Halucinant trecutul

Trăiesc halucinant trecutul

Trăiesc halucinant trecutul,

Splendoare-n iarba amintirii,

Acea plăcere, freamăt, prime,

n-am fost amanți, noi am fost mirii,

urcăm în timp, ca-n spre-o cetate

care plutește-n neuitare,

noi vom fi doar cuceritorii,

nebănuite avatare.

Clipele triste, neîmplinite

Vor fi  acolo, dezvrăjite.

Boris Marian

Se făcea

Se făcea…

Se făcea, se făcea… transatlantic uriaș,

Mă pierdeam,  încăperi, chei și uși,

Duduiau motoare, un oraș

Cu viteza unui cărăbuș.

Alergam dintr-un colț în altul,

Te zăream, te iubeam, am murit,

Numai tu, mai frumoasă la zenit,

Transatlanticul, de un ghețar, bum-bum.

Erai tu, erai tot ce trăisem  mai demult,

Te sărut, amintire, te ascult.

BORIS MARIAN

Matur și foarte trist

Matur și foarte trist

În întuneric, un câine negru,

Hoinar flămând trece  pe lângă mine,

O umbră de diavol exilat,

Nopțile copilăriei mele au fost dominate

De lătrături neliniștitoare,

O locomotivă, la mari distanțe,

șuiera disperată,

bețivani se opreau lângă fereastra mea,

învățându-mă argourile pușcăriașilor,

iar eu închideam ochii,

îl zăream pe  căpitanul Ahab

gonind după Balena Albă.

Apoi se făcea ziuă,

Eram matur și foarte trist.

BORIS MARIAN

 

Democrația melancolică

Democrația melancolică

Melancolică trece democrația,

Ca o femeie abandonată,

Nici prieteni, nici dușmani,

„Nu fiți familiari, tovarăși”, zbiară

La megafon un nebun, este frig afară,

Toate trenurile sunt în întârziere,

Otrăvurile sunt prea dulci, nici câinii

Nu le culeg de pe stradă,

Dar iubirea nu cunoaște opreliști,

Nici eșecuri, nici trădări,

 veniți la Clubul Orolologiul,

se vor cânta liturgii lugubre

pentru morții din viață, .

Călătorul, care sunt eu,

voi lăsa umbra să se odihnească,

o fi monstrul atât de puternic?

Trebuie să ne gândim și la asta,

Da, cu rețeta în mână.

Copiii fac educație părinților, bunicilor, străbunicilor,  

Dar degeaba.   Este nevoie de o mare demolare.

Eu iau harfa din cui și cânt,

Strunele ei sunt rupte, precum în alt cântec,

Dar cânt,  ujn șarpe mi-aruncă dinții

La picioare. Cânt.

Boris Marian

Afară și-nlăuntru

Afară și-nlăuntru

Stăm prea mult în afara noastră,

Singuri tragem obloanele, închidem ușile,

Umblăm bezmetici  printre oameni,

Ne este team să intrăm

În interiorul nostru, preferăm ocolul,

Cercul perfect,

Iar sufletul nostru, ca un biet animal  domestic

Dărâmă, rupe totul

În interiorul nostru

Până în ziua când cineva deschide

Ușile, ferestrele,

Bine ai venit, iubito.

Pământul nu arde, e rece,

Numai ființele vii ard

Ca niște făclii,

Unele ascund focul lor interior,

Altele ard  precum Hus ori Giordano,

Tu, iubito, găsești în mine un rug,

Eu aud cum șoptești,

Focul arde, el arde, va veni și tăcerea

Pe-ntregul pământ,

Noi vom arde în stele,

Alături, pe rând.

Boris Marian   

Călătorind pe alt poem

Călătorind pe alt poem

Sub pod se zbenguie șopârle,

Obsesii, avataruri, repezi gârle,

Natura se ascunde-n noi,

Absurdul naște și eroi.

