Rezumeu

Rezumeu


Din amintiri tăcute,
Din maronii cucute,
Pornim în pași prea mici
Spre Greenwich.
Căutări, căutări pe alte mări,
Zăpezi topite în amiezi,
Un dram de minte, Doamne, dă-mi,
Cu ochii muți cum e la struți,
Ucidem versuri și eresuri,
Petrecem iarna –n Viena gri,
Unde imperiul se sfârși.
Stau într-o salcie, privesc
Cum trece-n ritm împărătesc
Un ofițer stresat de glonț,
Ninive – pasăre cu clonț,
Ea-și curăță în rana mea
Ce a mâncat la cherhana,
Iar dincolo umbrele trec
Printr-un contrast, un turc și-un grec.
Altă iubire noi căutăm
În orășelul North-Helăm.

BORIS MARIAN

În mine

În mine


În mine intră toate gudroanele,
Morții nu visează că vor reînvia,
Dar ceva există ca o floare- ghiocel,
Ceva renaște din aer, din cuvânt,
Am o mare încredere în revenirea păsărilor,
Călătoresc permanent între Taj-Mahal și Antarctida,
Se uită uliul la mine, mă confundă cu o pradă,
Maharalul din Praga mă însoțește,
Uneori vorbesc cu Faust despre timpul probabil,
De când cu cibernetica nimic nu este sigur,
Undeva locuiește un ins identic cu mine,
Nu l-am căutat, am vorbi aceeași limbă,
Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria,
Mă așteaptă o nouă misiune, desigur, secretă,
Voi elibera o furnică de exploatare,
Asta mi-a spus Kepler înainte de a muri,
Damnatio, strigă un caporal în izmene,
Jocul divin nu s-a terminat, vă asigur.

BORIS MARIAN

Izgonit

Izgonit


Izgonit din Cetate voi cânta doar în câmp,
Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb,
Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori,
Doar cinteza îmi spune că-i dau fiori .
Am avut o iubire, o am și acum,
Mi se spune, mai bine cată de drum,
Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți
Ori ca omul lui Kafka fără de sorți,
M-am jucat cu comete și meteori,
Mi se spune, prietene-i timpul să mori,
Iese-un gâde îmi taie capul pe loc,
Capul vorbește cu limbă de foc.

BORIS MARIAN

Scamatorul

Scamatorul

Era-n Lublin un scamator,
Ce se scula mereu în zori,
Ne oferea minuni, dar cum
Să crezi azi în minuni?
El fericit, noi - acri, surzi,
c-așa e omul, ca un sturz,
stă drept, gândește strâmb, speriat,
pământul pare plat.
Un cabalist trecea vârtej,
Era din cei mai cei viteji,
el circula prin Manhattan.
n-avea un ban.
Mai știu un Ghimpe, cam netot,
Un papagal prea roșu-n bot,
groparii-l așteptau cu drag,
el a murit în larg.
Cucurigu, strigau în rai
Franz Kafka și cu Georges Batailles,
Le sunt nepot și mă irit
Că nu i-ați auzit.
Acum, cu gluma las-o jos,
Zăpada e un dar prețios,
De n-ai almazuri sau bijou,
De nu vânezi căprițe-gnu,
Ești un nimic, tu poți să scrii
Romane lungi și poezii,
Totuna e, că undeva
Noi ne vom saluta.

BORIS MARIAN

Judecătorul

[Introduceți aici titlul publicării]


Judecătorul

O stradă și-o bragă, albitură, alviță,
Viță de vie, viță de moarte,
Intrăm în subiect ca în brânză,
Să trăiți domn Judecător.
Vai, jerbele, de ce strigau gâștele?
Nu vă abateți de la subiect.
Voiau să-și ceară iertare,
Ce, cum ? Vorbiți mai tare.
Te tai, șuieră martorul,
Dispari într-o clipită,
Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac.
Ne mai iubim, totuși.
Ca și cum ai avea două logodnice.
Ce, e rușine? Percheziționați-l.
Polița era falsă, domn Judecător.
Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine?
Mi s-a-ntâmplat să văd un om pe care
Îl credeam mort, ei și?
Încercam și eu să mă mir.
Încercam să mă trezesc.
Voiam să-i întind mâna,
el nu voia, apoi, brusc
mi-a strâns brațul cu o forță herculeană,
m-a târât pe străzi lăturalnice,
se lipeau de mine leproși, câini vagabonzi,
prostituate bolnave și grave,
m-am trezit pe cearșaful ud,
soarele mă pișca de nas,
afară lătra sănătos un câine,
cafeaua e gata, domn Judecător.

BORIS MARIAN

Prins

Prins într-o plasă rară



Prins într-o plasă rară
De păianjen prietenos,
Încerc să scap de propriile vicii,
Victoria este dincolo de final,
Ce să mai pot ierta?
Totul și nimic, o, Dumnezeule al dreptății,
Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ,
Nu-i mântuire pe pământ,
Dar nu suntem singuri, nu,
Vom ieși din fluviul Timpului,
Fără regrete, am făcut mai mult decât speram,
Abia mă întremez după visul din noaptea trecută,
Metafora, strigă un trecător, unde este ea?
Eu sunt metafora, parametafora,
pentru că forez în mine ,
îmi place să vorbesc cu tine,
ceilalți nu știu nimic.
Deh, urmașii…

BORIS MARIAN

Prezență ciudată

Prezență ciudată


Gram de neliniște, o, Cabala,
Cine te știe, moarte nu are,
Nu scriu plăcut, nu fug după ciute,
Metafora vine ca ursul flămând.

