Aroganță
Motto-
Cu prea multă aroganță, iarba nouă se înalță, clopotele bat în neant, am iubită, sunt amant. Să te minți, să fii tu însuți, să fii râs sau numai plânsu-ți, sânge cald îți dăruiesc, rafaelic și dantesc.
Nu avem timp. Așa au spus vestitorii. Aur și mătase ne oferă viitorul.
Soarele este bunul nostru comun.
Iubito, simt tâmpla ta pe tâmpla mea,
Zvâcnetul tău pe zvâcnetul sângelui meu.
Nu avem timp, gonacii morții vin din urmă,
Am vorbit destul în lumină.
Cu o sabie am despicat burta balaurului, nu puteam altfel.
Tăunii abia așteptau. Și totul sub același soare.
De aceea darul tău vine numai noaptea.
Trupul tău, poemul meu într-o sfântă erecție.
BORIS MARIAN
La capătul nopții
La capătul nopții poate să fie orice,
O cafea, o iubită, o țigară, e viața,
Mai vin și anunțuri cu negre chenare,
În noaptea aceasta s-a născut un poem
Numit „La capătul nopții”.
Se nasc și copii, vor fi fericiți?
Doar corăbierul o știe.
El murmură-n barbă un cântec străvechi,
La capătul nopții, la capătul nopții.
Eu strig la el, ce tot repeți?
Mă privește, este blând, este tata.
Ithaca e capătul nopții, speranța,
Ithaca e casa și tot ce-a rămas,
Clădim din nimic o Ithacă de flori,
Poemul – „La capătul nopții”.
BORIS MARIAN
Bucuria poemului
Bucuria de a scrie un poem
Nu se compară decât cu un act de iubire,
Lumea pare bătrână, o biată cocotă
Luată în pumni, se mai rujează,
Se târâie, o latră câinii,
Dar poemul salvează situația,
Revoluție-n versuri.
Nici lacrimi, nici teamă, nici ani irosiți,
Nici secundare ce-anunță mari catastrofe.
Poemul meu, tu ești regele
Care face dreptate.
Apoi te închid într-o carte.
BORIS MARIAN
Scrii unui om
Scrii unui om și observi că el a murit de mult,
Dinspre partea lui vine un frig de gheață,
Lovești un perete cu pumnul, peretele geme,
Dar omul – cadavru nu scoate un sunet.
Distanțele sun marile gropi comune ale civilizației,
Dispar prieteni, rude apropiate, poetul cântă pe strune,
Ca un cerșetor, opaițele stinse nu se mai aprind,
În lumea noastră zgomotoasă, bătăile inimii abia se mai aud,
șoapta se-neacă în cenușă, sub artificii stelele dispar,
un lift ce urcă, e iubita, un lift coboară, eu, cel dus,
pe scări rulante trec cadavre, trec boschetari
și biete javre, o invidiez pe pasărea flamingo,
acolo-n jungla ei. Se pare că și roata universală
se oprește, la o fântînă-n părăsire, un bou speriat
mai muge tâmp, Steaua Polară mai clipește,
noi ne iubim frumos, pe plajă, noi suntem contopiți,
noi suntem roata pe axa lumii , os topit.
BORIS MARIAN
Corbul
În parc am zărit un corb,
Era corbul lui Poe sau al nimănui?
L-am salutat ceremonios, dar el a zburat
Fără nici un răspuns.
Iubita mea îmi spune „for ever”,
Eu cred în forța destinului,
Dar ce-i pasă corbului de destin?
Oamenii aruncă suficiente mizerii,
Corbii știu că viitorul este al lor.
Noaptea, iubita îmi șoptește la ureche,
Fer ever, for ever.
BORIS MARIAN
Evadare
Am evadat din imperiul urii, al morții pe un altar fals,
În cronici se spune că șamanii erau puternici,
zeii erau doar metafore, ne legam, iubito, de același lanț,
ne schimbam hainele, pielea, sexul,
un Mare Chip domina orizontul,
credeam în nemărginire și nemurire,
tobele băteau în ritm măsurat,
stăteam la Poarta Raiului, nu intram, nu aveam măști,
nu intram, Metatron spunea într-un târziu prietenul,
Adardna răspunse ecoul, știam, ea mă iubește,
știu, ea mă iubea. De va fi nevoie, voi fi șarpe
să mă strecor în inima ei, apoi, dimineața voi sta
lângă patul ei, înalt, tânăr ca Făt Frumos din poveste.
BORIS MARIAN
Dr. Faust
Sunt dr. Faust, un biet ucenic
al marilor maeștri,
prietenia cu Mefisto nu m-a făcut malefic,
nu am urât pe nimeni, nu am trădat în dragoste.
Cineva îmi spune să-mi cer scuze că exist.
Am trecut și eu, ca și el, ca și poporul evreu
Prin Marele foc.
Am străbătut continente.
Un înger blond aruncă smoală din cer.
Nu știe ce face. Mi s-a spus dr. Faust- Pinocchio,
Mi s-a apus don Juan, dar eu sunt mai degrabă Quijote,
Alteori Cyrano. Dar cui îi pasă că Paul Celan
s-a dus pe apele Senei?
BORIS MARIAN
Junglă sentimentală
Junglă sentimentală
Mă cuprinzi cu ochii, cu brațele, cu vorbele tale șoptite, mă scufund în iubirea ta ca într-o magmă mai blândă decât laptele mamei, mâine voi fi altul, mâine poate că nici nu voi mai fi, o improvizație de eșafod, capul meu se va rostogoli, rostind mereu și mereu, numele tău, femeie.
Am pătruns într-o junglă miraculoasă, fructele împodobeau ramurile sălbatice, dar erau otrăvite, în jur zburau umbre, erau lilieci, erau oameni? Un liliac încerca să-mi scoată ochiul, altul râdea stropindu-mă cu saliva sa verde, din fructe ieșeau viermi roșcați cu dinți ca briciul, ce mult doream să-mi fac o grădină, un loc de casă și de odihnă, dar jungla era de neînvins. M-am trezit eram în altă junglă. Capul meu stătea pe tava privirilor voastre. Clipeam din ochi - cuvintele.