Posibil, imposibil, spune-mi, spune-mi,

În fața ochilor se-ntâmplă o minune

Consubstanțială vieții, ne iubim

Aici sub pod, noi, veșnici peregrini,

Avem același țel sfânt și frumos

Pe malul danubian, mai jos,

Călătorind mereu pe alt poem,

Tu ești Poesia, eu – doar un simplu semn.

Boris Marian    

Diptih con amore

Diptih con amore

Înainte de a deschide o carte,

Îi cercetez exteriorul, ca unei femei,

Îi caut parfumul, urmele  altor parfumuri,

Apoi, o răsfoiesc încet, încet,

„Sunt o evidență luminoasă”,

Îmi spune cartea-femeie,

Cu voce joasă, plăcută,

Răsfoiește-mă încet, încet,

Uneori să te oprești  la un capitol,

Ai să observi că la sfârșit

Vom fi numai noi, doi.

Îmi place răcoarea din livezile de pruni,

Nu-mi place frigu-n noi, oameni buni,

Nu-mi place gripa, iubesc risipa,

Nu vreau refuzul, iubesc abuzul,

Dar,

Există un dar plin de har,

Aș fi fericit să scap de obsesii,

De gândul la moarte și de profesii,

Iubesc și omul ce nu  are nimic,

Să fiu eu cafeaua din vechiul ibric,

Să fiu eu prosopul

Ce-ți mângâie oful.

BORIS MARIAN

Anarhia în stare pură

Anarhia în stare pură

Prietenul îmi vorbește de libertate,

Egalitate, fraternitate, dar ține în cușcă

Puii de tigru, șapte, o anarhie pură domnește

În mințile noastre, știm ce este un cățel,

Nu știm ce este un om, mângâiem cățelul,

Eu îi iubesc, vă asigur, inspir cu nesaț viața,

Păstrez câteva viniete de melancolie,

Mă sufoc uneori din lipsă de ceva adevărat,

Pur, cum ar fi anarhia din capul nostru,

Dar care  nu se trădează nicicum.

Ne lipsește, vorba lui Allen,

Magical Blend. Ca și instalatorul, duminica,

Poate și Dumnezeu

BORIS MARIAN

Piatră cu cohi

Piatră cu ochi


O piatră cu ochi
Se uită la mine,
Ea cunoaște liniștea,
Eu nu sunt de piatră,
Ea cunoaște limbajul ploii,
Eu sunt grăbit, deschid umbrela,
Ea a fost om, pe când eu
Eram piatră, astfel ne privim în secret,
Eu – o biată carne cu suflet, acolo,
Ca un câine credincios – sufletul.

Boris Marian

În somn și în nesomn

În somn și în nesomn


În somn și în nesomn ne legănăm,
Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus,
Visăm și ne-ntrebăm ce mai visăm.
Când soarele recade la apus.
Mestecenii copilăriei versuri spun
Din cartea lui Esenin, pe de rost,
Un paznic m-a bătut lângă un prun,
Decât deștept și bun, mai bine prost.
Viața-i neplăcere, prea mult chin,
Stăm pe-un vulcan viclean și mult corupt,
Există și dulceață în venin,
Tu poți să fii un ghimpe sau un fruct.
Trăim în anarhia cu moroi,
Ca-ntr-o ficțiune fără de sfârșit,
Ne-ajută mai puțină ură-n noi,
Un început de simpatie, chiar șoptit.

Boris Marian

Există?

Există?


Există și metastaza binelui?
Un trist centaur în pași de dans.
Iedera spune cuvintele sinelui,
În urechea mea stângă aud un balans.
Orchestra a tăcut prea devreme,
Mulți pentru glorie s-au bătut,
Triumful urcă precum un vierme,
Raiul a fost ridicat din lut.
Munții rumegă norii, sublimul,
Leul a fost cândva șobolan,
Doamne, nu-mi oferi doar prea-plinul,
Lasă-mi o porție de catran.
Tobele bat, trompetele sună,
Mergem voioși la carnaval,
Moartea are culoare brună,
Viața-i ascunsă-n recif de corali.