Gura ei aștepta sărutul,
Lacrimile – o chemare a fericirii,
Inima ei se zbătea încă,
Prinsă în plasa copilăriei.
Totul a fost curmat de un glonț,
De o ardere intensă,
De mult trupul ei zace inutil, în pământ,
Sufletul ei este departe,
Mâna care a ținut pistolul,
Scrie azi despre trecut,
Uită istoria fetei moarte.

Memoria nu face zgomot,
Ca și morții,
Memoria – fiică a Luminii,
Morții noștri - țesături fine de lumină.

BORIS MARIAN

Întrebările

Întrebările


Mergeam pe un coridor,
Împăcat cu finalul,
Râdea o paiață, acolo, în poartă,
Ești trist? Mă-ntreabă moartea,
Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață
și-atât.

Cădeau frunze din Copacul Vieții,
Umbrele creșteau,
Unde erai, Daniel, unde erai?
Gurile celor ce cântau
Au fost astupate cu pământ,
Tu unde erai, Daniel?

Alături arde o lumânare,
Cu capetele ninse de ani, ei studiază,
Barba le ajunge la brâu,
Ei studiază cărțile vechi,
Străjuiesc Timpul să nu treacă,
Străjuiesc adevărul, dar care?
Fără barbă ar semăna cu niște copii,
Ochii lor privesc înlăuntru,
Pentru ca noi să privim. Încotro?

Nu te teme, și-a spus,
Vântul sorbea din căldura trupului său,
Nu te teme, și-a spus,
Vântul aluneca peste trupul
Sfârtecat de gloanțe.
Nu te teme, și-a spus,
Tremura ca o stea tot mai înaltă,
Deasupra pământului.

BORIS MARIAN

poți cere iubire?

Poți cere iubire?

Cel care plânge,
Cel care pierde tot sângele,
Vântul de toamnă peste
O groapă uriașă,
Blesteme și țipete-n beznă,
Oseminte se nalță,
Se caută, se găsesc,
Nu au liniște,
Lacrimi de piatră.

Eu am văzut cum ochii lor piereau în ceață,
Eu am auzit ultimul lor strigăt,
Eu am văzut cum se nălța fumul,
Am auzit cum se îmchideau ușile,
Fumul era ultimul lor cuvânt,
Ultimul sărut, o literă,
Un semn pe un cer de lut.

Poți cere lumii iubire?
Poți cere orice,
Iubirea se-mparte
În iubiri mai mici, tot mai mici,
Până ce te trezești în palmă
Cu un dram de ură,
O scuturi, nu scapi de ea,
Iartă-mă, Doamne.

Boris Marian

Prăpastia era pentru oameni

Prăpastia era pentru oameni

Prăpastia era pentru oameni,
Clipele erau rafale de mitralieră,
Amintirea, astăzi, este un monument tăcut,
Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ?

Cel care plânge, cel care pierde tot sângele,
Vântul de toamnă peste o groapă uriașă,
Blesteme și țipete-n beznă,
Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc,
Nu au liniște, lacrimi de piatră,
Asprul pământ, fără glas se ridică statuia,
Ani și ani, dar nimeni n-o vede,
Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred.

Copiii au desenat, au putut desena,
Un fel de a glumi cu moartea,
Cum numai copiii pot glumi,
Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe,
Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer,
Nori albi, zâmbind ștrengărește,
Dar pe pământ nu vor reveni niciodată.

Chiar dacă scapi,
Chiar dacă vei povesti,
Nimeni nu te va crede,
Spuneau pietrele din pavajul
Careului de execuție


BORIS MARIAN

Poemul Lautrec

Poemul Lautrec






Piciorul sus, aburi, alcool,

Puțin mărunt, gigant de-alcov,

Boemul trist, alt paradis.

În artă nu poți fi Nimic,

Mai bine zeu, decât mulți conți,

Un Dumnezeu de patru coți,

El a iubit pe cel căzut,

A ridicat în slăvi pe slut,

Mai bun ca el n-am prea văzut,

Poate că eu as fi trecut

Nepăsător, cum suntem toți,

O omenire de netoți,

Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț.

O lume râde, alții plâng,

Fără speranță, ochiul stâng

e-nvinețit de un amic,

în artă nu poți fi NIMIC.

Iar dragostea, pâș-pâș umbla

În patru labe, o cățea,

Toulouse-Lautrec ești un gigant

Într-un viitor rămas vacant.





Boris Marian

Unu

Unu-nseamnă doi
I.
Nefericirea nu poate fi cactus,
Cum fericirea nu este un crin,
Abia deasupra norilor, înaltul
Ne spune ce-i mărunt sau e divin.
Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia,
Poate că sufletul e uneori pustiu
și totuși noi simțim văpaia,
cu Dumnezeul viu.
Iar de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare,
Pedeapsa și iertarea sunt în noi ,
În urma noastră, asemănătoare,
Este ființa, unu-nseamnă doi.