Organismul meu este făcut țăndări ca o vitrină de cristal, lasă naibii vocea interioară, îmi strigă un șacal înțelept, îl scarpin pe piept, ce să mai adaug? O inimă bună pentru transplant. Dacă și transatlanticele se pot înlocui, de ce nu am face un by-pass cu Dumnezeu? Iubito, eu nu te voi uita nici în ultima clipă, nici după, văd un înger în flăcări, se înalță, apoi revine ca un fluture de cenușă. Ne frângem mâinile, dar degeaba, poemul se scrie singur.
Într-o stație numită viață, o stație facultativă din Lazio, o femeie și un omuleț discutau despre mersul țestoasei, măreț. Să mergi cu pași mici, zicea omulețul, așa cum merge-n pământ hârlețul, nu ați vrea să tăceți din gură? Strigă din margine o răsură. Femeia se miră, vecinul se miră, răsura venea din Altamira, corbul, vulpoiul erau mai cuminți, zâmbeau și se scobeau în dinți.
Lumea este plină de minuni, cum e adevăru-ntre minciuni, am cunoscut un soldat, Deshumatul, n-avea nici pușcă, avea mătreață, un Fantomas acolo, mai știi, din Notre Dame zburau ciocârlii, dați-mi un drog, prieteni, morfină, opiu, cianură, amfetamină, iată vaporul, intră în Harwich, lumea e plină de oameni harnici, numai trăsura oprește, e dricul care duce la groapă Nimicul.
Haosul are întotdeauna dreptate, dar nici nu spune. În frig doar ghioceii înfloresc. Demența este adesea patetică. Mâinile fanatizate nu cunosc dragostea. Ochii tăi au ricoșat în ochii mei, ne-am prăbușit în aceeași cascadă. Până când va ieși soarele, noi vom curge mereu.
BORIS MARIAN
Mă cuprinzi cu ochii, cu brațele, cu vorbele tale șoptite, mă scufund în iubirea ta ca într-o magmă mai blândă decât laptele mamei, mâine voi fi altul, mâine poate că nici nu voi mai fi, o improvizație de eșafod, capul meu se va rostogoli, rostind mereu și mereu, numele tău, femeie.
Am pătruns într-o junglă miraculoasă, fructele împodobeau ramurile sălbatice, dar erau otrăvite, în jur zburau umbre, erau lilieci, erau oameni? Un liliac încerca să-mi scoată ochiul, altul râdea stropindu-mă cu saliva sa verde, din fructe ieșeau viermi roșcați cu dinți ca briciul, ce mult doream să-mi fac o grădină, un loc de casă și de odihnă, dar jungla era de neînvins. M-am trezit eram în altă junglă. Capul meu stătea pe tava privirilor voastre. Clipeam din ochi - cuvintele.
Organismul meu este făcut țăndări ca o vitrină de cristal, lasă naibii vocea interioară, îmi strigă un șacal înțelept, îl scarpin pe piept, ce să mai adaug? O inimă bună pentru transplant. Dacă și transatlanticele se pot înlocui, de ce nu am face un by-pass cu Dumnezeu? Iubito, eu nu te voi uita nici în ultima clipă, nici după, văd un înger în flăcări, se înalță, apoi revine ca un fluture de cenușă. Ne frângem mâinile, dar degeaba, poemul se scrie singur.
Într-o stație numită viață, o stație facultativă din Lazio, o femeie și un omuleț discutau despre mersul țestoasei, măreț. Să mergi cu pași mici, zicea omulețul, așa cum merge-n pământ hârlețul, nu ați vrea să tăceți din gură? Strigă din margine o răsură. Femeia se miră, vecinul se miră, răsura venea din Altamira, corbul, vulpoiul erau mai cuminți, zâmbeau și se scobeau în dinți.
Lumea este plină de minuni, cum e adevăru-ntre minciuni, am cunoscut un soldat, Deshumatul, n-avea nici pușcă, avea mătreață, un Fantomas acolo, mai știi, din Notre Dame zburau ciocârlii, dați-mi un drog, prieteni, morfină, opiu, cianură, amfetamină, iată vaporul, intră în Harwich, lumea e plină de oameni harnici, numai trăsura oprește, e dricul care duce la groapă Nimicul.
Haosul are întotdeauna dreptate, dar nici nu spune. În frig doar ghioceii înfloresc. Demența este adesea patetică. Mâinile fanatizate nu cunosc dragostea. Ochii tăi au ricoșat în ochii mei, ne-am prăbușit în aceeași cascadă. Până când va ieși soarele, noi vom curge mereu.
BORIS MARIAN
Infernul altfel
Infernul altfel
Pe patul spitalului, cuțitul este aproape de aortă, cineva lipește bucăți de ziar în albumul familiei, facem filozofie, eu și vecinul, mecanic de bloc. Afară soarele apune definitiv. Se aud zbenguieli de pisici în călduri, ce fericite sunt, Doamne, ce fericite. Să poți ucide omul pentru o floare sau floarea pentru un om, ce întrebare? Dar lumea este plină de legi pe care poți să și scuipi și să le negi. Într-un pahar am pus o gheorghină, ea seamănă cu trandafirul, ca lumină sau ca bujorul dragostei, drept care sunt gata să plătesc cu închisoare. Acolo te voi lua cu mine să ne iubim într-un tunel de lumină.
Iar vântul deveni tăcut, între ruine umblă umbre. Durerea s-a întrupat în lut și s-a întors în turme sumbre, nici mugetul de val rănit nu se aude, alge-n tremur, privesc prin ceață răsărind, astrul solar strivit de vremuri. Dar peste turle și livezi, ghirlande de aur, oarbe, închipuire, cum să vezi, iubirea cum ne soarbe?