BORIS MARIAN

Chagall

Chagall


Erau acolo tristeți și bucurii,
Ulițe strâmbe erau,
Vii între vii,
Oameni pluteau în aer, pe nori,
Stelele mai cădeau, albe culori,
Eu mai zăream, cumva, umbre târzii,
Mici croitori, coșari, viori viorii,
Cum i-arăta Chagall, melodios,
Parcă erau scrisori, albumul roz,
Parcă am fi cu toți triști-veseli scripcari,
Peste o mie de ani, din nou coșari?
Dar cel mai sus zbura mireasa mea.
BORIS MARIAN

Nedivina comedie

Nedivina comedie


În loc să privim în față
Oamenii, privim în oglinda orbitoare
A orgoliului propriu,
O durere de dinți ne doboară,
Devenim iar oameni,
Ca oamenii.
Tu, cel onorat cu titluri și premii,
Ce mândră îți flutură barba,
Tresaltă bărbia cu toată mândria,
Dar piedestalul pârâie, plânge,
granitul se frânge,
redevii om ca toți oamenii,
bun ca o pâine,
de mâine.

Adio poate fi odios, un cuțit
Sau o floare pe un mormânt neînceput,
Mai mulți prieteni găsești
În lumea necuvântătoarelor,
Eu regret și moartea peștelui agățat
În cârlig, un cuvânt e un om,
Poate muri.
Zidul din spatele nostru tace,
În timp ce o ploaie de gloanțe
Străpunge aerul cald.
BORIS MARIAN

Nu sunt poetul abisal

Nu sunt poetul abisal


Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua,
Nici noaptea, dar eu scriu pe cer
și pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian,
nu-s fascinat de-un fond obscur,
nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez,
nici moartea nu-mi este iubită,
nici nu urăsc cum trebuie, cu migală,
dar ești poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit,
un semen de al meu, nu fac infarct,
scriu cum respir, când nu mai scriu,
duceți-mă la Morgă pe ascuns,
sunt Hyde și Jeckill, scriu, nu scriu,
astfel eu supraviețuiesc, nebun sau limpede
ca apa de izvor.
Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru,
Viața, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul,
Ce să-nțelegem și cum? Duminică a împăcării,
Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării.
Operă-bufă trăim, plângem zadarnic,
În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic,
Mările, drogul,poem, visul Nirvanei,
bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei.
Se făcea că mările au secat,
Umblam în gigantice cratere,
Mă priveai cu alți ochi,
Eu mă scufundam în nisipul marin,
Un picior, un braț, un obraz,
jumătate eram afară,
tu străluceai nemiloasă,
apoi apele s-au așezat.
Părintele meu, ești de mult în pământ,
Eu mă mai caut în scris și în gând,
Eu te aud, noaptea, în vis,
Iar prin uitare nu te-am ucis.
Nu știu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii,
Oamenii urcă, urcă mereu,
O înălțare spre Dumnezeu.
Tot ce-ai greșit, greșit-am și eu,
Dar mă înalț la Dumnezeu,
Vin generații, mă-ngroapă încet,
Ei vor greși, cum și eu mai greșesc.
BORIS MARIAN

Colind

Colind
Moto-

La un an cu sănătate,
Domn, Domn să nălțăm,
Să deschideți poarta casei,
Domn, Domn să nălțăm.
Să citească tot poporul,
Domn, Domn să nălțăm,
Să se bucure-autorul,
Domn, Domn să nălțăm


Mereu am fost sau nu am fost
Într-o căutare fără rost
A elixirului visat
De Eva, de Adam –bărbat,
Al frumuseții, tinereții,
Deși mă cam lovesc pereții,
Sunt beat de-o falsă nemurire,
Veșnic mireasă, eu sunt mire,
Să fie cerul gol, adânc?
Să fim noi singurul Pământ?
Departe, dincolo de stea,
Eu am un dublu, tu ești ea.