II.
În spatele zidului era o comoară,
Zidul dăinuia de o mie de ani,
șopârlele ajunseseră la a mia generație,
viermii nu puteau să pătrundă
prin metal.
Acolo bătea o inimă, așa spunea învățătorul,
Dar cine s-ar fi apucat să scoată comoara,
Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului.
Zidul era până la cer.
Numai un orb putea să facă lucrarea.
Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni.
III.
Pe câine îl chema Riabcik,
Venea din ținutul Riabland.
Avea ochii roșii, era slab ca un deținut,
Dar fericit când nu primea picioare în coaste.
Culcușul său era în peștera walkiriilor.
În tinerețe a fost duce.
Mai era acolo o femeie, Frosa,
Care-l hrănea cu jăratic.
Câinele căra găleata la râu,
Răul era de foc, Riabcik l-a traversat,
A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă.
Catedrala San Pietro î privea cu milă,
Prietenul său bun era Romulus,
Amândoi sufereau de jigodie.
Astfel s-a născut o rasă.
IV.
An de an, capul meu
Se înclină mai adânc
În fața celor morți,
În fața celor uciși,
Alături de cel care am fost
Jelește cel care sunt astăzi,
Mai gânditor, mai înțelegător,
Umbrele se tânguie,
Așteaptă să le chem pe nume,
O melodie tristă e amintirea lor,
Dement îmi apare trecutul,
Îmi cereți să-l privesc umilit?

V.
Un mic soare s-a urcat pe un soare mai mare,
O frunză a declarat că este poet,
Un broscoi a devenit cel mai mare,
O vrabie rănită nu l-a trădat.
Orice client are ochi de înger.
Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor.
Ne vom regăsi în grădină, fiecare – o plantă.
Lăsați stelele, au ele alte griji.
Pietrele ne roagă să nu le lovim.
Covoarele ne duc dorul.
Obosit, mă descompun în puf.
Toate păpușile mor într-o zi.
VI.
Înainte de a adormi, apuc să văd
Cum leii sfâșie o girafă,
Cum le sclipesc ochii răi,
Cum se mânjesc cu sângele girafei,
Care se prăbușește de pe catalige ,
Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei,
m-am trezit, au trecut câteva veacuri,
în față dansa o rază violetă,
îmi spunea – te iubesc – mă simțeam inundat
de o bucurie intensă, amestec de roșu, albastru, violet. BORIS MARIAN

Cine-i?

Cine-i?
O șosetă albă, una neagră,
Vârfurile pantofilor aduse-n unghi,
avea ochelari, evident,
citea o carte despre ghivent,
avea laptop, avea mătuși,
din Buhuși până-n Konotop,
nu avea eclat, dar scria, dar dirija,
„Liliacul” compus de babacul.
N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza,
Era duce de Braganza,
Între Vucovar și Dubăsari
Era armăsar.

Adorm în troleibuz, visez,
Cum urc marmoreene trepte,
Castelul mă așteaptă, vienez,
Iar îl las să mă aștepte,
Sunt plin de decorații, Feldmarschal,
Arunc în jur priviri intimidante,
Dar o brunetă râde pe sub voal,
Îmi spune – rațiune, mergi andante,
și sus abia respir, încovoiat,
privesc la tronul gol, în catifele,
cobor la popa nan, doar am visat
că sunt în lumea ipocritelor livrele.

Cînd zbor cu avionul, vine un înger,
Îmi oferă un compot de iluzii,
vecina de pe șezlong nu mă recunoaște,
deși mi-a fost iubită fidelă,
avionul zboară în direcție inversă,
dinspre cer spre pământ,
abia aștept să dau un telefon,
„Ajungem în câteva secunde”,
Strigă pilotul Scaraoțki,
Stewardeza nefertiti,
Îmi dă o bomboană
Cu gust de varză murată,
”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina,
e galbenă a șofranul,
apoi ascult ultimele știri,
aflu că am căzut cu avionul alaltăieri.

BORIS MARIAN

Din om se smulge strigătul

Din om se smulge strigătul

Din om se smulge strigătul
Ca dintr-o pasăre în zbor,
Un strigăt e-o sămânță-n cer,
De sus curg lanuri sângerii,
Iar pe pământ atâtea ruguri ard,
Atâția miei ce în zadar
Se roagă pentru milă,
În timp ce frigul cade ca o ghilotină
Peste grumazul florilor târzii.

Corabia a naufragiat de multe ori,
O nucă, poate-un om la reanimare,
Pe ducă sunt eroii,
Corabia coboară pe un singur drum,
Pe verticală.

E prea târziu să-ndrepți ceva,
Nu-i prea târziu să uiți
Se moare-n cărți, la cinema,
Iar unii mor desculți.
Ne-amestecăm cu viermi, furnici,
Cu frunze, pene gri,
E prea târziu să fiu aici,
E timp pentru a muri.
Prin scris nici nu trăiești, nu mori,
Dar te înalți de-atâtea ori.