Înfrigurat ca firul ierbii, nici nu se știe când va pieri, dar tremurul, dar sunetul reverberând cu raza de lună vor duce chemarea de a retrăi. Recunosc, mi-e frică de moarte, dar mai mult îmi este frică de uitare, atunci mă aplec asupra hârtiei și scriu – „ Nu mă uita, iubito” – o simt cum tremură. Sunt bolnav de viață, sunt bolnav de moarte, sunt bolnav de toate, ai prea multă carte, râde un prieten, sunt bolnav de versuri, codrule, te legeni , dar mai înainte de oricare boală, de iubire gravă, cardio-cerebrală, sunt legat în lanțuri, vulturul mă cată, sfâșiat de viață, n-am să mor vreodată. Râde orișicare, râsul mi-e prieten, iele mă-nconjoară, codrule, te legeni.
Din violoncel crește un copac, copacul are voce, are ochi, este copacul de dincolo, o iei la vale, dai de el, îi atingi ramurile în tăcere, ai venit, spune copacul, aproape că te-am uitat, parcă erai mai albastru, nici tu nu arăți prea bine, copacule, cânți fals uneori, mi-ar fi plăcut să fii violoncel, zâmbești trist, uiți unde ne aflăm, aici este dincolo, nu mai facem ce vrem, dacă dorești, povestește-mi ceva despre tine, aveți copaci pe acolo? Oho, de fiecare copac e spânzurat un suflet, sub fiecare copac a fost zămislit un copil, dar eu nu te cred, răspunde copacul de dincolo, mai bine ai cânta ceva la rădăcina mea de violoncel.
BORIS MARIAN
Pe patul spitalului, cuțitul este aproape de aortă, cineva lipește bucăți de ziar în albumul familiei, facem filozofie, eu și vecinul, mecanic de bloc. Afară soarele apune definitiv. Se aud zbenguieli de pisici în călduri, ce fericite sunt, Doamne, ce fericite. Să poți ucide omul pentru o floare sau floarea pentru un om, ce întrebare? Dar lumea este plină de legi pe care poți să și scuipi și să le negi. Într-un pahar am pus o gheorghină, ea seamănă cu trandafirul, ca lumină sau ca bujorul dragostei, drept care sunt gata să plătesc cu închisoare. Acolo te voi lua cu mine să ne iubim într-un tunel de lumină.
Iar vântul deveni tăcut, între ruine umblă umbre. Durerea s-a întrupat în lut și s-a întors în turme sumbre, nici mugetul de val rănit nu se aude, alge-n tremur, privesc prin ceață răsărind, astrul solar strivit de vremuri. Dar peste turle și livezi, ghirlande de aur, oarbe, închipuire, cum să vezi, iubirea cum ne soarbe?
Înfrigurat ca firul ierbii, nici nu se știe când va pieri, dar tremurul, dar sunetul reverberând cu raza de lună vor duce chemarea de a retrăi. Recunosc, mi-e frică de moarte, dar mai mult îmi este frică de uitare, atunci mă aplec asupra hârtiei și scriu – „ Nu mă uita, iubito” – o simt cum tremură. Sunt bolnav de viață, sunt bolnav de moarte, sunt bolnav de toate, ai prea multă carte, râde un prieten, sunt bolnav de versuri, codrule, te legeni , dar mai înainte de oricare boală, de iubire gravă, cardio-cerebrală, sunt legat în lanțuri, vulturul mă cată, sfâșiat de viață, n-am să mor vreodată. Râde orișicare, râsul mi-e prieten, iele mă-nconjoară, codrule, te legeni.
Din violoncel crește un copac, copacul are voce, are ochi, este copacul de dincolo, o iei la vale, dai de el, îi atingi ramurile în tăcere, ai venit, spune copacul, aproape că te-am uitat, parcă erai mai albastru, nici tu nu arăți prea bine, copacule, cânți fals uneori, mi-ar fi plăcut să fii violoncel, zâmbești trist, uiți unde ne aflăm, aici este dincolo, nu mai facem ce vrem, dacă dorești, povestește-mi ceva despre tine, aveți copaci pe acolo? Oho, de fiecare copac e spânzurat un suflet, sub fiecare copac a fost zămislit un copil, dar eu nu te cred, răspunde copacul de dincolo, mai bine ai cânta ceva la rădăcina mea de violoncel.
BORIS MARIAN
Cineva
Cineva, undeva mă iubește
Cineva, undeva mă iubește,
Are chip, dar este un vis,
Eu sunt orbul care cerșește
Doar o clipă să vadă. Am scris
Poeme, versul se schimbă
Trăsăturile, pare ciudat,
Cineva mă iubește. Oglindă
Spre cea nevăzută-n Palat.
Am clădit un palat din iluzii,
Nici acum nu-i destul de înalt,
Cineva mă iubește, refuză
Să-i fiu doar vremelnic amant.
BORIS MARIAN
Cineva, undeva mă iubește,
Are chip, dar este un vis,
Eu sunt orbul care cerșește
Doar o clipă să vadă. Am scris
Poeme, versul se schimbă
Trăsăturile, pare ciudat,
Cineva mă iubește. Oglindă
Spre cea nevăzută-n Palat.
Am clădit un palat din iluzii,
Nici acum nu-i destul de înalt,
Cineva mă iubește, refuză
Să-i fiu doar vremelnic amant.
BORIS MARIAN
Prietene KAPO
Prietene KAPO
Se dedică unora care uită cine sunt
Te înțeleg, vrei să fii altfel,
Vrei să trăiești bine, nu vrei să mori,
Scopul scuză mijloacele, îl vinzi și pe fratele tău,
Doar să câștigi bunăvoința celor de care depinzi,
Ești talentat, te bucuri cu propriile mici/mari succese,
Cine n-ar face la fel? Nu, fratele meu,
Glonțul e orb, legea se-aplică orbește,
Tu ai de toate, doar conștiința este tăcută
În sufletul tău, de fapt este mai simplu să viețuiești
Fără o conștiință. Poate sunt demagog,
Poate greșesc, recunosc, nu am dreptul nici să te judec,
Nici să te laud n-aș putea. Cu oameni ca tine,
Eu cred că de mult reveneam la traiul în grote.
