Nu pot reveni

Nu pot reveni în neiubire

Nu pot reveni în neiubire,
Nu pot reveni la vechi lăcrimări,
Nu pot cerși blândețea, otrava ei,
Deși ar fi mai bine s-o beau
Ca pe un pahar de cristal verzui.
Ne privim ca două mări secate,
Ca doi ghețari lunecând în neant,
Ne vor găsi câte un nume geologii
Veniți de pe alt versant.
Acum taci. Acum ești dezamăgită,
Poate pregătești un nou poem,
Eu mă scald undeva-n Pacific,
Dansez disperat ca Paul Gauguin.

BORIS MARIAN

Ai toată viața înainte

Ai toată viața înainte

Ai toată viața înainte
și cea de-apoi, fără cuvinte,
centaurul le știe, toate,
e filosof și are carte,
piticul roșu umblă-n lume,
iubirea n-are nici un nume,
dar roșul este ucigaș,
omul o știe, e părtaș.
Apoi urmează o poveste,
Pacientul tace, nu mai este,
Cutia neagră din avion,
a fost ascunsă de-un poltron.
La Sfântu-Așteaptă eu mă-nchin,
Ah, ochi albaștri, păr divin,
La Tiffany se bea cafea,
Mă cheamă iar iubita mea,
Astfel scria un biet nebun
Iubind pe un afet de tun.

BORIS MARIAN

Nu înțeleg

Nu înțeleg

Nu înțeleg de ce îmbătrânesc cocorii,
Copacii, câinii, uneori îmbătrânesc și eu,
De ce cad stelele, de ce zac în biblioteci
Clasicii, de ce mă uită iubita, chiar și ura
Îmbătrânește, numai muștele zboară vioaie,
Ce ar fi să ne transmutăm în muște?
Plictisit, cineva dă din mână,
Dar se vede că pielea mâinii este îmbătrânită,
Venele sunt albastre, umflate,
Numai când scriu, sub degetele mele
Râd ghiocei.

Nu e ușor să mori de moarte bună,
În ce pustiu te duci?
Cine te va îmbrățișa?
Ce taină te-nconjură?
Te-au călcat în picioare, frate?
În ce noapte te-au dus?
Inima s-a risipit în fărâme,
Ca un urcior, ca o pâine uscată,
Nervii s-au rupt precum cablurile vechi, telefonice,
O avalanșă de morți peste tine,
Cine te-a strigat?
Un înger, un ucigaș?
O floare?

Tot ce rămâne nu e minciună,
Peisajul, frumusețea ta,
Te scufunzi în mine,
Ca într-un vis aievea,
Ca fruntea în neliniște,
Ca prizonierul în beznă,
Ca ziua-n amurg,
Ca amintirea în frunzele tremurânde,
țin minte doar pletele tale
cuprinzându-mă,
ca un roi de albine.

BORIS MARIAN

Momente poetice

Momente poetice (I)

Un animal ciudat, pisica -șoarece,
Înoată, vorbește, scrie, prieten
Cu geamandura Neufahrwasser,
A prins un pescăruș în gheare,
Un pescăruș în bocanci de soldat,
Pisica-șoarece este din tablă,
De sute de ani ruginește,
mi-a spus o trecătoare,
nici nu știți ce face
când nu e nimeni acasă.

Profil divin, un biet hoinar,
Cu taina lui, un neant de jar,
Când moartea moare uneori
și eu mai sper și eu mai mor.
Abia grăit, între lumini,
Cuvântul piere din senin,
Eu mâna-ntind, primesc nimic,
Lucrează îngerii la cric.
Doar poezia fermentând
Se face vin, îmbată-un gând.

Poemul hormonal și femural,
Este poemul,
De la alb la alb-astral
Mai tremur,
Fug și saltă caii roșii
Printre rânduri,
Dar poemul hormonal
Strigă-n sâmburi,
Am iubit ce-i demodat,
Dar și noul,
Înțeleg cvă important
Este Oul.