O clipă am crezut că s-a oprit ceasul,
Ceasul a-ntrebat, care-i necazul?
Inima? Nu. Nervii? Ah, ah,
Îl înțeleg astfel pe Bach,
Nervii-s ca orga și clavecinul,
Nu apăsa tare, sublimul,
Doar din evlavie, șoaptă și rugă
Poate să nască, să se distrugă
Poate, sub degete boante și tari,
Iar tu, viața mea, poți să dispari.


De are vântul umbră și eu am,
Trecând peste podișul tibetan,
O, Sancho, ți-amintești orașul
Ce ne-a gonit cu mătura, fărașul?
Un cimitir de cărți înspre Apus,
Pe unde- atlanții s-au pierdut, s-au dus,
Nu-i mică lumea, este chiar prea mare,
Iubirea nu prea-i la căutare,
De arcul-pasăre eu nu voi povesti,
Ne-am întâlnit definitiv , Marie, Marie.

Când ucizi un om cu vorba, cu gândul,
Nu poți ierta, te doare cuvântul,
Nu poți uita, te refuză pământul,
Să nu izgonești cerșetorul, e sfântul
Care te poate aduce în rai,
Numai un suflet în tine să ai.

BORIS MARIAN

Romanță foarte târzie

Romanță foarte târzie


Pe umărul stâng
O lacrimă plâng,
Pe umărul drept
Tot lacrimi deșert,
Dar tu spui numai nu
Sau răspunzi în doi peri,
Pentru tine eu vreau
Să urc azi în cer,
De acolo privind
Să-nțeleg de ce tu
Poți să spui mereu nu,
De ce nu te conving,
De ce-n viață omătul
și frigul domină,
de ce timpul ne mătură
cu-ntuneric, lumină
sau lumina e numai
în sufletul meu,
dacă eu nu am suflet,
mai avem Dumnezeu?
Ruga mea e-ndreptată
Spre cine, spre ce?
Ruginite cuvinte,
Le temps est passe!

Boris Marian

Cuvântul ca melcul

Cuvântul ca melcul

Cuvântul de fier nu mi-este prieten,
Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând,
Te-nșeli, zice melcul, tu nu știi ce zace
În mine, durerea dormind în adânc.
Acidul cel tare așteaptă doar clipa,
Lumina se poate preface-n pârjol,
Primește-mi, iubito, alintul, sărutul,
Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol.
O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul,
Oglindă și stare, gâde, bufon,
Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul,
Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton,
Pot fi ca marea, umil ca pământul,
Primește-mă-n palmă ca pe duh,
Pot fi stejarul, pot fi și iarba,
Prin tine, din haos pot iară să urc.

Boris Marian
,

Iubirea ca fiară

Iubirea ca fiară


Moto - Bah, Bach și Offenbach

Flora-nflorită și mult des-florită,
Flora –un nume vechi, de elită,
Elice a inimii, trag cu putere
Doi cai dinamici, fac o avere,
Dinții pătrund cu cruzime în carne,
Dar pe sub dinți, viermele doarme,
El se mărește, devine balaur
și strălucește, parcă-i de aur.
Trece-o pisică umilă prin parc,
Ea se izbește de un copac
și se preface în tigru – gigant,
parcul, pe loc, devine vacant.
Aste minuni le-am văzut eu aseară,
Flora, alături, e dragoste - fiară.

De când nu-mi mai e frică de moarte ,
Mă plictisesc, aș spune, chiar foarte,
Nu mă mai speria cancerul, SIDA,
Motocicleta, camionul, Astrida,
Astrida e numele bietei cățele
Care provoacă multe belele,
Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville,
Urlă-n spre lună c-un timbru viril,
Ronțăie stele, soare, comete,
Iar în oraș nu mai sunt fete,
lumea e-nsărcinată, așteaptă
luna a noua sau , poate pe-a șaptea.
Bate la miezul nopții un ornic,
Omul de treabă este și spornic.
Ornitoringul de vină e-n toate,
Asta citești în oricare carte.