Dar am o speranță. Ai chip de om și poate că undeva,
În micul tău interior, își face loc o-ntrebare.
Poate regreți. Poate apari cu o floare în mână,
Sunt gata să te primesc, deși ai fost KAPO.
BORIS MARIAN
Se dedică unora care uită cine sunt
Te înțeleg, vrei să fii altfel,
Vrei să trăiești bine, nu vrei să mori,
Scopul scuză mijloacele, îl vinzi și pe fratele tău,
Doar să câștigi bunăvoința celor de care depinzi,
Ești talentat, te bucuri cu propriile mici/mari succese,
Cine n-ar face la fel? Nu, fratele meu,
Glonțul e orb, legea se-aplică orbește,
Tu ai de toate, doar conștiința este tăcută
În sufletul tău, de fapt este mai simplu să viețuiești
Fără o conștiință. Poate sunt demagog,
Poate greșesc, recunosc, nu am dreptul nici să te judec,
Nici să te laud n-aș putea. Cu oameni ca tine,
Eu cred că de mult reveneam la traiul în grote.
Dar am o speranță. Ai chip de om și poate că undeva,
În micul tău interior, își face loc o-ntrebare.
Poate regreți. Poate apari cu o floare în mână,
Sunt gata să te primesc, deși ai fost KAPO.
BORIS MARIAN
pro-DADA
Pro-DADA
Se dedică Andradei și Mioarei Băluță
The story goes, some chroniclers
Aveau nevoie de un vers,
Le-am oferit mai mult, dar ei
Intrau prin case fără chei,
Iubita mea, o, DADADA
Fugea-n Canada, fără pa,
mă înșela cu-Aristotel,
avea cu el un băiețel,
iar eu la Zurich am văzut
ce poate-un om când n-a băut,
ce poate Hook, ce poate Crook,
DADA, un secol a trecut
și lumea nu-i mai bună , doar
un pelican se plimbă-n bar,
iar cai de lemn nu se mai fac,
azi dadaiștii umblă-n frac.
Cine are nevoie de cine?
Un mărăcine.
Cine nu iartă, își smulge din barbă,
Povestea-i o veste ce urcă pe creste,
Ai biruit, o, mare de cenușă,
Jucăușă.
O iubire pierdută, o piatră
Stă și te latră,
Fericirea e-un clar de lună,
Talazuri adună.
Din străluciri târzii,
Revin între cei vii,
și cruzi și lupi și miei,
vorbește tu cu ei.
Chipul iubitei este-n ogivă,
Iar eu – într-o derivă,
Am să ajung o epavă,
Deși iubirea mi-e gravă.
Crepusculul îmi este prietenos,
Mă voi armoniza cu tine religios.
BORIS MARIAN
Se dedică Andradei și Mioarei Băluță
The story goes, some chroniclers
Aveau nevoie de un vers,
Le-am oferit mai mult, dar ei
Intrau prin case fără chei,
Iubita mea, o, DADADA
Fugea-n Canada, fără pa,
mă înșela cu-Aristotel,
avea cu el un băiețel,
iar eu la Zurich am văzut
ce poate-un om când n-a băut,
ce poate Hook, ce poate Crook,
DADA, un secol a trecut
și lumea nu-i mai bună , doar
un pelican se plimbă-n bar,
iar cai de lemn nu se mai fac,
azi dadaiștii umblă-n frac.
Cine are nevoie de cine?
Un mărăcine.
Cine nu iartă, își smulge din barbă,
Povestea-i o veste ce urcă pe creste,
Ai biruit, o, mare de cenușă,
Jucăușă.
O iubire pierdută, o piatră
Stă și te latră,
Fericirea e-un clar de lună,
Talazuri adună.
Din străluciri târzii,
Revin între cei vii,
și cruzi și lupi și miei,
vorbește tu cu ei.
Chipul iubitei este-n ogivă,
Iar eu – într-o derivă,
Am să ajung o epavă,
Deși iubirea mi-e gravă.
Crepusculul îmi este prietenos,
Mă voi armoniza cu tine religios.
BORIS MARIAN
Dacă aș spune
Dacă aș spune
Dacă aș spune că nu te iubesc,
Aș minți, dar azi minciuna
Trece drept, cu fruntea sus,
Ca adevăr, posomorâta-nlănțuire
Dintre zile, doar noaptea-nopților,
Iluzia devine rege, fără păs,
Supremă încordare de bazalt,
Un dor nebănuit este stăpânul,
Brațul semeț îți înconjoară trupul,
Ghețarii se topesc în lacrimi,
șerpuitor cuvântul reculege
tot ce se pierde în pustiul larg, tăcut,
ca patul unor miri ce au fugit.
BORIS MARIAN
Dacă aș spune că nu te iubesc,
Aș minți, dar azi minciuna
Trece drept, cu fruntea sus,
Ca adevăr, posomorâta-nlănțuire
Dintre zile, doar noaptea-nopților,
Iluzia devine rege, fără păs,
Supremă încordare de bazalt,
Un dor nebănuit este stăpânul,
Brațul semeț îți înconjoară trupul,
Ghețarii se topesc în lacrimi,
șerpuitor cuvântul reculege
tot ce se pierde în pustiul larg, tăcut,
ca patul unor miri ce au fugit.
BORIS MARIAN
Deschid fereastra
Deschid fereastra
Deschid fereastra și las lumea
Să pătrundă ca o iubită,
Îl las pe Dumnezeu
Să intre în sufletul meu,
Din curte mă privesc atente
Două pisici, un porumbel
Trece îndrăzneț pe lângă mine,
O fi sufletul unui strămoș?
Deschid fereastra, mă gândesc
Ce simte un om pregătit
Să sară în gol.
Dar ce ne-am face fără ferestre?