Vorbele mele peste țări și mări,
Cum trenurile trec prin gări,
Cum păsările-n nori dispar,
Cum inima îmi bate rar,
Cum nu știu nici acum ce-a fost.
Cum nici viitorul n-are rost.
Și totuși noi trăim, iubim,
și totuși îngerii ne vin,
acest poem e-un strigăt mut,
din est în vest, din nord în sud,
un strigăt ce nu moare-n morți.
Bastilii cad, Înalte Porți.

BORIS MARIAN

E frig

E frig și azi e ziua mea

E frig și azi e ziua mea,
Dar ce contează pentru o vecie?
Simt că prietenii-s aproape,
Eu încă pot să cred în prietenie.

Bătrân naiv, sentimental
Am dăruit poeme
Mai limpezi decât un cristal,
mi-ați fost și-mi sunteți gemeni.
Am întâlnit în drum iubiri,
Dar n-am trădat Iubirea,
Unii au fost frați, alții vampiri,
Să-i judec, nu mi-e firea.
Poetul moare nescriind
și necitit el moare,
ca orice om privesc cu jind
la tot ce mă-nconjoară,
milioane scriu, milioane mor,
din ceruri cad și stele,
m-am dăruit poemelor,
mă regăsesc în ele.

Un cer fără de margini port în suflet,
Un cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe
Merg clipele pe drumul înspre moarte,
Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte,
Durere și trădare, curg fluviile-n ocean,
Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam,
Speranța nemuririi, iubirile trupești,
În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești.

BORIS MARIAN

O pasăre uriașă

O pasăre uriașă
Confratelui Bradoski

O pasăre uriașă cu aripi lungi
s-a așezat pe gândurile mele,
de-o parte și de alta,
stăm la taifas,
îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată,
e pasărea ce zămislește viață.
ea zămislește viață,
ea are străluciri albastre,
în timp ce noi
purtăm orice și locuim oriunde,
ea este visul din copilărie
și speranță
de-a lungul unei treceri fără vise.

BORIS MARIAN

Miroase a cuișoare

Miroase a cuișoare

Miroase a cuișoare și șofran,
A chimen și-a cadavre de albine,
Miroase a haina mortului de-un an,
Dar poposește damful de smochine.
Cum bate toace-n fierul ruginit,
Cum se ridică morții și se roagă,
Acolo, sub un dud noi ne-am iubit,
Iar peste ani îmi ești cu mult mai dragă.
Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț,
Ea a murit, ne-a blestemat cu ochii,
Iar anii trec plutind în danț,
se-ascunde soarele sub umbra unei rochii.

BORIS MARIAN

Crez

Crez

Eu am gândit pe Dumnezeul Unic,
Fără de chip și fără loc,
Am cunoscut războiul punic,
În Evul Mediu am trecut prin foc,
Am fost mereu un Celălalt, alături,
Iar viitorul l-am gândit precum
Un splendid răsărit în văluri
Peste deșertul Karakum,
Eu am crezut mai mult în mângâiere
și mai puțin în ritualul fals,
cuvintele mi-am plâns în grea tăcere,
apoi s-au înălțat în pas de vals,
am văzut Glasul, drumul și pustiul,
nimic nu-i mort, când știi ce-nseamnă viul,
m-am înălțat să te privesc, miracol,
Iubire, veșnicul oracol.

BORIS MARIAN

Din zborul păsării

Din zborul păsării

Din zborul păsării ghicești lărgimea spațiului,
Citește, dacă poți, și opera Horațiului.
Te mulțumești să zbori? Atunci să zbori!
E simplu, te apleci mai sus de nori.
Strigi – TRECĂTORILOR! Eu sunt aici!
Se uită, râde de prin curte-un pici,
Sunt efemer, încerci să te explici,
Dar te aude poate V. Ilici
Sau Genghis Han, Nabucodonosor,
Dar tu nu poți fi corul robilor,
Nu mă lăudați, sunt îngropat de mult,
Deși trăiesc, vă plâng, v-ascult,
În curtea școlii am ascuns un mic obiect de cult,
O poezie de prin clasa-a patra
Pe când studiam citatele din Chandra,
Am fost gonit cândva dintr-o cetate
Unde mureau aproape toți în libertate,
Mă veți găsi, sunt sigur, pe un prund,
Un bob de aur pur, strălucitor, rotund.



boris marian

Dincolo de Paradis

Dincolo de Paradis
_________________


Dincolo de Paradis
Cerul pare mai închis,
Pe o coajă de banană
Poți ajunge pe-altă strană,
Dar odată, într-un râu
A fost agățat de brâu
Un cadavru uriaș,
Venit dincolo de Blaj,
Nimeni nu-l putea cunoaște,
Avea palme ca la broaște,
Ochi holbați, frunte îngustă,
La culoare, o langustă,
Nalt de circa metri doi,
Nici dihor și nici vulpoi,
Un artist? Era machiat?
Ași, uriașul s-a sculat,
A distrus uși, mese, scări
și s-a dus spre nicăieri.
Amintindu-l, am uitat
Să vă spun – eram eu beat.