BORIS MARIAN

Profet

Profet


Păsări și arbori, visuri și nopți,
Degete smulse, strivite de roți,
Harnic călăul spânzură, taie,
Are prieten doar o potaie.
El este Marele Inchizitor,
Nu are nume, numele mor,
Noapte, tăcere, de undeva
Spune trei vorbe o cucuvea.
Mult mai departe, în zări, un păstor
Își pregătește propriul viitor,
Fluieră-ncet, adună-n secret,
Domnul păzește pe noul Profet?

BORIS MARIAN

În castelul Metzengerstein

În castelul Metzengerstein
Lui E.A.Poe


În castelul Metzengerstein
Intră o stafie,
La o sută verste, mie
Mi se pare Cain.
Ia bomboana, zice hârca,
Mestecă hârtie,
De la Viena pân-la Bârca
De stafii – oștire.
Berenice, Berenice,
Cum te mai iubiră
Richard Wagner și cu Nietzsche,
Dar eu cânt la liră.
Regele pe nume Ciumă
Intră în cetate,
Morții nu prea știu de glumă,
Gâzii n-au păcate.
Ah, Ligeea, ah, Ligeea,
Lasă Casa Usher,
Stă să cadă la cutremur,
Îngeru-i la ușă.
Un portret oval îți dărui,
Tenul tău de crin e,
Masca morții roșii, cărui
Diavol îi stă bine?
Într-o hrubă sună ceasul,
Orologiu sumbru,
Inima îmi spune, lasă,
Nu mai pot să umblu.
Waldemar apare galben,
Lămâios și țeapăn,
Eu lui Waldemar o palmă
i-aș servi , dar crapă.
Demonul perversiunii
Face-n Iad ravagii,
Metzengerstein, scrie-n rune,
l-au distrus iobagii.

BORIS MARIAN

Cursa cu obstacole

Cursa cu obstacole


Sar peste ani-garduri,
Uneori mă folosesc de aripi,
nu este ușor nici să zbori,
râde lumea, unuia i-au crescut dinți pe frunte,
se încruntă. Cel mai mult m-a bucurat
când, aflat pe malul Styxului ,
am descoperit o sticlă,
în care se aflau
poemele mele necitite.

În viață treci prin toate culorile,
Moartea e gri, gorile și gloriile,
Încearcă să cânți mai simplu, mai clar,
Observi gângania din chihlimbar?
Suntem cerșetori pe față, pe-ascuns,
Poetul privește prin Nepătruns,
Întreabă „Quo vadis, Domine?”, Doamne,
Un om între oameni, un pom între poame,
Iar fericirea rămâne în urmă,
Nu pot fi dejurnă, în turmă.
BORIS MARIAN

Șalul

Șalul


Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare,
Pe când bunica mea mergea la sărbătoare,
Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni,
Mari diplomați umblau în mâini,
Poeții erau regii, printre pictori
Erau Dali, Picasso, Brauner Victor,
Priveau de la nălțime, din Empire,
Făceau volute, curcubeie-n aer,
Iar harul poposea prin ateliere,
Cu Hemingway puteai să bei o bere,
Un înger blând venea în fiecare noapte,
Mai vine și-azi, îl simt cum e pe-aproape.

BORIS MARIAN

Pantofii negri

Pantofii negri

Cu pantofii negri se merge mai ușor sub pământ,
Unii vor spune că este o glumă proastă,
Dar eu făcut acest experiment, într-o noapte
Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri,
Am coborât într-un cavou și am început plimbarea,
cineva m-a cam beștelit, așa e lumea,
altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort?
La colțul unei alei se discuta despre a treia cale,
Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica
Molcom cum este cu fericirea poporului,
A apărut Hitler, l-a tras de mânecă,
aveau ceva de pus la punct, să nu audă
bătrânul Winston care deja pufăia nemulțumit,
democrația este ceva inevitabil, zicea,
noroc că morții nu prea simt foamea,
nici case nu cer, cu salariile au răbdare,
de pensie nici nu poate fi vorba,
iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă,
se poate face un miting, un război, acolo, ca lumea,
nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția,
am ieșit, mi-am scos pantofii negri
și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras
o dușcă de whisky, ai dracului politicieni,
nici sub pământ nu te lasă în pace.

