Efemer

Efemer


Terorizat de efemer,
Eu trec printre aceleași sfere,
Sunt Merime sau sunt prosper,
Nu-mi pasă de minciuni mizere,
Învăț conviețuirea-n mers,
Mai sudui și mai dau cu nordul,
Întreaga operă s-a șters,
În lotci de fier străbat fiordul,
Admir culorile pe cer,
Absorb sărutul cu tot trupul,
Terorizat de efemer,
Caut absolutul și absurdul.


Boris Marian

Infernul p.II

Infernul – partea II


Să fii principial ca o stâncă,
Fierbinte ca fieru-nroșit,
Să fii de dreapta, de stânga,
De sânge îndrăgostit.
Eu nu am ucis o găină,
Aveam un motan, îl dresam,
Copilărie străină,
Pe mine mă detestam.
Dar cine ucide milioane
Devine-n istorie reper,
Mereu pe stradă baloane
se vând într-o eră de fier.


Deși târziu, sub Stalin
Mă născui și Moscova,
Pe când domnise peste mințiții zei,
Eu văzui totul.
Apoi orașul, Bucureștiul
Plin de afișe, de cai și bălegar,
De trandafiri și transformări,
Betonul creștea în Codrul Vlăsiei,
Am construit și eu iepocă de spumă și hârtie,
Cântat-am imnuri fără verb și predicat,
Doar subiecte mari și late,
Am cunoscut iubirea, poezia,
Poate că n-am trăit degeaba,
Iar timpul, vierme neobosit
Mă va preface în mătasă.


Se făcea că moartea
Îmi ciocănea fiecare os, eram legat
De un scaun dentar,
Moartea mă întreba
Te doare?
Îmi oferea un pahar cu apă,
Eram sleit, în jur alergau cadavre,
Ploua și sicriele alunecau spre rigolă.
M-am dus acasă, cineva mi-a strigat,
Du-te dracului, mai vino și altădată,
Mulțumesc, am răspuns.

Infernul de toate zilele

Infernul de toate zilele

Partea I-a


Un sunet temător și surd,
Cad fructele din Pomul Vieții,
Doar Cântecul, prin el mai curg
Ambițiile întâietății.
Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,
Tristețea nu are căutare,
Cu libertatea în tandem
vin dragostea și ura. Oare?


Quid este veritas?
Întreabă Motanul Negru.
Prințesa din basme, berberica,
Așteaptă sărutul și verbul.
Ochii aud întunericul,
Auzul ucide moartea,
Periculos, perifericul
Își scrie cărțile, Cartea.
Plictisul, verde parfum
Naște monștri de cârpă,
Doar Bergerac face-un drum
Spre Lună să nu se surpe.


Simplu, fals suicid
Trece prin gând și se stinge,
Noi parodiem neiubind
Viața, prinosul de sânge.



A obosi trăind? O întrebare,
Un glonț în ochiul stâng și strâmb,
Care pe care.
Aș vrea să mă scufund în somn,
Ca un Titanic noaptea, ca un om.
Un chip prea alb, ușoare mâini
mi-acoperă privirea,
am obosit de săptămâni,
ești Mântuirea.



Să fii trandafir, grădinar totodată,
Fericire aproape de toți lepădată,
În gerul cosmic rămâne o clipă
Ce ne cuprinde doar din risipă,
Multe se pierd, ascunse-n cuvinte,
Când fără voie, cuvântul ne minte,
Prea suntem singuri și prea ursuzi,
Mor trandafirii când sunt prea cruzi,
Iar libelula morții-i pe-aproape,
Când sufletul tremură încă sub ape.


Tristețe-n vaza de cristal,
Trei roze galbene-opal,
În cameră nu-i nimeni dus,
Cupa de vin privește-n jur,
Din ceruri picură azur,
Apoi te văd cum intri, strângi
Firimituri de viață, plângi.


Fluturi, sufletele noastre,
Printre crengi, urne și glastre,
Cât aș vrea să fiu doar suflet,
Printre crengi, urne și fructe,
Nici de moarte să nu știu,
Judecata Domnului
și să-mi fie procuror
un gândac multicolor.



Un abajur jur-împrejur,
Precum un laț,
Abonament pentru ciment,
Mormântu-i sfânt.
Peste oceane, peste bord
Vom arunca balastul,
Iar Mărul încă mai dă rod,
Ah, pederastul.




În anul 154 al existenței mele,
mi-am comemorat prezența,
s-au servit bomboane de ciocolată cu cianură,
vin din struguri cu stropi culeși de pe lama ghilotinei,
carne la grătar din pulpa unui mamut siberian,
s-a dansat pe mormântul vandalului necunoscut,
după care toată lumea s-a retras în cavouri,
numai eu am rămas să scriu discursul final.


Poate pendulul mă va lovi,
Poate clipa mă va strivi,
Cât simt durerea, exist,
În risc.
Dar nu voi cere-ndurare nicicând,
Nu-i place Domnului
Omul plângând
și nici iubitei,
de-aceea-ndur
precum cavalerii
Rigăi Arthur.


Să faci un schimb necontenit
Cu Dante, Shakespeare și cu Swift,
Iar înălțimea versului să fie
La fel ca trilul live de ciocârlie.
Cât timp nu vezi un sens, un semn,
Vioara ta e-un simplu lemn,
Iar corzile-s spânzurătoare,
Noi scriem doar când clipa ne doare ,
Fără dureri ești fericit
Precum o stâncă de granit
Pe care vulturii-și hrănesc
Urmașii cu stârv omenesc.