O zi de scrum, viitor de bronz,
Naivi întru legendă,
Castele Morții înălțăm,
Iar viața e-n arendă.
Pe marmuri flori împrăștiind,
Iubind prin anotimpuri,
Vezi aștri cum se-aprind, se sting
În falduri, nimburi.
Cuprins de vrajă și de verb,
poetul e o frunză,
între nervuri și între nervi,
o rază, ca-n meduză.

Virgină o statuie cu spatele la mare,
Prin ochiul aparenței, dorind să o străpungă,
Întreabă unde-i ocrul, pe unde el dispare,
Dar sângele, dar trupul abandonat la strungă?
În liniștea grădinii, un leagăn joacă-ntruna,
Un câine dă să latre, o fi un avatar
Al omului ce-și are sălașul sus, pe Lună,
Aleg o floare mică de mușețel, muștar.

Boris Marian

Maldoror

Maldoror


Spre Lucia pe care noi urcam,
O treaptă fiecare, scara,
Iar zilele, pun preț, un ban,
Ne ceartă-n valuri neagră, marea.
Cum timpul curge neostenit,
Din turn se prăbușește ceasul,
Din lamentări în infinit
În dragoste respecți păcatul.
Eu mă opresc, se-apropie-un hău,
Un monstru fără noimă, nume,
Când bine redevine rău,
Iar răul nu creează-o lume.

Vremelnici prieteni, vremelnici oameni,
În rest vârcolacii, raci răniți,
Scoici în valuri, ce rost mai are
Să murim, dacă-nviem din nou, din nou?
Omnia fluunt, omnia mutantur,
Un marș forțat de ani-lumină.
În limba noastră, Dumnezeu este Cel Care Este.
Ce am putea adăuga?
O mie de nume,
Este Cel Care Nu Se schimbă,
El este cel care ne poartă
Ca o mamă pruncul său,
Fără să știm , în somn adânc.

Privesc asfaltul, firimituri de pâine,
Pete de sânge, pene de corb,
Un cadavru imens s-a dizolvat în smoală,
Exală mirosuri cotropitoare,
Acesta este dragul nostru oraș,
În care se mai râde, se cântă, se dansează,
Deasupra sau în adânc, pe dedesubt.

Așa cum plouă în inima mea,
Așa plânge și câinele-Dumnezeu,
Maldoror umbla pe șapte cărări,
Ca pe cele șapte coline ale Romei,
Circulate de cocote,
Smârcuri pustii în inima lui Maldoror,
Otravă grea, în vinele sale, sângele este verde,
El nu are oase, doar crengi îngălbenite,
Tulpini de brândușe, sfielnic pătrunde
În Istoria Universală, alături
De Don Quijote Coțcariul,
Am văzut de curând un pui de corb rănit,
Nu zbura, croncănea fără ură, adânc umilit,
Poate-mpăcat cu o înfrângere apoteotică.

BORIS MARIAN

Poemul acesta

Poemul acesta

Poemul acesta va fi citit
De milioane de ochi
De ciorap,
Totul s-a spus,
Vom dormi pe spinarea
Calculatorului,
totul este să lopătezi
în somn,
te poți îndrăgosti
de o virgulă
uitată-ntr-o frază,
poți să plângi
cu viteza luminii,
lasă-ți mâinile să zboare
spre Andromeda,
gândul să-ți fie drept
ca strigătul dezvirginării.

BORIS MARIAN

Papillon

Porumbeii s-au transformat în vulturi,
Sfâșie vrăbiile fără păs,
Vrăbiile sfâșie fluturi ( o, nu!),
Papillon fugea și fuge,,
Adio, drag Papillon,
Suntem ocnași ai propriilor iluzii.
O, tactica de nu te mai mișca.
Pirații coboară pe frânghii.
Apoi vin un, doi, trei, patru croitorași curajoși.
Între bine și rău trece un înger.
Să fii dat la furnici, strigă o cucuvaie.
Astfel trecu și tinerețea mea.
Acum nu mă mai tem.
Tristețea barbară, nomadă
A luat mulți prizonieri,
A cuprins cetatea învinsă.
Artiștii jocului cu mărgele de jad
Sunt duși în convoi, li se văd coastele translucide,
Inima e un bec roșu de bordel,
Împărații s-a dus la slujbele lor de portari
Prin hoteluri.
Cântă, poruncește vulturul de pe steag,
iar eu cad în luptă ca un nevolnic,
aștept să-mi apară numele pe o lespede,
uitând că sunt un barbar.