BORIS MARIAN
Deschid fereastra și las lumea
Să pătrundă ca o iubită,
Îl las pe Dumnezeu
Să intre în sufletul meu,
Din curte mă privesc atente
Două pisici, un porumbel
Trece îndrăzneț pe lângă mine,
O fi sufletul unui strămoș?
Deschid fereastra, mă gândesc
Ce simte un om pregătit
Să sară în gol.
Dar ce ne-am face fără ferestre?
BORIS MARIAN
Tăciuni
Tăciuni
Tăciuni ce nu vor să se stingă – poemele. Îți străpung epiderma, te doare, ei nu se sting. Ești atent la fiecare mișcare. Altfel timpul și trupul ar îngheța. Mai este nevoie și de puțină isterie. Puterea frunzei de aloe oprește plânsul. Dumnezeu nu a murit, nici noi nu murim, eu cred în nesfârșit, doar trupul e-n țintirim. Oprește-te, uneori, î n pustiu. Cineva se plimbă pe marginea geamului. Eu am chemat licuricii. Erau ochii tăi, femeie. Erai cu mine. Goi ca Adam și Eva , ne cunoșteam. Poezia este în criză de iubire. Doar câinii mai citesc poeme. Sunt un Pygmalion orb , modelându-te, ființă virtuală. Din existențe se nasc și morții. Mă închin în fața Marii Balanțe. Porți spre abis, poți spre sublim, oriunde. Orgoliul celui ce nu știe să se plece. Călătorim pe unde, mai iute ca lumina. Un blond șir de iubiri. Un roi de vieți în plină rătăcire. Mi-e pieritoare numai clipa ca oglinda. Care-i răul cel mare ? Nebunia sau moartea? Nici una. Le-am încercat pe fiecare, dar nu le cunosc. Și totuși iubirea.
BORIS MARIAN
Tăciuni ce nu vor să se stingă – poemele. Îți străpung epiderma, te doare, ei nu se sting. Ești atent la fiecare mișcare. Altfel timpul și trupul ar îngheța. Mai este nevoie și de puțină isterie. Puterea frunzei de aloe oprește plânsul. Dumnezeu nu a murit, nici noi nu murim, eu cred în nesfârșit, doar trupul e-n țintirim. Oprește-te, uneori, î n pustiu. Cineva se plimbă pe marginea geamului. Eu am chemat licuricii. Erau ochii tăi, femeie. Erai cu mine. Goi ca Adam și Eva , ne cunoșteam. Poezia este în criză de iubire. Doar câinii mai citesc poeme. Sunt un Pygmalion orb , modelându-te, ființă virtuală. Din existențe se nasc și morții. Mă închin în fața Marii Balanțe. Porți spre abis, poți spre sublim, oriunde. Orgoliul celui ce nu știe să se plece. Călătorim pe unde, mai iute ca lumina. Un blond șir de iubiri. Un roi de vieți în plină rătăcire. Mi-e pieritoare numai clipa ca oglinda. Care-i răul cel mare ? Nebunia sau moartea? Nici una. Le-am încercat pe fiecare, dar nu le cunosc. Și totuși iubirea.
BORIS MARIAN
Basme
Basme ( PROZO-POEME)
Ce-mi puteți spune, dragii mei? Mi-ați ucis doar niște miei. Mi-ați ucis și un câine. Există ziua de mâine. Mâine voi fi altul. Mă așteaptă heraldul. Cu moartea mai fac compromisuri, cu viața nu fac defel, unii trăiesc doar din visuri, unul se crede cățel, unii au psihiatru, alții se cred sănătoși, nu pot fi idolatru, dar nu sunt dintre pioși, nu-ntind obrazul lovit, nici nelovit, nici iubit, viața e o formă de jogging, fuga are-un sfârșit. Leu poate fi și cățelul, eu rămân om, orice-ar fi, drag inamic, care-i țelul?
Moartea nu poate minți. Am văzut un om care s-a prăbușit, oamenii s-au adunat în jurul lui, aerul era tot mai greu, o femeie și-a pierdut sarcina, două suflete s-au ridicat la ceruri, strada mirosea a Veneție, am văzut case oarbe, ziduri mute, grădini suspendate, aziluri, cât cotă un bilet la spectacolul vieții?
Dagobert Întâiul era rege-n Francia, eu cu a mea iubită nu eram nimic sau eram copiii ce-nvățam că lancea este mai utilă decât un ibric. În ibric fierb patimi, noi le știm pe toate, se petrec destule în germinativ, stânca se deschide, pe cealaltă parte vom ieși ca-n mitul cu eroi naivi. Tu vei fi prințesa, eu doar menestrelul, Dagobert să plângă de necaz, mișelul.
Abigor era un duce cu puteri mari în Infern, draga mea, eu nu m-aș duce după moarte eu m-aștern ca zăpada pe-al tău creștet, ca lumina pe un spin, nici un trandafir nu-i veșted, dacă lui i te închini.
A fost odată un microb care muncea precum un rob, noi suntem mari sau mici, muncim pentru micimi, pentru mărimi, dar în iubire nu-s măsuri, poți fi și rob ori șah Mansur.
Tăcerea ierbii este iubirii noastre loc, cutremurat te-nlănțui cu flori grele, de soc, nebănuită-i calea,cuvinte nu aleg, cu buze, trup, dorință, te mângâi, te culeg.
BORIS MARIAN
Ce-mi puteți spune, dragii mei? Mi-ați ucis doar niște miei. Mi-ați ucis și un câine. Există ziua de mâine. Mâine voi fi altul. Mă așteaptă heraldul. Cu moartea mai fac compromisuri, cu viața nu fac defel, unii trăiesc doar din visuri, unul se crede cățel, unii au psihiatru, alții se cred sănătoși, nu pot fi idolatru, dar nu sunt dintre pioși, nu-ntind obrazul lovit, nici nelovit, nici iubit, viața e o formă de jogging, fuga are-un sfârșit. Leu poate fi și cățelul, eu rămân om, orice-ar fi, drag inamic, care-i țelul?