În filmul acela cu Stan și Bran,
Cu Brunhilda și cu Bostan,
Personajele coborau de pe pânză,
Îmi aruncau un colț de brânză,
Ni mic nu se naște fără durere,
Dar nici durerea nu-i o părere,
Iată cum se nasc axiomele,
Gnomii-și iubesc amantele, gnomele,
Naveta dintre Milano și Nisa
Nu ne-a adus averea, promisa,
Toți evadații caută o casă,
în filmul acela tu ești frumoasă,
dar la-mbulzeală îți fură poșeta,
bricheta, lanțeta și gata-i vendeta.

Sunt un biet scrib, îmi pun cenușă-n cap,
Umblu mereu cu jalba în proțap,
Nu o citește nimeni că nu e
Un interes pentru Cimabue,
Un ghiont acolo sau un sfat,
Eu le primesc, sunt Jean Marat,
Ucis de doamna de Corday,
Sunt Robespierre zvârlit pe chei,
Decapitat și totuși viu,
Respir și scriu, trăiesc și scriu.

BORIS MARIAN

Spirit vivace

Spiritul vivace

Spirit vivace, placat pe antenă,
Mesaj depărtărilor, duhul înalt,
Viața nu trece fără-o migrenă,
Visăm o Julietă, neam cu Thybalt.
Lipsă-i mereu la cântar și la metru,
Pace, războaie, sărim peste cai,
Unii se roagă Sfântului Petru,
Iar Hammurabi vine din rai.
Iubita e liberă, eu sunt libertul,
Ce o dorește, nu am accept
Nici să vorbesc, nu am nici dreptul,
Sunt în ospiciu, încă aștept.

Eu sunt cel ce mă înfățișez,
Poate că nu am existat vreodată,
Prea efemer, prea bavarez,
Cu un contur de inimă brodată,
suntem coautori ai propriei vieți,
sunt altul, sunt altul, spune Poetul,
în mine dorm străbuni, dimineți,
în vise eu îți trimit buchetul,
îi iei, mâna ta-i ca un fulg
ȘI TOATE TREC ȘI CURG…

Ar trebui să nu mai scriu nimic,
Atlet în comitete și comiții,
Academia, Premiul Nobel, un fistic,
Pe care îl primești. Ambiții?
Dar scriu, exist și scriu mereu,
Crezând că sunt egal cu Dumnezeu,
Mă-nhață infirmierii și mă duc
Într-o celulă cu Quijote și un cuc.
Acolo noi vom spune ce și cum,
Iar moartea va veni c-un glonț dum-dum.

Greoaie, duminica se târâie prin nori
De sânge, clopotul, clocotul în sine,
Ne bucură zgomotul lacătelor căzute,
Le vom înlocui cu muște multe.
Sălbăticia se naște în vis,
Fumul râde, umbrele se ascund
În blana pisicii cu cap rotund,
Mândru trece Quijote pe un cal de lemn,
DADADADADADADADADA,
LEMNUL SE TÂNGUIE,
Iar femeia îl iubea pe Sancho.

BORIS MARIAN

Fluviu

Fluviu

Ne-am iubit pe malul fluviului Timp,
Am stat goi sub lună,
Ne-a îmbrăcat lumina,
Dimineața eram robii Tăi, Doamne.
Liberi de orice cuvinte,
Ca un poem niciodată scris,
Treceai prin sângele meu,
Treceam prin sângele tău,
Fluviul Timp curgea
Pe lângă noi.
Atunci am întrebat
Ce este iubirea
și tu ai dispărut în Timp.
BORIS MARIAN

Alt horror

Alt horror



M-am trezit, era întuneric,

Cineva mă îmbrâncise pe scări,

Cineva mă ținea de brațe, altul

Mă lovea cu sete în burtă,

Afară, striga un bețiv, afară,

Strigau alții mai treji,

La mine strigau?

De ce, pentru ce?

De unde această beznă?

Orice beznă are o cauză.

Bezna din tine, dinafară.

M-am luminat. Nu era nimeni.

Mă luptam cu propriile mele

Fantome ale trecutului.

Eram cu toții la fel,neiertători,

Orgolioși peste măsură,

Iar poezia plângea undeva,

Într-un colț, ghemuită,

Să n-o încaseze și ea.



BORIS MARIAN

Horror fără r

Horror fără r

În pat a fost găsit moștenitorul,
Cu fata moartă, încă o iubea,
Iar lângă el era ulciorul
Cu vin și sânge, mai bolborosea.
Ce lacomi noi privim viața,
Cum naiba, nimeni nu-i nemuritor,
Rațiunea-nalță doar pereți de ceață,
Ne naștem și murim ca-ntr-un obor.
Argint și aur, fier și diamante,
Văzut-am norii, stelele din cer,
Prefer să mor dansând printre bacante,
Decât să caut veșnicia-n nicăieri.

Nu plângeți, copiii mei,
Mă duc în altă lume,
Unde se bat doi zei, trei zmei,
Un Șoricel – prenume
Semnează-n Rolișor,
Deși-i rechin pe viață,
mi-a scris poeme-n vers ușor,
și m-a plesnit pe față.
Un altul, scriitor-pitic
Mă-ncondeiază-n proză,
Moderatorii „zât” îmi zic,
Eu zbor din roză-n roză.
Un Underground s-a cam lățit,
Cultura e pe ducă,
Plânge cultura, Heraclit
Ne-a spus – las-o să curgă.