Mă sinucid în fiecare zi,
Nu vă speriați, nu pot vorbi
Serios, mă sinucid cu o țigară, cu un gând negru,
Cu o despărțire neașteptată,
Chiar și sihastrul are acolo, o casă
Urcată în munți,
Viața înseamnă ce voi face în fiecare zi.
Nu-mi place punctul de la final,
Nu-mi plac tampoanele din gară,
Un tren-fantomă străbate orașul,
În el, sufletele celor morți,
Echipate cu aparate foto,
Se minunează ce frumos este
Marele Paralelipiped al Deșertăciunii.

Boris Marian

Colina Herzog

Colina Herzog

Colina este o mare ridicată-n tablou,
Seara revine cu surle și tobe,
Cineva îmi spun – Fiul meu, o umbră, două umbre, hombre,
Exilul omului de lut,
Noaptea ca sărbătoare autentică,
Un pas de dans înspre moarte,
Caut mormântul lui Orfeu,
Nu-i nicăieri, poeții sunt ca și pereții albi,
Fiecare nepoet poate să scrie pe ei ori să-i scuipe,
Dacă sunt nebun, este-n ordine, zice Herzog,
Urcăm și noi Muntele Măslinilor,
Urcăm treptele bazilicei Madelaine, din Paris,
Ochii mei plini de funinginea cuvintelor,
O lacrimă le poate spăla,
Descifrez numele destinației mele,
Nu v-o spun.
Vântul alb și luna neagră,
zi de zi cu mult mai dragă,
cerul blând, adânc de aer,
urcă morții în zbor lin.
Oamenii se schimbă-n floare,
Te-am iubit cu trup și ardoare,
Opioman al scrisului,
Grefier al inimii,
Un cetățean indignat a vrut să-l ucidă pe Herzog,
A fost salvat de un fluture,
De atunci garda sa e formată de fluturi,
m-am scufundat în mare,
cum se scufundă în rouă un gând,
cum se îngroapă-n tăcere un sfânt,
am intrat o dată într-un cimitir,
am zărit păsări albe, cu aripi de zăpadă,
paznicul mă urma tăcut, părea viu, nu era,
tot un mort, de serviciu în noaptea aceea,
spre ziuă s-a ascuns într-o criptă
să râdă de noi.
O platoșă rece pe trup,
Da, este necesară,
Singurătatea este și ea un rău necesar,
Un dar din cămările Domnului,
Să nu privești în urmă, nu este vorba aici despre aripi,
Ele cresc singure în somn,
Nu este vorba despre iubire, ea vine sau pleacă,
Rămân cuvintele ca după o explozie nucleară,
Tăcută…

BORIS MARIAN

Canoane

Canoane

Camionul calcă pietonul,
Pietonul încalcă regulile,
Pietonul este orb,
Însoțitorul său este orb,
Însoțitorul însoțitorului este orb,
Toți suntem orbi,
Camionul are dreptatea lui.

O ciută ciudată, un lingușitor în culori,
Talaz lângă talaș, în mișcare miș-maș,
Cum să-ți scutur , prietene, inima,
Ca pe o mână-nghețată?
Votca poemului curge
Pe gâtul Golemului.
Tablou schizofrenic, frenetic,
Franz!
Nu încerca să faci mai mult decât poți, riști să reușești.
Nu încerca să-ți trăiești viața, riști să te bucuri de ea.
Nu încerca să riști, riști să câștigi.
Nu te încrede numai în tine, riști să nu mai crezi în nimic.
Nu iubi, riști să te îndrăgostești.