Boris Marian

Iarna

Iarna


Iarna pare centrul luminii,
Urcă pe geam nervurile reci,
Uitarea se-așează, vin și străinii,
Vin sărind peste ziduri, poteci,
Liberi mor la nălțime cocorii,
Aripa lor este inima ta,
Lasă uitarea să sfarme norii,
lasă clepsidra să curgă în ea,
numai tu, chip fără nume,
tot mai revii, nu vrei să pleci,
iarna , coroană, albă minune,
iar pe geam – nervurile reci.

BORIS MARIAN

Și voi trăi

Și voi trăi


Motto- Și voi trăi în adâncă smerenie,
Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare
Spre tot ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom.

Azi, iarna vrajbei noastre s-a-năsprit,
Iar soarele-i călâu și neguros,
Nu știm că-n toate traiul e finit,
Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros.
Bărbați , femei, doar umbre noi vom fi,
Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim,
Citiți poemele lui Edgar Masters Lee
Sau mergeți la Săpânța-n țintirim.
Noi coborâm în marele Maelstrom,
Din domn în domn, din om în om.

BORIS MARIAN

În profil

În profil


Poetului Iacob S.

Tu știi ce este un poem?
Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie.
Nu este un bănuț pe care-l pui pe talger.
Dar poate fi chiar luna de pe cer,
De care nimeni nu are nevoie.
Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este,
Deși zboară, nu este doar prieten drag,
El poate deveni otravă, un leac luat cu grijă
Sau cu teamă, o rugă înaintea morții?
Un fir de aur după ani de trudă în zadar,
O pâine ce aduce alinare celui flămând,
E o iubire nerecunoscută, dar ce nu poate fi?
Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard
Fără de urmă pe un cer prea luminos,
Dar tu știi bine ce este poemul,
De-aceea mă retrag și mor puțin.

BORIS MARIAN

Spectacol în aer liber

Spectacol în aer liber


Diminețile sunt simple, mai complicat este ziua.
Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați.
Am văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf.
Pentru fluviu, oceanul este moartea.
Cu un ram de măslin poți ucide un om.
Pașii nu m-au urmat, au rămas doar în urmă.
Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei.
De ce ne amintim la sărbători de morți?
Când se termină copilăria, moartea este la ea acasă.
Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități.
Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri,
așa suntem noi, generațiile.
Cultul muncii brute este un cult sălbatic.
În noi nu este cerul, ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei.
Târguieli și tânguiri, două lumi.
Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente,
Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte.
Când ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică.
Să scrii o carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate.

BORIS MARIAN

Metaforele

Metaforele, precum florile


Metaforele , precum florile, unele sunt carnivore.
Când metafora devine scop în sine, emoția scade.
Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă.
Arta este nemiloasă.
Orice scriitor trăiește într-o permanentă contradicție
cu sine însuși, cu cei din jur. Pacea îl ucide.
Cel mai rău critic este gustul comun.
Marea literatură nu mai este nici poezie, nici proză, este artă.
Nu mai am timp și putere să scriu proză, nici poezie, doar sângerez.
Sămânța încolțită va da roade fără prezența mea.
Nu există speranță îngenuncheată, doar muribundă.
Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează.
Disperarea nu are capăt.
Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate.
Nu există femei urâte, doar suflete urâte care nu au gen.
Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt ale mele.
Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine.
Când înveți să cobori scările, încep să te doară genunchii.