BORIS MARIAN

A făcut tot posibilul

A făcut tot posibilul



A făcut tot posibilul și imposibilul

Ca punțile să fie rupte,

Ascunde, măi, explozibilul,

Figurile sunt cunoscute,

Pronia a vrut așa?

Amenințarea era de mucava?

Hai să scoatem castane,

Barosane.

Cu tine eu nu voi scoate proză,

Poate o poză pentru Interpol,

Ceas de noapte și de-alcool,

Ceas de noapte, dormi , iubito,

Ceas de moarte, dormi, iubito,

Mâine nu voi fi pe lume,

Vei fi tu și restul lumii.

Te-am iubit, dar n-a fost vreme,

Te-am iubit, dormi, nu te teme.

Ceasul bate ca o toacă,

Dormi iubito, dracii joacă,

Dracii râd de noi, de toate,

Dormi iubito, sfântă noapte,

Dormi, încet mă voi preface,

Într-un nor, un vis mai pașnic,

Inimile-ngemănate,

Părăsesc singurătatea. BORIS MARIAN

Horror

Horror

Eu n-am văzut bărbatul care
Făcea cu ochiul o cărare,
Femeia avea ochii mici,
De licurici.
Ah, drace, închisorile
Mai au povești, surorile
Ucis-au moșul, l-au tranșat
Frumos, curat.
Căci nu e dramă atât de mare
Precum faimoasa încleștare
Cu Montague și Capulet,
Bieții de ei, Romeo, Juliette.
x x x

Poemul a fost interzis
În anul tuturor libertăților,
Ici, acolo, abia mai pâlpâie
O metaforă, o rimă,
Haine uzate, sfâșiate,
Cadențe trezind suspiciuni,
Cine a mai auzit de călimări,
Mese înalte, temeri în fața
Colilor, bolilor,
Autodevorator trece
șarpele-ban,
poemul zace în închisoarea datornicilor,
în spitale, în sertarele pe care
nu le mai deschide nici cel mai zelos
informator.

BORIS MARIAN

Constatare

Constatare amară

Constat că nu toți oamenii sunt buni, banal , strigă unul, constat că nici eu nu sunt bun mereu, banal, strigă altul, aveam o vecină care îmi persecuta copilul, nu am putut face nimic să-i potolesc furia, poveste, zice unul, îmi amintesc de un prieten care mi-a săpat adânc o groapă, m-am trezit în beznă, în fine, altă poveste, constat că în zadar cauți un grăunte de înțelegere acolo, unde pământul este sterp, te sufoci, îți este sete, dar nimeni nu-ți oferă cana cu apă, iubim, dragii mei, crucificările, una, o mie, milioane, unii te iau de guler și te aruncă în stradă,
strada este oindiferentă, roboți și mașini laolaltă, ocara nu mai pare ocară, în loc de binețe primești un scuipat sau o sudalmă, astunci privești porumbeii în parc, între ei este o luptă, unii-s mai lacomi, mai îndărătnici, prea vrem puterea, gloria și-nchinăciunea, o, vanitas vanitatum, dincolo o fi tot așa, eu nu cred, El este.
BORIS MARIAN

PSALMI

Psalmi
Ce bine te învață experiența
și ce frumos e drumul spre Florența
și ce ușor se lecuiește orice boală,
eu n-am să dau la nimeni socoteală,
doi stâlpi susțin azi lumea-n neclintire,
onoarea roz și-albastra mea iubire
de viață, de prieteni, iară soarta
îmi este chiar amantă, asta-i partea
ce bună, cunoscută de Candide,
pentru că, Doamne, Tu ești lector ipocrit,
îmi recitești poemele, zâmbești,
eu în ochii Tăi eu văd că te-ndoiești.

A venit pentru mine ceasul cel bun,
Un semnal și-am pornit ca un tren cu cărbuni,
m-așteptați, n-am să vin decât foarte târziu,
v-am iubit și mai cum, dar un timp n-am să fiu.
Poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,
Mă consum în ridicol, zadarnic tumult,
m-ați dori ca pe-o flacără blândă, veghind
un viitor mulțumit, ochiul meu suferind.

Să cânți într-o tăcere mormântală,
Să te împuști cu-o frază, o petală,
Poetul e un biet Narcis,
De nu-l iubești, de-l uiți, tu l-ai ucis,
Căzu-n duel și Pușkin, nu mă mir,
Esenin, Labiș, alți și alți martiri,
Pe Eminescu l-au ucis cu un pietroi,
Poetul este nobilul altoi
Pe Arborele Vieții, prin cuvânt,
El poate aduce și pe Domnul pe pământ.