Moartea nu poate minți. Am văzut un om care s-a prăbușit, oamenii s-au adunat în jurul lui, aerul era tot mai greu, o femeie și-a pierdut sarcina, două suflete s-au ridicat la ceruri, strada mirosea a Veneție, am văzut case oarbe, ziduri mute, grădini suspendate, aziluri, cât cotă un bilet la spectacolul vieții?
Dagobert Întâiul era rege-n Francia, eu cu a mea iubită nu eram nimic sau eram copiii ce-nvățam că lancea este mai utilă decât un ibric. În ibric fierb patimi, noi le știm pe toate, se petrec destule în germinativ, stânca se deschide, pe cealaltă parte vom ieși ca-n mitul cu eroi naivi. Tu vei fi prințesa, eu doar menestrelul, Dagobert să plângă de necaz, mișelul.
Abigor era un duce cu puteri mari în Infern, draga mea, eu nu m-aș duce după moarte eu m-aștern ca zăpada pe-al tău creștet, ca lumina pe un spin, nici un trandafir nu-i veșted, dacă lui i te închini.
A fost odată un microb care muncea precum un rob, noi suntem mari sau mici, muncim pentru micimi, pentru mărimi, dar în iubire nu-s măsuri, poți fi și rob ori șah Mansur.
Tăcerea ierbii este iubirii noastre loc, cutremurat te-nlănțui cu flori grele, de soc, nebănuită-i calea,cuvinte nu aleg, cu buze, trup, dorință, te mângâi, te culeg.
BORIS MARIAN
Viața este frumoasă?
Viața este frumoasă?
Viața nu e frumoasă în sine, ci pentru sine. Cu cât ne apropiem de amintirile noastre ne îmbogățim. Ții minte cum stăteam, privindu-ne în ochi, zi de zi, ani? Nici nu am auzit clopotul sau cucuvaia care ne spuneau – gata, despărțiți-vă. Ne-am despărțit, mașina timpului a prins viteză, ne-am trezit bătrâni, dar vii. Eram copaci, ne-am apropiat unul de altul, frunzele tremurau, se sărutau. Erai din nou femeia, eram din nou bărbatul. Poveștile ne țin în viață, un zar care cade mereu pe șase. Știai că poetul este prizonierul propriei poezii? Sufletul nostru este o parte din Marele Suflet, Dumnezeu. Să avem grijă de ceea ce ni s-a dat vremelnic. De multe ori îmi este mai greu să nu scriu, decât să scriu. Buruienile din gând sunt mai rezistente decât magnoliile închipuirii. Încearcă să judeci întunericul fără să fii orb. Plantele tăiate, ca și femeile părăsite, se dăruiesc cu mai multă putere înainte de pleca spre alte tărâmuri. Cocorii pleacă, iar corbii rămân. Când ne vom reciti bucuriile? Iubirea vindecă, iubirea ucide. Din Templul Rațiunii lipsește inima. Uneori, o ruină veche ne emoționează mai mult decât un palat strălucitor. Dorința neîmplinit este ca un leu în cușcă, moare de singurătate. În viață ești fie porumbel, fie vultur, din păcate. În dragoste o fi la fel?
BORIS MARIAN
Viața nu e frumoasă în sine, ci pentru sine. Cu cât ne apropiem de amintirile noastre ne îmbogățim. Ții minte cum stăteam, privindu-ne în ochi, zi de zi, ani? Nici nu am auzit clopotul sau cucuvaia care ne spuneau – gata, despărțiți-vă. Ne-am despărțit, mașina timpului a prins viteză, ne-am trezit bătrâni, dar vii. Eram copaci, ne-am apropiat unul de altul, frunzele tremurau, se sărutau. Erai din nou femeia, eram din nou bărbatul. Poveștile ne țin în viață, un zar care cade mereu pe șase. Știai că poetul este prizonierul propriei poezii? Sufletul nostru este o parte din Marele Suflet, Dumnezeu. Să avem grijă de ceea ce ni s-a dat vremelnic. De multe ori îmi este mai greu să nu scriu, decât să scriu. Buruienile din gând sunt mai rezistente decât magnoliile închipuirii. Încearcă să judeci întunericul fără să fii orb. Plantele tăiate, ca și femeile părăsite, se dăruiesc cu mai multă putere înainte de pleca spre alte tărâmuri. Cocorii pleacă, iar corbii rămân. Când ne vom reciti bucuriile? Iubirea vindecă, iubirea ucide. Din Templul Rațiunii lipsește inima. Uneori, o ruină veche ne emoționează mai mult decât un palat strălucitor. Dorința neîmplinit este ca un leu în cușcă, moare de singurătate. În viață ești fie porumbel, fie vultur, din păcate. În dragoste o fi la fel?
BORIS MARIAN
Ce parfum folosești?
Ce parfum folosești?
În ritmuri, rime largi
Ne strecurăm durerea,
Alcoolul nemuririi ne-mbată uneori,
Dar bolta se înalță mai sus decât ni-e vrerea,
De sus vine doar zumzet și moartea unor sori.
De-i sacru Drumul, fie,
Îl vom străbate stoici,
În picături de rouă și ani și clipe, sfinți
Nu se găsesc pe lume, poate naivi eroici,
Purtăm ca pe o pradă, un ego strâns în dinți.
E timpul de uitare sau poate de iubire,
E timpul să deschidem și ultimele porți,
Oricine va să vină, un înger, o oștire
Prietenă, dușmană, ne va lua pe toți.
Eu doar întreb, iubito,
În ce parfum ți-e trupul,
Îl simt ca pe o vrajă,
Îmi este-n iarnă scutul.
BORIS MARIAN
În ritmuri, rime largi
Ne strecurăm durerea,
Alcoolul nemuririi ne-mbată uneori,
Dar bolta se înalță mai sus decât ni-e vrerea,
De sus vine doar zumzet și moartea unor sori.
