAN
bine aţi venit la Boris Marian - Mehridiane: poezie, proză, articole, eseuri
Postare mai nouă Pagina de pornire
BLOGURILE MELE
•
Boris Marian Mehr - articole
•
Alte poeme
•
Bazar oriental -continuare din ianuarie 2010
•
Boris Marian - Sunete( ciclu închis)
BUCUREŞTI
VREMEA LA BUCUREŞTI
TRANSLATION
Gadgets powered by Google
Boris Marian
BORIS MARIAN
bine aţi venit la Boris Marian - Mehridiane: poezie, proză, articole, eseuri
Rugă
Rugă
O, dă-mi puterea să mă nalț
În pragul zilei, să-mi văd orașul
și să –ncalț papucii fermecați ai milei,
să-mi ispitești sufletul, Doamne,
Tu, care ești,
Mă vezi cum trag la rame, Doamne,
Pe apele cerești?
Și dă-mi speranța reînvierii
Cât voi mai fi
și dă-mi puterea îndoielii
spre a nu minți.
x x x x x x x x x
Neîndoios nimic nu stăpânesc
Îmi trec stele galbene în sânge,
Eu dansez, cu cartea-mbătrânesc,
Zidul Plângerii mă cheamă și mă strânge,
Iar pustiul ce l-am străbătut
a-nflorit, a dat fructe de aur,
secolul din trupul meu a rupt,
dar sunt veșnic cum este și valul.
Nume port, morminte-cenușar,
n-am pus însă doliu pe retină,
inima îmi bat tot mai rar
când m-apropii tot mai mult de Tine.
Boris Marian
O, dă-mi puterea să mă nalț
În pragul zilei, să-mi văd orașul
și să –ncalț papucii fermecați ai milei,
să-mi ispitești sufletul, Doamne,
Tu, care ești,
Mă vezi cum trag la rame, Doamne,
Pe apele cerești?
Și dă-mi speranța reînvierii
Cât voi mai fi
și dă-mi puterea îndoielii
spre a nu minți.
x x x x x x x x x
Neîndoios nimic nu stăpânesc
Îmi trec stele galbene în sânge,
Eu dansez, cu cartea-mbătrânesc,
Zidul Plângerii mă cheamă și mă strânge,
Iar pustiul ce l-am străbătut
a-nflorit, a dat fructe de aur,
secolul din trupul meu a rupt,
dar sunt veșnic cum este și valul.
Nume port, morminte-cenușar,
n-am pus însă doliu pe retină,
inima îmi bat tot mai rar
când m-apropii tot mai mult de Tine.
Boris Marian
Să fii prizonierul
Să fii prizonierul
Să fii prizonierul unor orbi, unor surzi,
Să ai sensibilitatea lor diabolică,
Să nu poți , să nu ai pe unde să fugi,
Cum nu poți scăpa de ciuma bubonică.
Și totuși să scrii, să scrii pătimaș,
În timp ce te pipăie mâinile orbilor,
În timp ce strigă surzii, „Curaj”
și ochii devin hrana dulce a corbilor.
Șoptește, încearcă să fii orb, să fii surd,
Învață s-auzi și să vezi doar prin piele,
Precum pelerinul ce merge la Lourdes,
Ce crede, zâmbește zdrențuit, în obiele.
Boris Marian
A ierta o piatră
Te iert , piatră, ai fost prima armă
De luptă, primul semn pus la căpătâi,
Primul cap care nu a putut să judece,
Prima banchetă pe care am sărutat o contesă,
Te iert, ești mai bună decât cel care
Luându-te în mână, ar vrea să o arunce
În moalele capului cuiva, oi fi eu,
Poate că nu mai ești piatră,
Poate ești un explozibil ascuns,
Poate ești o mostră din epoca
În care și canibalii se salutau
Prietenește, dăruindu-și o piatră.
Tu ești ultimul os al Zeului Piatră.
Să fii prizonierul unor orbi, unor surzi,
Să ai sensibilitatea lor diabolică,
Să nu poți , să nu ai pe unde să fugi,
Cum nu poți scăpa de ciuma bubonică.
Și totuși să scrii, să scrii pătimaș,
În timp ce te pipăie mâinile orbilor,
În timp ce strigă surzii, „Curaj”
și ochii devin hrana dulce a corbilor.
Șoptește, încearcă să fii orb, să fii surd,
Învață s-auzi și să vezi doar prin piele,
Precum pelerinul ce merge la Lourdes,
Ce crede, zâmbește zdrențuit, în obiele.
Boris Marian
A ierta o piatră
Te iert , piatră, ai fost prima armă
De luptă, primul semn pus la căpătâi,
Primul cap care nu a putut să judece,
Prima banchetă pe care am sărutat o contesă,
Te iert, ești mai bună decât cel care
Luându-te în mână, ar vrea să o arunce
În moalele capului cuiva, oi fi eu,
Poate că nu mai ești piatră,
Poate ești un explozibil ascuns,
Poate ești o mostră din epoca
În care și canibalii se salutau
Prietenește, dăruindu-și o piatră.
Tu ești ultimul os al Zeului Piatră.
Ai multe vieți
Ai multe vieți
Ai multe vieți, dar nu știi ce să faci,
Chiar dacă pari un tip hotărât și vioi,
Iei o viață, dai cu ea de pământ,
Vine alta, te iubești cu ea,
Adică iubești până la pierderea
Numărului de ani, vei fi fericit la final?
Nu știu? Mai ai o viață, o descrii
În toate culorile, inventezi,
te duci și pe alte planete, vezi cam același lucru.
Revii, casa este în ruină, o vietate se învârte
Prin curtea golită de hoți, casa răsună
A tobă spartă. Atunci?
Mai scoți o viață, încă una,
Dar până când, Doamne,
Doar nu suntem toți niște Iovi bigoți,
Mai avem nevoie de un sărut,
De un bună-dimineața, un pic de soare,
Iei orătania din curte și o crești cu grijă,
Până devine Pasărea Măiastră.
Boris Marian
Ai multe vieți, dar nu știi ce să faci,
Chiar dacă pari un tip hotărât și vioi,
Iei o viață, dai cu ea de pământ,
Vine alta, te iubești cu ea,
Adică iubești până la pierderea
Numărului de ani, vei fi fericit la final?
Nu știu? Mai ai o viață, o descrii
În toate culorile, inventezi,
te duci și pe alte planete, vezi cam același lucru.
Revii, casa este în ruină, o vietate se învârte
Prin curtea golită de hoți, casa răsună
A tobă spartă. Atunci?
Mai scoți o viață, încă una,
Dar până când, Doamne,
Doar nu suntem toți niște Iovi bigoți,
Mai avem nevoie de un sărut,
De un bună-dimineața, un pic de soare,
Iei orătania din curte și o crești cu grijă,
Până devine Pasărea Măiastră.
Boris Marian
Sunt în luptă cu o fantomă
Sunt în luptă cu o fantomă
Sunt în luptă cu o fantomă,
Casa-i distrusă ca o Sodomă,
Fantomele bântuie și fură inimi,
Sparg sipetele și strivesc crinii,
Aleargă muierile, sperie câinele
și statuilor le taie mâinile,
fantomă, fantom, neagră aromă,
Doamne, clădește o altă Sodomă.
Boris Marian
Sunt în luptă cu o fantomă,
Casa-i distrusă ca o Sodomă,
Fantomele bântuie și fură inimi,
Sparg sipetele și strivesc crinii,
Aleargă muierile, sperie câinele
și statuilor le taie mâinile,
fantomă, fantom, neagră aromă,
Doamne, clădește o altă Sodomă.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