În coate ros, îi picura
sânge din nas, urmaș era,
unor strămoși conți, duci și regi,
bubos acum și plin de negi,
trecut prin săli de tribunal,
prin închisori, pe la Canal,
priveam profilul vulturesc,
nu-l voi uita cât mai trăiesc,
i-am dat bancnota, refuzând,
mi-a spus, citește-mi doar un rând
din cronicile noastre vechi,
cu ele vremea mi-o petrec,
dar tu citește-mi, văd cum vin
spre mine Basarabi și Mușatini.
BORIS MARIAN

ZALĂU

Amintiri din Zalău
Există o urbe la poalele Mezeșului,
În centru e contele Vesselenyi,
Miluiește un iobag român,
ți-am dat un oraș, zice contele,
țăranul se miră, astăzi orașul e nou născut.
Cândva, la margine era o șatră,
m-au alergat câinii, de mi-am julit coatele,
la piață se vindea lapte de bivoliță,
de n-aveai mațul mai vârtos,
te apucau durerile facerii,
acolo românii și ungurii mi-au fost prieteni,
orașul era condus de un pitic,
pe acolo au trecut nea Ceașcă,
avea o mână de lemn,
privire de bufniță,
Bobu cu capul gol precum strachina,
Teleagă fuma Kent și striga disperat,
Ce va spune tovarășul?
Oamenii erau inimoși, răbdători,
Apa o țineam în cadă, rezervă,
Cu multă rugină și sânge de miel,
Un pârâu trecea timid, puturos,
Pălinca și slana veneau chiar din rai,
Acolo un coleg a murit sfârtecat de rotorii
Malaxorului Pomini Farrel,
Acolo un altul a fost găsit într-o grapă-n șantier,
Vorbea franțuzește băiatul, nu omorâse pe nimeni,
Orașul avea trei biserici, catolică, ortodoxă, evanghelică,
Un singur cimitir evreiesc, vechi de secole,
Acolo am simțit veșnicia lui Blaga,
Se scriau versuri și clopotele repetau tânguios,
l-am văzut pe celebrul doctor de ulcere,
era cam afumat, mergea la un congres internațional,
prin preajmă era cetatea Porolissum,
respira de milenii, trecut glorios,
acolo femeile sunt blonde, au suflet
și vorbesc cu accent cântat, ardelenesc.
Mai la sud am văzut și casa lui Goga,
Am umblat prin munții-nverziți,
Am văzut Scărișoara, Iadolina, Târgul de fete,
Zalău, ești o pagină pe care-o iubesc.
BORIS MARIAN

Omul cu mustață de fum

Omul cu mustață de fum

Omul cu mustață în dublu exemplar,
Omul cântă din mustață imnuri de slavă
Pentru sine, mustața lui este din sârmă ghimpată,
În loc de mustață poartă un fuior de fum.
Fiecare dă o soluție, murim fiecare dintr-o soluție,
O jucărie explozibilă, fum dens violaceu, sârmă electrică,
Bordelurile ambulante pentru bieții soldați se înmulțesc,
Armistițiul se va încheia într-un bordel,
Se va servi cianură la masa tratativelor,
Cine dorește poate să aleagă un atac cerebral la o vilă
Bine păzită, dar omul cu mustață de fum
Nu va muri niciodată.

BORIS MARIAN

Credo(2)

Credo(2)
Trebuie să-mi țin ochii larg deschiși,
Până când Domnul mi-i va închide,
Trebuie să fiu neîndurător cu mine,
Până când Domnul se va îndura de mine,
Trebuie să cred în Har,
Până când Harul se va pogorî și asupra mea,
Trebuie să iert și să iubesc,
Până când voi fi iubit de semeni și de Domnul,
Ruga mea este tăcută ca melcul,
Ea înaintează prin nopți de poezie, limpezi.
BORIS MARIAN

S-a depus soarele

S-a depus soarele
Pe frunzele toamnei,
Copacii sunt în febră,
Cuvintele mele se așează
Pe palmele tale,
Tu îmi cuprinzi obrajii,
Lacrimile tremură – cristale lichide,
Ne-mbrățișăm ca doi copaci în furtună,
Ce va urma?
Nimeni nu-ntreabă. De teamă?
Jurămințile – frunze acoperite de viitoarea zăpadă.
BORIS MARIAN

Credo

Credo

Poezia este un joc al fanteziei, o sfâșiere lăuntrică exprimată armonios, o armă împotriva morții, un telefon fără fir, este absența și prezența himericei iubiri, dușmană a sentințelor de orice fel, poezia este multicoloră ca sufletele noastre,un concert scris pe clapele calculatorului, un balet pentru cei care nu mai pot merge, un sărut ce poate fi refuzat, dar ce nu este poezia? Orice, în afară de opacitate.

BORIS MARIAN

Pepenele roșu

___Pepenele roșu____
Pepenele roșu este cel mai roșu
De pe planeta noastră albastră,
El ara apă multă, ceva sânge de pasăre,
Dar, nu uitați, glutathione, licopene și
Pene de struț.
Guava și Papaya sunt premiante,
Prietene din facultate,
Au multe fibre, fire, bani,
Dar Carotenul nu e-n plan.
Carotenul, bietul elev
s-a însurat cu Genevieve,
deși Geneva i-a respins
mai dinadins.
Domnu Faust, domnu Faust,
Îl cunoști pe Mickey Mouse?
Îl cunoști pe Harry Porter
Care nu plătește notă
La restaurantul PLEASE?
Domnul Faust e un ins,
Peste-o oră va fi prins
De Mefisto în capcană,
Ca un șobolan cu blană,
Margareta – a lui damă
Nu mai vrea să țină seamă,
Astfel că ajunse Faust
Unde merge – un adaos. BORIS MARIAN

Graiul meu

Graiul meu

Cel ce gândește singur,
va rămâne singur,
cel ce scrie pentru sine,
va rămâne nime.

