Memoriile unei femei

 

Memoriile unei femei de lume

Nu-l cuprind pe Michelangelo,

nici pianul mecanic nu poate reda

istoria bătăliilor navale,

poți întreba valurile,

podul sinucigașilor poate spune ceva despre furie,

delir, incest, crime la colegiul din Oxford,

adio, bufonii mor înecați în fum,

Nietzsche nu plânge niciodată,

Un cavaler norvegian îl salută, decapitat,

Spun bună seara lucrurilor,

Palatul se înalță sub lună,  

Ea a luptat, a dus războaie civile,

A visat abisul iubirii, s-a opus fricii,

A ignorat rușinea, mâine va fi azi,

Viitorul este fărâme,  a primit totul,

Fără a da nimic, decât viața,

Bufnița-n noapte privește,

Zilele s-a depărtat, în jur nu e nimeni,

Misterul Veronei se-nchide.

BORIS MARIAN

DADA

 

 Un cal s-a mutat într-o casă frumoasă,

Avea o culoare deschisă, dar ștearsă ( calul),

Soarele nostru privea numai calul,

Precum un șoarece – cașacavalul.

N-o să mă credeți, greabănul, crupa

Păreau din vremea lui Chandragupta,

Fapt e că tot acest trup prea solid

Nu avea ce să caute. Spun sheet.

În timpul acesta noi ne iubeam

În fânul uitat de  celebrul cal.

 

Căpitanul Kieckeritz

Avea scris frumos, din pix,

El citea cu interes

Din Le Monde și din Express.

Capul său era înfipt

Într-un vârf de eucalipt.

Ce citea era secret,

Avea grade, fiind deștept,

Iar alături se-nvârtea

Personal iubita sa.

Kieckeritz, ah, Kieckeritz,

Nu bea votcă după șpriț,

Că alcoolul nu e bun

 Fără versuri și tutun.     

  BORIS MARIAN

 

 

Autoparodii

1.

 

Nepoate-ți scriu, poate nu scriu,

Despre Marchizul cel de Sade,

El multe gaițe a prins,

Marchizul cel de Sade.

Nu-i lua exemplul, un tangou

E mai frumos, o-go-go-go.

Pe doctor Habarnam să-l iei,

Pe cheiul Senei, vrei?

O thursdayparty  poți juca,

Mai vin vreo patru frați,

Te taie în bucăți, tranșat

Vei merge la Urlați.

Viața e un vis cu bis,

Dacă mai ții regim,

Eu doar atât mai am de scris,

De n-am murit , murim.  

Și cu sergentul zece știm

Că noi nu am ucis.

 

2.

 Viața durează mai mult decât crezi,

Cine a văzut un huhurez?

Din patru vase, unul e plin,

Nici dinamită, dar nici venin.

Cauți o soluție, dai de necaz,

Mama natură  oferă și praz,

Viciul ascuns rodește în rai,

Orice aduni se socoate și dai.

Răul din rău devine  un mit,

 te-obișnuiești pe la sfârșit,

nici începutul nu e prea bun,

ori e suspect , nici corb , nici  colun,

dacă deschizi o fereastră în zid,

sigur norocul te-a părăsit,

numai iubirea e ca un copil,

râde și plânge fără de stil.

 

3.

Avem ceva de făcut,

Viața de-apoi  să aștepte,

Martorii  umblă tăcuți,

Moare și moartea pe trepte.

Mai e un poem de rescris,

Mai  e cineva, ne iubește,

Ceva a rămas dintr-un vis,

Gerul ne suflă  în dește.

Iubito, rămâi unde ești,

Valuri și nori , fie, zboară,

    Încă privesc din povești

Fecioarele nemuritoare.

BMM

 

 

 

 

 

 

Se spune

 

Se spune că un om a împrumutat o oală de lut

 De la vecin, au trecut trei luni, a mers vecinul

Să ceară oala, care oală, nici nu mi-ai dat-o,

 Fu răspunul, apoi, nici nu era întreagă, era spartă,

Ehei, dar asta seamănă cu împrumutul  de la FMI,

Bizonul  spune, nu am nevoie de Europa,

 O trimit undeva, adică bizonul era din  Străulești

Sau Pleșcoi, nu știu exact, Marin Sorescu le știe mai bine,

Spui ceva și totul se transformă, minune zic,

Bastarzii joacă polca. You, bastard! Toga party, citirăți?

Am un locatar himeric în casă, fără  gaze lacrimogene

Nu-l scot.  Vita sexualis o lăsăm deoparte, rușinică.

Mai de temut e nimicul.  Înainte de bărbați au fost centaurii.

Ariciul este cel mai elegant animal.

Întunericul nu mai are putere, ne-am luminat cam mult.