( final partea I)
BORIS MARIAN

Infernul de toate zilele

Infernul de toate zilele

Partea I-a


Un sunet temător și surd,
Cad fructele din Pomul Vieții,
Doar Cântecul, prin el mai curg
Ambițiile întâietății.
Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,
Tristețea nu are căutare,
Cu libertatea în tandem
vin dragostea și ura. Oare?


Quid este veritas?
Întreabă Motanul Negru.
Prințesa din basme, berberica,
Așteaptă sărutul și verbul.
Ochii aud întunericul,
Auzul ucide moartea,
Periculos, perifericul
Își scrie cărțile, Cartea.
Plictisul, verde parfum
Naște monștri de cârpă,
Doar Bergerac face-un drum
Spre Lună să nu se surpe.


Simplu, fals suicid
Trece prin gând și se stinge,
Noi parodiem neiubind
Viața, prinosul de sânge.



A obosi trăind? O întrebare,
Un glonț în ochiul stâng și strâmb,
Care pe care.
Aș vrea să mă scufund în somn,
Ca un Titanic noaptea, ca un om.
Un chip prea alb, ușoare mâini
mi-acoperă privirea,
am obosit de săptămâni,
ești Mântuirea.



Să fii trandafir, grădinar totodată,
Fericire aproape de toți lepădată,
În gerul cosmic rămâne o clipă
Ce ne cuprinde doar din risipă,
Multe se pierd, ascunse-n cuvinte,
Când fără voie, cuvântul ne minte,
Prea suntem singuri și prea ursuzi,
Mor trandafirii când sunt prea cruzi,
Iar libelula morții-i pe-aproape,
Când sufletul tremură încă sub ape.


Tristețe-n vaza de cristal,
Trei roze galbene-opal,
În cameră nu-i nimeni dus,
Cupa de vin privește-n jur,
Din ceruri picură azur,
Apoi te văd cum intri, strângi
Firimituri de viață, plângi.


Fluturi, sufletele noastre,
Printre crengi, urne și glastre,
Cât aș vrea să fiu doar suflet,
Printre crengi, urne și fructe,
Nici de moarte să nu știu,
Judecata Domnului
și să-mi fie procuror
un gândac multicolor.



Un abajur jur-împrejur,
Precum un laț,
Abonament pentru ciment,
Mormântu-i sfânt.
Peste oceane, peste bord
Vom arunca balastul,
Iar Mărul încă mai dă rod,
Ah, pederastul.




În anul 154 al existenței mele,
mi-am comemorat prezența,
s-au servit bomboane de ciocolată cu cianură,
vin din struguri cu stropi culeși de pe lama ghilotinei,
carne la grătar din pulpa unui mamut siberian,
s-a dansat pe mormântul vandalului necunoscut,
după care toată lumea s-a retras în cavouri,
numai eu am rămas să scriu discursul final.


Poate pendulul mă va lovi,
Poate clipa mă va strivi,
Cât simt durerea, exist,
În risc.
Dar nu voi cere-ndurare nicicând,
Nu-i place Domnului
Omul plângând
și nici iubitei,
de-aceea-ndur
precum cavalerii
Rigăi Arthur.


Să faci un schimb necontenit
Cu Dante, Shakespeare și cu Swift,
Iar înălțimea versului să fie
La fel ca trilul live de ciocârlie.
Cât timp nu vezi un sens, un semn,
Vioara ta e-un simplu lemn,
Iar corzile-s spânzurătoare,
Noi scriem doar când clipa ne doare ,
Fără dureri ești fericit
Precum o stâncă de granit
Pe care vulturii-și hrănesc
Urmașii cu stârv omenesc.

( final partea I)
BORIS MARIAN

Tavanul

Tavanul

Tavanul – ceva definitiv,
Pereții comici,
Prin pardosea se aud
Cum umblă șoarecii tiptil,
Mânecile cămășii
sunt legate la spate,
o infirmieră-mi oferă
o lingură de supă fierbinte,
zăresc despicătura
dintre sâni,
înseamnă că nu sunt
cu totul nebun,
aș putea scrie un poem
de dragoste.
Acesta ar fi primul drum
Spre lumină. Poate.

BORIS MARIAN

Dacă sunt nebun

Dacă sunt nebun, este în ordine


Dacă sunt nebun, este în ordine,
Își spuse Don Quijote,
Lumea îl socotea nebun
Pentru că nu avea ciubote,
Era în toiul verii,
Cădeau imperii,
Îl frământa un gând,
Mânca pământ,
Citea ziare murdare,
Era omnivor,
Ura orice televizor,
Dormea în parc, sub o bancă,
Dar avea o mașină Helanca,
O iubită avea, o adevărată ispită
și Domnul ar fi avut-o dacă putea,
don Quijote este o parte a mea.


Prea departe de creier
Sunt organele de bază,
Departe de Moscova, era
Un roman rozaliu, un prieten
A venit la mine și mi-a tăiat o mână,
„Așa trebuie”, îmi spune, „o cere Partidul”,
„în numele cauzei, pauzei, a liniștii, a neliniștii”,
Apoi mi-a tăiat limba, mi-a scos un ochi,
m-a trimis la cerșit bomboane,
am făcut tot ce mi s-a cerut, dar
am întrebat odată – „ De ce?”.
El a închis ochii. Nu i-a mai deschis.
De atunci umblu cerșetor
și cred că sunt Don Quijote.

Boris Marian .