Privind prin firul de nisip,
Zăresc o lume de furnici,
De ele eu nu mă dezic,
De-aș fi chiar greier cu sclipici.
Mă trag din Yeti, Neanderthal,
Din Cro-Magnon sau din Adam,
Îmi e totuna, însuși Baal
Era puțin cam canibal.
Trecutul meu himalaian,
Din Ur, apoi în Canaan,
Galiția și Patra Neamț,
Eu sunt bogatul făr-un sfanț.
De aceea mă înclin adânc
Graiului meu frumos și blând.

BORIS MARIAN

Poetul

Poetul

Poetul simte mirosul abisului
La marginea scrisului.

Și totuși, mândru fiind
De umilirea mea,
Eram un condamnat
Trăind cu o para,
Cu un poem alături,
Pe-o mare de minciuni,
Cu stropii urii-n valuri
Sărindu0mi în perciuni.
și am tot mers nainte,
ca Noah și Columb,
într-un târziu găsindu-mi
sipetul – aur scump,
acea înțelepciune
cu care nu te naști
să nu fiu nici prea mândru
și să nu fiu nici laș.

Cândva credeam că poeții
Sunt fericiții acestui pământ,
Apoi am aflat că fericirea
Se desparte-n silabe, ca orice cuvânt,
La început scrii versuri triste,
Cu timpul simți nevoie
Să faci schimbul
Celor care au murit cu surâsul pe buze,
Poate de aceea poeții, ca și nebunii
Se cred călăuze.

BORIS MARIAN

Parte de vorbire

Parte de vorbire
Lui Iosif Brodski

Suntem oarecum magi, oarecum tirani,
Ne scoatem pălăria în fața celor sărmani,
Robul râde din adâncuri,
Parcă-s valuri, parcă-i vântul,
Mai jucăm la cazinou, în baruri,
Ne mai cad nefericite zaruri,
Iar la urmă vom plăti cu totul,
Asta știe masa, behemothul,
Nu suntem nici Odiseu, nici Telemac,
Cin-se naște mag, rămâne mag,
Păsările se ascund prin case,
Vocile sunt răgușite, roase,
Iar tigrul n-are dinți, doar o proteză,
Am aflat secretul la coafeză,
De sub piatră îmi vorbește un prieten,
mi-a fost drag, dar nu ținea dietă,
fluturii mai dau de știre uneori
despre viața lumilor- surori,
regii Stewart aveau farmec, în proțap
ne zâmbește însăși Marie Stewart.
La fel Maximilian în Mexic
Nu cunoștea revolta, nici din lexic,
De aceea ne întoarcem la balet,
Sub lustre-nalte, lucitor parchet,
Până să vină alte hoarde de barbari,
E bine s-adunăm crăițari.

BORIS MARIAN

Concert pentru surzi

Concert pentru surzi
Dragului poet IP Bradoski

Lumina se stinge definitiv.
Sunetele încep să zboare.
Un concert pentru surzi
Cum n-a mai fost niciodată.
Sunetele sunt fecioare fără văl,
Ele se iubesc numai cu surzii.
Se pare că și îngerii și Dumnezeu
Sunt surzi.
Orchestranții sunt surzi,
Viorile nu au corzi,
Pianul și tobele
Sunt pe de-a-ntregul sparte.
Și-n această mare tăcere
De surzi
Se aude numai șoapta DEMIURGULUI Poet.

BORIS MARIAN

Dacă

Dacă nu m-aș considera
Motto- Schizofrenia și paranoia îmi sunt mai dragi decât cumințenia

Dacă nu m-aș considera
Coleg cu Dante Aligheri,
Nu aș mai scrie un cuvânt,
Unii râd disprețuitor,
Dar eu am cunoscut toate treptele,
Am urcat din Iad în Paradis,
Ce știe omul care cu multă umilință
Se-nchină idolilor de la fiecare intersecție?
Ca să iubesc un om- poet,
Trebuie să mi-l asum ca pe un frate.

BORIS MARIAN

Materia este mai ușoară

Materia este mai ușoară

Materia este mai ușoară decât credem noi,
Restul este suflet, e poezie,
Timpul nu știe nimic,
Mereu e-n întârziere,
Gândul spulberă
Orice speranță.
Un nebun sărută întunericul,
Îl iubesc umbrele,
Noi ce iubim?
Desigur lumina, dar ce este lumina?
O pană la pălăria Destinului.
Noi nici nu știm cât de vast și înțelept
Este-ntunericul.
Fără el, lumina nu ar valora doi bani.
Poate că la fel este cu Bunul Dumnezeu?

BORIS MARIAN