Uneori copacul , un pic de lumină, apoi totul se învârtește,

Tunelul te aspiră și te respiră.

„Cine depune mărturie pentru martor?”.

Acesta era Celan.

BORIS MARIAN

Diptic

 

Eu birui moartea și o chem mereu,

Mă lupt cu ea, cum lupți cu o femeie,

mi-e martor însuși Dumnezeu

 că nu mă tem de-mbrățișarea Geei.

Dar mi-e urâtă orice boală, ca și norii

Ce-ntunecă nedrept un cer senin,

Precum prietenul pervers sau vânătorii

Care împușcă mierla în mălini.

Eu recunosc că viața-i labirint,

Noi rătăcim și unii n-or să iasă,

Curajul și cuvintele ne mint,

Poate-n tăcere viața-i mai frumoasă.

 

 

Să fii un miel, îți merge bine,

Vei fi ori jertfă ori te schimbi în leu,

Ard globuri albe, suflete de zmeu,

Să fii un pin ce arde în cămine.

Pe doamne să le muști de  sâni,

Cu dinții tăi de miel pervers și sans reproche,

Lunaticii scriu versuri, fură pâini,

Se uită Dumnezeu cu ochi apoși.

A tresărit și fiara, când și când

Aruncă blana  mielul, urlă-n ceruri,

Eu te iubesc , femeie, mai plângând

Ori sfâșiindu-te ori dăruindu-ți giuvaeruri.

 

BORIS MARIAN

A-ți iubi  neprietenii

 

 

A-ți iubi neprietenii

Este o mare virtute,

Eu nu o am,  a fi cenzurat

Deh, nu-mi prea place,

A fi pus la coadă, iar nu e bine,

Cineva scria despre discriminarea

 Pe vârste, foarte corect,

 Acesta nu este un poem, ci o predică,

Îmi place să predic iubirea,

 Dar nu sunt nici preot,

Sunt doar un biet condeier,

de mânuiam și arcușul,

rom să fi fost, mândru  și fericit

aș fi fost, oricum mă simt doar urmaș

al bieților menestreli , trubaduri, barzi

 uciși fără milă, când un senior se simțea

 pașnic atins în  mândria sa  vanitoasă.

 

Te-mpaci cu tine însuți?

„Amurgul presărat cu aur”,

el te-mpacă.

„ Amurg de iarnă, sumbru, de metal”.

Te-mpacă.

„ Păsările, fructe negre”,

 Le auzi?

Timpul tace ca o cocoașă ,

fii pe pace.

În drumul șarpelui

Se-așterne liniștea, e moartea?

Există doar eternitatea. Zăresc o umbră,

Un străjer cu lance face rondul,

Sunt chiar eu,

Străjerul strigă – „ Cine-i? ”.

 

BORIS MARIAN  

Bâlciul 2

 

Cerul a coborât, dar nu ne bucurăm,

Veninul și dragostea se amestecă bine în pahar și se scutură,

Mă pierd și eu în respirări și vise, dar vine  unul

și mă ia de guler, ce faci, lepră, îți sparg dinții ,

niciodată  nu voi fi lebădă, ce păcat,

nu vând pielea minotaurului din pădure, niciodată,

deși mă cheamă uneori Theseu la o masă,

inexistența timpului  o demonstrează orice copil,

ultima realitate este cea  care trece prin oglindă

exact ca Alice,  dincolo începe joaca,

uneori  o arătare vine, râde mefistofelic și zice,

scrie, băiatule, că tot degeaba, dar scrie,

altfel mori,  îți spun eu, Lucifer – Voland.

Deghizat în paznic de Rai, tot el îmi  face corecturile.

Asta ne mai lipsea. Să vină Svejk să râdă și de armată.

Marx era bulimic, dar iubea o guvernantă.

Guvernanta a scris manifestul cu pricina,

Să se răzbune pentru copilul din flori dăruit

 De savantul tuturor timpurilor.  

Eu sunt stejarul

Eu sunt stejarul, tu –rădăcina,

Tu ești misterul, eu sunt lumina,

Îți dăruiescție coroană,

Simt cum pământul încă mă cheamă,

Vei fi lumină, eu - dulce beznă,

Simt veșnicia sub talpă și gleznă,

Ca un sărut, din rădăcină

Creștem din nou, poem- lumină.

Dă-mi doar de veste, frunzele toate

Vor săcuprindă iubirile noastre.

Voi recunoaște, tu ești aceea,

Pot fi orice, tu ești Femeia.

Să nu spui niciodată

 

Să nu spui niciodată  I”m sorry,

Să nu spui nici   Nevermore,

Astfel se scriu istorii,

Eu nu vreau,  tu  nu vrei să mori,

Tu plângi cu o mie de lacrimi,

Oftezi și te vaiți  cât  poți,

Dar nu uita, cât ești vie

Viața  se joacă la sorți.