De-i sacru Drumul, fie,
Îl vom străbate stoici,
În picături de rouă și ani și clipe, sfinți
Nu se găsesc pe lume, poate naivi eroici,
Purtăm ca pe o pradă, un ego strâns în dinți.
E timpul de uitare sau poate de iubire,
E timpul să deschidem și ultimele porți,
Oricine va să vină, un înger, o oștire
Prietenă, dușmană, ne va lua pe toți.
Eu doar întreb, iubito,
În ce parfum ți-e trupul,
Îl simt ca pe o vrajă,
Îmi este-n iarnă scutul.
BORIS MARIAN
Sincope
Sincope
Admir echilibrul femeii, stăpânirea de sine, ea poate fi un Aisberg care lovește Titanicul. Dar Titanicul nu se scufundă, scrie poeme despre iepurii din Cișmigiu. Aș vrea să am un laser special cu analizor, să văd mecanismul chimic din capul unui om care urăște. Mie îmi lipsesc ceva substanțe. Și viciul este o formă de viață, chiar înfloritoare. Unii trăiesc din automatisme, alții în haos. Dar automatismele sunt sterile, iar din Haos s-a născut Lumea. Viața publică te pervertește, te convertește, te corupe și chiar te ucide. Viața nu-i o poezie, de nu e cineva ca să o scrie. Galilei – un mare oportunist, genial.
Afară se așternuse o zăpadă proaspătă, luna strălucea ca o garoafă, singura fereastră a celulei, cu gratii, , lăsa la vedere un chip gălbejit, de vechi locatar. Pe umărul gălbejitului trona un papagal imens, roșu, acesta era poemul lui Villon. Cât de târziu o fi? Mă întreabă tâlharul. M-am ferit să-i răspund. Lucrătorii loveau cu sete cuiele spânzurătorii. Lemnul vuia vesel. E cam târziu, i-am răspuns, după un lung răgaz.
Gluma proastă, zeflemeaua dor mai puțin decât râsul prostului, deși nu ar trebui. Ferice de cei ce-și pun de acord personalitatea din afară cu cea dinăuntru. Copilăria noastră este mai importantă decât credem, să nu râdem de copii. Când mi se spune că nu-mi cunosc locul mă simt orfan de mine însumi. Estetica este uneori o rudă perversă a eticii. Dacă nu există Diavol, ar trebui să-l inventăm. Te întristează adesea nu dușmănia cuiva,cât ignorarea, eu aș adăuga o Poruncă – Nu-ți ignora semenul, chiar dacă nu-l iubești.
Am pătruns într-o junglă miraculoasă, fructele împodobeau ramurile sălbatice, dar erau otrăvite, în jur zburau umbre, erau lilieci, erau oameni după moarte? Un liliac încerca să-mi scoată ochiul,altul râdea stropindu-mă cu salivă verde. Din fructe ieșeau viermi roșcați cu dinți ca briciul, ce mult doream să-mi fac o grădină, un loc de casă și de odihnă, dar jungla era de neînvins, m-am trezit, eram în altă junglă.
Oamenii s-au adunat în jurul lui. Aer, aer, a țipat cineva. O femeie și-a pierdut sarcina, două suflete s-au ridicat la cer. Strada mirosea ca la Veneția. Am văzut case oarbe, ziduri mute, grădini suspendate, scările din Odessa lui Eisenstein, azilul de noapte, cât costă un bilet la spectacolul – Moarte vieții?
Intră cu motocicleta în camera mea. Nu este un terorist, mai mult seamănă cu un fluture pe motocicletă. Undeva , cineva cade cu zgomot greu de ignorat. Cineva urcă scările, o fată este violată la etajul opt, a doua zi – mari titluri – Eu sărutându-mă cu polițista de pe strada Polonă.
Aș putea fi zidul cimitirului, pulberea drumului, memoria și umilințele adunate la un loc, dar a sosit regina licuricilor, totul s-a diluat în lumina și pacea evlaviei laice. Oare de ce au dispărut mamuții?
Prefer un tâlhar vesel, unui moralist plicticos. Unuia care te urăște să nu-i spui bună ziua, iar dacă ăl mai întrebi și de sănătate, dacă îl mai și lauzi pentru calitățile sale, ar fi în stare să te ucidă. Exagerez.
Nu cred că un om care se roagă tot timpul va intra în Rai. Nu cred nici în sfinții fără de păcate. Locul nostru este mereu în Purgatoriu. Nu zâmbiți.
BORIS MARIAN
Admir echilibrul femeii, stăpânirea de sine, ea poate fi un Aisberg care lovește Titanicul. Dar Titanicul nu se scufundă, scrie poeme despre iepurii din Cișmigiu. Aș vrea să am un laser special cu analizor, să văd mecanismul chimic din capul unui om care urăște. Mie îmi lipsesc ceva substanțe. Și viciul este o formă de viață, chiar înfloritoare. Unii trăiesc din automatisme, alții în haos. Dar automatismele sunt sterile, iar din Haos s-a născut Lumea. Viața publică te pervertește, te convertește, te corupe și chiar te ucide. Viața nu-i o poezie, de nu e cineva ca să o scrie. Galilei – un mare oportunist, genial.
Afară se așternuse o zăpadă proaspătă, luna strălucea ca o garoafă, singura fereastră a celulei, cu gratii, , lăsa la vedere un chip gălbejit, de vechi locatar. Pe umărul gălbejitului trona un papagal imens, roșu, acesta era poemul lui Villon. Cât de târziu o fi? Mă întreabă tâlharul. M-am ferit să-i răspund. Lucrătorii loveau cu sete cuiele spânzurătorii. Lemnul vuia vesel. E cam târziu, i-am răspuns, după un lung răgaz.