Gravitație implacabilă, ireversibilă,
Unul cade, altul este împins
Cu patul armei, fumează ultima țigară,
Ca pe un poem, în rotocoale simetrice,
Un cariu cu antene circulă prin oraș,
Străpunge pereții inconsecvenței noastre,
Falsii pereți, dușumele din foi de Biblie,
Mă identific cu ultimul om,
Fericiți cei săraci cu duhul,
Mă-nscriu voluntar.
Râsul, o explozie nucleară,
Gravitez în jurul poemelor încă nescrise,
Paralele cu mine însumi.

Boris Marian

Să nu începi să vezi

Să nu începi iar să vezi

Pisica fuge de frică, omul fuge de foame, poetul este ca Budha – nu fuge.
O groapă cu oglinzi am văzut în copilărie, căzusem și eram plin de sânge. Oglinzile m-au salvat.
În Bibliotheca o bufniță își face veacul. De sute de ani nu a mai intrat nimeni. Brusc, s-a auzit foșnetul unei rochii. Un miros de ghiocei a năvălit în încăpere, pe brațul meu se odihnea sânul unei fecioare.
La capătul puterilor, valul ajunge la țărm, se sparge și pornește din nou lupta. Învață. Să nu uităm că strămoșul nostru comun este haosul, că muma noastră este bezna.
Speranța se poate ascunde în cutia unei viori, în gâtul unei trompete, în buzunarul rupt al unui vagabond, niciodată în curtea unei măreț castel.
Uneori umbrele scriu versuri sau desenează monștri.
Numără-te, strigă comandantul plutonului de execuție. Te trezești, ce pluton, ce execuție, sună telefonul.
Un vulcan nu așteaptă nici jertfe, nici hrană, el se dăruie, dar ce prăpăd.
După ce au plecat hoții m-am simțit mai bogat, eram liber.
Niciodată focul nu va avea intensitatea durerii sau a iubirii, este foc și atât.

Boris Marian

Riscul

Riscul

Nu încerca să faci mai mult decât poți, riști să reușești.
Nu încerca să-ți trăiești viața, riști să te bucuri de ea.
Nu încerca să riști, riști să câștigi.
Nu te încrede să crezi numai în tine, riști să nu mai crezi în nimic.
Nu iubi, riști să te îndrăgostești.

Gravitație implacabilă, ireversibilă,
Unul cade, altul este împins
Cu patul armei, fumează ultima țigară,
Ca pe un poem, în rotocoale simetrice,
Un cariu cu antene circulă prin oraș,
Străpunge pereții inconsecvenței noastre,
Falsii pereți, dușumele din foi de Biblie,
Mă identific cu ultimul om,
Fericiți cei săraci cu duhul,
Mă-nscriu voluntar.
Râsul, o explozie nucleară,
Gravitez în jurul poemelor încă nescrise,
Paralele cu mine însumi.

Boris Marian

Geme adânc Universul

Geme adânc Universul

Geme adânc Universul,
Grecul, sirianul și persul,
Contemporanii și ei
Au ruginit și sunt chei.
Pe Quai d”Orsay ne plimbam,
Eram hipopotam,
Erai hipopotiță,
Beți de iubire, beți criță,
Oamenii ne fluierau,
Parcă ați fi din Macao,
Ei ne spuneau.
Apoi noi ne-am iubit,
În duhul Marelui Brit,
Apoi noi am trecut,
Gemem din stele, din lut.


Copacii stau neclintiți,
În straie de promoroacă,
Oaspeții pleacă în zori,
Nimeni nu moare, doar pleacă.
Vin pețitoarele , vin,
Așteaptă-n iatac mireasa,
Mirele e din vecini
Iubirea e în Alaska.
Totul are-un sfârșit,
Crima a fost făptuită,
Stă un brăduț neclintit,
Moartea defunctei iubite.

Pădurea, șir de bulumaci,
sunt un copac între copaci,
prin mine trec insecte, ani,
iubirea mea nu-i de doi bani,
iubirea mea-i un munte-n zări,
urcăm pe unde nu-s cărări,
iar muntele e viu, e-n mers,
se depărtează-n Univers.
Suntem copaci îmbrățișați,
Pe trunchiul tău e al meu braț,
Simt cum vibrezi, precum o stea,
Un munte-n zări – iubirea mea.