Boris Marian

Falsa Atlantidă

Falsa Atlantidă


Falsa Atlantidă, o aguridă,
Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii,
Cartea de vizită a mortului este unicul vers scris în minte,
oamenii sunt străini din naștere,
nu vă obișnuiți cu voi, dacă nu ați exista, ei?
Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați speranțele.
Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul.
Vorbim despre requiem și ne scobim în dinți.
Despărțiți de uter nu ne regăsim adăpostul.
Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat.
Fiecare clipă este ipotecată, dar noi nu știm.
Nimic nu se pierde, decât viața.
Între două oglinzi nu te mai poți vedea.
Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii.
Atlantida nu se zărea, deși a fost primul Titanic.
Cum a trecut timpul, spuse furnica.
Ții minte Atlantida noastră?

BORIS MARIAN

Scarabeul de aur

Scarabeul de aur


Prietenul cel mai bun m-a suspendat,
Sunt scarabeul de aur în așteptarea
Unei gâze miraculoase, o zână – gâză,
În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși,
Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră
Numai și numai de aur, rostesc cuvinte,
Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa,
Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine,
Uneori, seara, vine la mine Pascal,
Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide,
Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic,
Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni,
Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante
Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult
Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi,
Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana,
Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu,
Acolo aleargă vioi scarabeii de aur.

Boris Marian

Evadare

Evadare


Lui Andrei Codrescu

Copilăria mea stă furișată
În piețele dispărute ale orașului,
Năluci de mult uitate mă vizitează,
Am ascultat limbile pământului,
Germana, rusa, româna,
Am înțeles că toate păsările au dreptul
Să zboare, dar nici un drept nu este garantat,
Un singur moment desparte viața de moarte,
Un moment pe care nu oricine îl înțelege,
Un adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă,
Ca un sărut fugar al fecioarei cu costum de elevă,
Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic,
Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur,
Dar cu nimic mai bun, am început să-i ascult pe clasici,
Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda Bucuriei, Luceafărul,
Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul,
Am înotat în Marea Sargasselor,
Aceleași stele, aceiași oameni,
Nu am uitat sărutul timid al fecioarei cu costum de elevă.

BORIS MARIAN

Mitologicală

Mitologicală


Moartea ne leagă și ne dezleagă,
Unii rămân într-o singură doagă,
Dragostea noastră crește, descrește,
Sufletul zboară în stele, în peșteri.
Eu evadez, el evadează,
Scriu acest gând luminat de o rază,
Poate cu luna m-am însurat,
Poate că stelele mi-au descântat,
duc la păscut poemele mele
să mi le tundă Domnul pe ele,
lâna să fie de aur, s-o caute
argonauții și să mi-o laude,
astfel poetul fără să știe
intră direct în mitologie.


Boris Marian

Exilul cuvântului

Exilul cuvântului


E
(proză poetică)

Lui Andre Neher, acest compendiu


Morfologia peisajului, a pasajului și a pajului,
Creațiunea înseamnă tăcere,
Supunerea celui nesupus,
Zicere fără contrazicere,
Emergența tăcerii,
tăcerea în aventură,
iubitele mele, Ruth și Esthera,
Iosif cel vândut ca sclav,
Complotul nereușit al lui Iov,
Autoînvinovățirea ca formă de lașitate,
Culorile vidului,
Tăcere nocturnă-tăcere mortală,
Les fleurs du mal,
Misiune și promisiune goală,
Dialog fals și un duet lamentabil,
Culegătorul snopilor uitați,
Cuvântul spus în pianissimo,
Purtătorul neantului,
Fraternitatea fratricidă,
O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului,
Violența tăcerii,
Cuvântul ce astupă adevărul,
O a treia dimensiune – lăcomia,
Dumnezeu își asumă toate riscurile
Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită,
Istoria ca improvizație,
A spera înseamnă a te sacrifica,
Iona, bufonul tragic,
Vorbele de prisos produc ravagii,
Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului,
Poți spune DA tăcerii?
Obscenitatea viitorului,
Vorba cioplește existența,
Iluzia non-violenței,
Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu,
Tăcerea are diverse grade și diverse măsuri,
Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea,
Riscurile Genezei și Exodului,
Posibilul corectează realitatea,
Multe altele, nespuse.

Pt. conf. Boris Marian