Iubito ,  eu sunt între tine

și Marele Neant   dimprejur,

suntem , plutind, brigantine

pe-oceanul  în spume și-azur.

Cu valul tristeții și bolii,

cu  vântul sălbatic și rău

se-nfruntă fragile magnolii,

petale căzute în hău,

iar noi  suntem  trestiile lumii,

gândind îl vedem  pe Demiurg,

să nu ne-nchinăm genunii,

cu tine eu vreau doar să urc.

Suntem Nimic, suntem Totul,

 o știe  și tot netotul.   

 

Bâlciul deșertăciunilor 1

 

Se făcea că o doamnă în alb îmi dădea un album alb, fără poze, apoi se duse undeva în apus. Există morți care par vii. Alții sunt înaintați în grad și mor sau invers. A venit o revonică  și a început să râdă cu un caras, un recheșel de baltă, ziceau  că eu m-aș trage din Abraham Lincoln, râdeau  până ce lacul a secat, recheșel s-a evaporat, iar revonica a intrat pe diverși afluenți , unii mai lirici, alții mai ilirici. Aici au dat peste  Stancagri, un fel de amerindian cu coadă, un tip foarte sobru, avea obiceiul  să înjure „ Șut măreț, sparge dinți, parfum de dihor”. Nu se știe de ce, l-a prins  un necaz pe bietul Pinocchio,  a cerut  ca biata păpușă să fie arsă de vie, ceea s-a și întâmplat. Dar Stancagri nu s-a potolit. Îl părăsim, vom reveni. Ce făcea Omul îngândurat care controla afluenții?  Privea,  nu intervenea decât rar și cu eleganță. Se prefăcea că doarme. Avea și o coroană de hârtie pe care o ascundea. O ținea sub fund. Coroana ajunsese într-o stare jalnică.  Cineva mă întreabă, ce faci, maestre, aici? Apoi merg și eu în buiestru precum calul,  eroare de calcul.

 

Un sunet temător și surd,

Cad fructele din Pomul Vieții,

Doar Cântecul, prin el mai curg

Ambițiile întâietății.

Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,

Tristețea nu are căutare,

Cu libertatea în tandem

vin dragostea și ura. Oare?

 

 

Quid est veritas?

Întreabă Motanul Negru.

Prințesa din basme, berberica,

Așteaptă sărutul și verbul.

Ochii aud întunericul,

Auzul ucide moartea,

Periculos, perifericul

Își scrie cărțile, Cartea.

Plictisul,  verde parfum

Naște monștri de cârpă,

Doar Bergerac  face-un drum

Spre Lună să nu se surpe.

 

 

Simplu, fals suicid

Trece prin gând și se stinge,

Noi parodiem neiubind

Viața, prinosul de sânge.

 

 

 

A obosi  trăind? O întrebare,

Un glonț în ochiul stâng și strâmb,

Care pe care.

Aș vrea să mă scufund în somn,

Ca un Titanic noaptea, ca un om.

Un chip prea alb, ușoare mâini

mi-acoperă privirea,

am obosit de săptămâni,

ești Mântuirea.

 

 

 

Să fii  trandafir, grădinar totodată,

Fericire aproape de toți lepădată,

În gerul cosmic rămâne o clipă

Ce ne cuprinde doar din risipă,

Multe se pierd, ascunse-n cuvinte,

Când fără voie, cuvântul ne minte,

Prea suntem singuri și prea ursuzi,

Mor trandafirii când sunt prea cruzi,

Iar libelula morții-i pe-aproape,

Când sufletul tremură încă sub ape.

 

 

Tristețe-n vaza de cristal,

Trei roze galbene-opal,

În cameră nu-i nimeni dus,

Cupa de vin privește-n jur,

Din ceruri picură azur,

Apoi te văd cum intri, strângi

Firimituri de viață, plângi.

 

 

Fluturi, sufletele noastre,

Printre crengi, urne și glastre,

Cât aș vrea să fiu doar suflet,

Printre crengi, urne și fructe,

Nici de moarte să nu știu,

Judecata Domnului

și să-mi fie procuror

un gândac multicolor.

 

 

 

Un  abajur jur-împrejur,

Precum un laț,

Abonament pentru ciment,

Mormântu-i sfânt.

Peste oceane, peste bord

Vom arunca balastul,

Iar Mărul încă mai dă rod,

Ah, pederastul.