BORIS MARIAN

Nimeni nu-i profet

Nimeni nu-i profet

Nimeni nu-i profet în țara lui,
Chiar de-i în Vaslui, în Covurlui,
m-ați iubit, apoi iubirile s-au dus,
ca Fugara din romanul lui M. Proust,
nu scriu simplu, nici prea complicat,
nici izvorul nu e nesecat,
sângerez în taină asta știu,
cui, ce-i pasă? Moartea nu-știu-cui?
Altul vine, înflorește ca un pom,
Oameni suntem, unii mor în somn,
Alții dintr-o vorbă, de cuțit,
mi-e rușine să vă spun că v-am iubit.


Ai fost suspendat, îmi spune prietenul,
Mă simt ca un aerostat plecat în explorări importante,
Îmi vin semnale de la Pasărea Măiastră,
De la diverse stele căzătoare,
Un cotoi miaună jos cuvinte mieroase,
Cotoiul este Bulgakov în haine de gală,
Plutesc și nu-mi găsesc pixul, al naibii pix,
Un fix cu bilă.

BORIS MARIAN

Provocare

Provocare

Eu nu sunt Don Quijote,
Tu nu ești Dulcineea,
Eu sunt mereu bărbatul,
Tu, uneori, femeia,
Femeia-prim-ministru,
Regină peste regi,
Eu sunt mereu poetul,
încearcă să renegi
iubirea ce e-n toate,
dar tu o uiți mereu,
eu nu sunt Don Quijote,
nici nu sunt Dumnezeu.
Femeia-Don Quijote
Există undeva,
Sunte Bergerac, probabil,
Trezind iubirea ta.

BORIS MARIAN

Reverii de toamnă

Reverii de toamnă

Mor toți copacii,
Câinii umblă triști,
Boschetarii părăsesc parcule,
Gândurile mele se ascund
Prin cotloanele creierului,
precum cârtițele,
ce va scoate la iveală primăvara?
Ne așteaptă o iarnă
Tulburător de albă,
De disperare , un mort
Va întinde o mână,
Eu știu să strâng
Mâna unui mort.
Am o mare înțelegere.
Numai cu drasgostea
Nu-l pot salva din adâncuri.

Pe reverul hainei se așează toamna,
Ciudată îmbinare de omidă cu o scamă,
Xilofon tăcut,
Xilofon sângerând.
„Niciodată toamna”, ascultam
Vinul bolborosește amenințător,
O demență mov, proliferând gălbenele.
Agată ascunsă în suflet,
Feerie la vedere,
Ne sărutăm parcă pentru ultima oară,
Două lipitori ambigene,
Nici o fantezie,
O vânătoare deznădăjduită,
Cum cade timpul - vertical,
Rochia ta se despică, ești goală.

Boris Marian

Wireless

Ne iubim wireless

De când ne iubim wireless,
Nu mai știm stresul,
în farmacia Catena,
intră și Eminescu,
este farmacia inimii
lui Cutărescu,
mă simt tânăr și curat
de la majorat,
acum, iubito, ești colonel,
mă arestezi sau îmi dai un cățel,
ai scris Odiseea, ești Nausicaa,
eu sunt poetul orb ca și floarea,
pot să iubesc și în planul virtual,
wireless și homeless pe-un prag de coral.

Boris Marian

Copiii sunt regi

Copiii sunt regi

Copiii sunt regi peste lume,
Ei nu au regate, dar sunt,
Ei au fiecare un nume
și au un supus mai mărunt,
un câine, acolo, un greier,
copiii fac vrăji pentru ei,
au sufletul cald ca un gheizer
și nu sunt ca noi de mișei.
Se tem de-ntunericul care
Ne domină încă pe toți,
Îi rog, nici un gând de-abdicare,
Îi rog pe copii, pe nepoți.

BORIS MARIAN

UN POEM BEAT

Un poem beat

Inventat pentru iubire,
Globul nostru pământesc
Se rotește în neștire
De la est la vest, la est.
În zadar încărunțește
omul nostru, semen drag,
este rece ca un pește
sau taifun venit din larg.
Nimeni n-a-nvățat trecutul,
Mieii la tăiere merg,
Nu ne-nvață nici sărutul,
Urmele-n pustiu se șterg.

Un poem beat eu voi scrie
Pentru sihaștri, pentru sicrie,
Laude și eu voi aduce
Asinului, animal dulce.
În jur, fiicele deșertului,
Cazinoului, cabaretului
Îmi amintesc melancolic
De un trecut alcoholic.
Sus-jos, sus-jos,
Nu-i superior cel fioros,
Eu spun doar „bun venit”
Celui flămând, jerpelit,
Un cerșetor voluntar
Nu-i nici vandal, nici avar,
O lipitoare ajută
Mai mult ca mândra cucută.
Ofrandă de miere? Nu am.
Un cântec din Aldebaran.

Un munte negru acoperă zarea,
E vremea să trec dincolo marea,
E vremea să pot renunța la viață?
Viața-i o garagață.
Nu-mi plac rechinii, lupii, țânțarii,
n-am să fac pace, motivele-s varii,
dar un inel în ureche mi-aș pune,
muntele negru sloboade un tunet.

Un spleen de moarte mă copleșește,
Moartea-i plictisul care cerșește,
Nu-i dau nimic, poete-un poem,
Vinul pe care îl bem și îl bem.
Ne trece timpul, iubire, prieteni
Trenul nu mai oprește la termen,
Zboară în noapte, ziua se-oprește,
Moartea-i plictisul care cerșește.
Vine o boare din amintire,
Pentru o clipă, mireasă-ți sunt mire. BORIS MARIAN

Viața e frumoasă ca o păpădie

Viața e frumoasă ca o păpădie,
Sufli și se duce-n fluturi pe câmpie,
Te răscoli degeaba, mai degrabă scrii,
Nimic nu se pierde sub factorul psi.
Clopotele sună, trece dricul lent,
Noaptea este albă și fumează Kent,
Fata lăcrimează, urșii se ascund,
Mormăie-n tufișuri un defunct burgund.
Cândva mușchetarii viața și-o dădeau
Pentru o batistă, diamant weiss-blau,
eu păstrez în vise casa și în ea
tu erai mireasa albă, fulg de nea.


În Țara Minunilor n-am fost niciodată,
Deși cu Alisa sunt prieten la toartă,
La capătul lumii mă duc deseori,
Splendoarea din margini de patimi și dor.
Ascuns în dantele arsenicul arde,
Viața și moartea, surori de departe,
În noaptea-naintea Facerii, poate
A fost și Iubirea. Noi nu avem parte.
Și doar evadăm dintr-o lume în alta
Rostind De Profundis Iubirii- înalta.
BORIS MARIAN

Fericirea

Fericirea de a spune - Vreau

Fericirea de a spune – Vreau,
Viața uneori e gruen sau grau,
Sufletul ? Ce suprafață are?
Cât un ocean sau cât un bob de sare?
Nimic nu este fără de putință,
Când ți se pare că mai ai voință,
De sus se vede un efort , dar de furnică,
Totuși furnica nu știe de frică.
Vreau și te vreau numai pe tine, mia donna,
La București sau chiar la Barcelona,
Apoi noi vom pleca-mpreună
Spre altă lume sub aplauzele din lună.


Un telefon și merg la teatru,
m-așez, privesc, mă doare ceafa,
oamenii râd din patru-n patru,
sunt trist și mă gândesc la Sapho.
Sala se zguduie de bucurie, hohot,
Un râs coagulează totul,
Ca apele urlând la Motru,
Râd înțeleptul și netotul.
Mă scol, în jur sunt morți deavalma,
Iar fiara își aruncă blana.
Noi vom pleca iubito, împreună,
Sub ropote și raze reci de lună.

BORIS MARIAN