 

 

 

 

În anul 154 al existenței mele,

mi-am comemorat  prezența, 

s-au servit bomboane de ciocolată cu cianură,

vin din struguri cu stropi culeși de pe  lama ghilotinei,

carne la grătar din pulpa unui mamut siberian,

s-a dansat pe mormântul vandalului necunoscut,

după care toată lumea s-a retras în cavouri,

numai eu am rămas să scriu discursul final.

 

 

Poate pendulul mă va lovi,

Poate clipa mă va strivi,

Cât simt durerea, exist,

În  risc.

Dar nu voi cere-ndurare nicicând,

Nu-i place Domnului

Omul plângând

și nici iubitei,

de-aceea-ndur

precum cavalerii

Rigăi Arthur.

 

 

Să faci un schimb necontenit

Cu Dante, Shakespeare și cu Swift, 

Iar înălțimea versului să fie

La fel ca trilul live de ciocârlie.

Cât timp nu vezi un sens, un semn,

Vioara ta e-un simplu lemn,

Iar corzile-s spânzurătoare,

Noi scriem doar când clipa ne doare ,

Fără dureri ești fericit

Precum o stâncă de granit

Pe care vulturii-și hrănesc

Urmașii cu stârv omenesc.

 

 

Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,

Tristețea nu are căutare,

Cu libertatea în tandem

vin dragostea și ura. Oare?

 

 

Quid esta veritas?

Întreabă Motanul Negru.

Prințesa din basme, berberica,

Așteaptă sărutul și verbul.

Ochii aud întunericul,

Auzul ucide moartea,

Periculos, perifericul

Își scrie cărțile, Cartea.

Plictisul,  verde parfum

Naște monștri de cârpă,

Doar Bergerac  face-un drum

Spre Lună să nu se surpe.

 

 

Simplu, fals suicid

Trece prin gând și se stinge,

Noi parodiem neiubind

Viața, prinosul de sânge.

 

 

 

A obosi  trăind? O întrebare,

Un glonț în ochiul stâng și strâmb,

Care pe care.

Aș vrea să mă scufund în somn,

Ca un Titanic noaptea, ca un om.

Un chip prea alb, ușoare mâini

mi-acoperă privirea,

am obosit de săptămâni,

ești Mântuirea.

 

 

 

Să fii  trandafir, grădinar totodată,

Fericire aproape de toți lepădată,

În gerul cosmic rămâne o clipă

Ce ne cuprinde doar din risipă,

Multe se pierd, ascunse-n cuvinte,

Când fără voie, cuvântul ne minte,

Prea suntem singuri și prea ursuzi,

Mor trandafirii când sunt prea cruzi,

Iar libelula morții-i pe-aproape,

Când sufletul tremură încă sub ape.

 

 

Tristețe-n vaza de cristal,

Trei roze galbene-opal,

În cameră nu-i nimeni dus,

Cupa de vin privește-n jur,

Din ceruri picură azur,

Apoi te văd cum intri, strângi

Firimituri de viață, plângi.

 

 

Fluturi, sufletele noastre,

Printre crengi, urne și glastre,

Cât aș vrea să fiu doar suflet,

Printre crengi, urne și fructe,

Nici de moarte să nu știu,

Judecata Domnului

și să-mi fie procuror

un gândac multicolor.

 

 

 

Un  abajur jur-împrejur,

Precum un laț,

Abonament pentru ciment,

Mormântu-i sfânt.

Peste oceane, peste bord

Vom arunca balastul,

Iar Mărul încă mai dă rod,

Ah, pederastul.

 

 

 

 

În anul 154 al existenței mele,

mi-am comemorat  prezența, 

s-au servit bomboane de ciocolată cu cianură,

vin din struguri cu stropi culeși de pe  lama ghilotinei,

carne la grătar din pulpa unui mamut siberian,

s-a dansat pe mormântul vandalului necunoscut,

după care toată lumea s-a retras în cavouri,

numai eu am rămas să scriu discursul final.

 

 

Poate pendulul mă va lovi,

Poate clipa mă va strivi,

Cât simt durerea, exist,

În  risc.

Dar nu voi cere-ndurare nicicând,

Nu-i place Domnului

Omul plângând

și nici iubitei,

de-aceea-ndur

precum cavalerii

Rigăi Arthur.

 

 

Să faci un schimb necontenit

Cu Dante, Shakespeare și cu Swift, 

Iar înălțimea versului să fie

La fel ca trilul live de ciocârlie.

Cât timp nu vezi un sens, un semn,

Vioara ta e-un simplu lemn,

Iar corzile-s spânzurătoare,

Noi scriem doar când clipa ne doare ,

Fără dureri ești fericit

Precum o stâncă de granit

Pe care vulturii-și hrănesc

Urmașii cu stârv omenesc.

 

 

 că de aceea stăm noi în bâlciul deșertăciunilor și nu ne mișcăm deloc.