Gluma proastă, zeflemeaua dor mai puțin decât râsul prostului, deși nu ar trebui. Ferice de cei ce-și pun de acord personalitatea din afară cu cea dinăuntru. Copilăria noastră este mai importantă decât credem, să nu râdem de copii. Când mi se spune că nu-mi cunosc locul mă simt orfan de mine însumi. Estetica este uneori o rudă perversă a eticii. Dacă nu există Diavol, ar trebui să-l inventăm. Te întristează adesea nu dușmănia cuiva,cât ignorarea, eu aș adăuga o Poruncă – Nu-ți ignora semenul, chiar dacă nu-l iubești.
Am pătruns într-o junglă miraculoasă, fructele împodobeau ramurile sălbatice, dar erau otrăvite, în jur zburau umbre, erau lilieci, erau oameni după moarte? Un liliac încerca să-mi scoată ochiul,altul râdea stropindu-mă cu salivă verde. Din fructe ieșeau viermi roșcați cu dinți ca briciul, ce mult doream să-mi fac o grădină, un loc de casă și de odihnă, dar jungla era de neînvins, m-am trezit, eram în altă junglă.
Oamenii s-au adunat în jurul lui. Aer, aer, a țipat cineva. O femeie și-a pierdut sarcina, două suflete s-au ridicat la cer. Strada mirosea ca la Veneția. Am văzut case oarbe, ziduri mute, grădini suspendate, scările din Odessa lui Eisenstein, azilul de noapte, cât costă un bilet la spectacolul – Moarte vieții?
Intră cu motocicleta în camera mea. Nu este un terorist, mai mult seamănă cu un fluture pe motocicletă. Undeva , cineva cade cu zgomot greu de ignorat. Cineva urcă scările, o fată este violată la etajul opt, a doua zi – mari titluri – Eu sărutându-mă cu polițista de pe strada Polonă.
Aș putea fi zidul cimitirului, pulberea drumului, memoria și umilințele adunate la un loc, dar a sosit regina licuricilor, totul s-a diluat în lumina și pacea evlaviei laice. Oare de ce au dispărut mamuții?
Prefer un tâlhar vesel, unui moralist plicticos. Unuia care te urăște să nu-i spui bună ziua, iar dacă ăl mai întrebi și de sănătate, dacă îl mai și lauzi pentru calitățile sale, ar fi în stare să te ucidă. Exagerez.
Nu cred că un om care se roagă tot timpul va intra în Rai. Nu cred nici în sfinții fără de păcate. Locul nostru este mereu în Purgatoriu. Nu zâmbiți.
BORIS MARIAN
Sptre țărm
Spre țărm
Spre țărmul Marii-odihne,
Cu necuprinse zări,
Noi șerpuim în sine,
mimând chiar evadări.
Va îngheța șuvoiul,
Prea mult e frigu-n veac,
Ne refuzăm iubirea
Privind cu ochi de rac.
Iar culmile-s deșarte,
Mai înălțăm un braț,
mai scriem o poemă,
tot mai săraci-bogați.
O altă întocmire
Ne-așteaptă, pregătim
Cu vorba și surâsul,
Murim, iubim, murim.
BORIS MARIAN
Spre țărmul Marii-odihne,
Cu necuprinse zări,
Noi șerpuim în sine,
mimând chiar evadări.
Va îngheța șuvoiul,
Prea mult e frigu-n veac,
Ne refuzăm iubirea
Privind cu ochi de rac.
Iar culmile-s deșarte,
Mai înălțăm un braț,
mai scriem o poemă,
tot mai săraci-bogați.
O altă întocmire
Ne-așteaptă, pregătim
Cu vorba și surâsul,
Murim, iubim, murim.
BORIS MARIAN
Ultimul om
Ultimul om
Nu există ultimul om, poate Judecata de Apoi, un om cu diplomă de om de apoi, fără prieteni, iubită, lovit de lepră și disperare, noi, fericiții jalnici ai acestor vremuri,ne schingiuim unii pe alții,cineva mi-a spus să nu fugăresc niciodată un câine, un urs, un lup, mai bine fugăresc un melc, el mă va duce în Rai, acolo, o arătare gigantică mă va pune la colț.
Niciodată nu am știut lecția din ziua respectivă, poate că eu dsunt ultimul om. Fericirea din cafeaua de dimineață, ziarul citit, pisica dorește să iasă afară, zeii mei dorm, ca și diavolii cei răi, te apuci de un poem, el nu te lasă ferice de cei care inventează odisei, care au pipă, bulldog, ferice de cei care mor în somn, privesc în gol, azi nu va veni, probabil nimeni, poate iubita să-și facă drum la vorbitor.
Fratele mai mare poate fi Dumnezeu, dar nu poate fi om. Să faci din regatul ceresc un Paradis pe pământ, ehei! Asta discutau doi bețivi pe o bancă în Cișmigiu. Un câine a urinat în grabă, alături. A plecat mulțumit. Rațe sălbatice treceau pe lac, în cercuri largi, un copil privea uimit lumea. În orice moment trebuie să fii pregătit, lovitura poate fi năpraznică sau vicleană. Ca mușcătura de viperă. Dar nu despre asta discutau cei doi bețivi din Cișmigiu, ei aveau alte griji, meciul cu Brazilia, ce au făcut Columbenii ( nu columbienii) sau șeful de stat sau alți muritori fericiți. Fratele mai mare era pe aproape.
Noaptea cedează dimineții, ca o văduvă în așteptare, brațe roșii o cuprind, păsările tresar la zgomotele acestor oameni barbari, aceste limuzine trufașe, beat se retrage visul în creierul mic, va deveni reflex, acolo, totul devine banal, precis, cumplit, fiecare obiect se așează ca o fiară dresată, iar noi, noi ce facem ? Dragoste cu storurile trase, de parcă războiul nu s-a terminat. Ne predăm seara dușmanului.
BORIS MARIAN
Nu există ultimul om, poate Judecata de Apoi, un om cu diplomă de om de apoi, fără prieteni, iubită, lovit de lepră și disperare, noi, fericiții jalnici ai acestor vremuri,ne schingiuim unii pe alții,cineva mi-a spus să nu fugăresc niciodată un câine, un urs, un lup, mai bine fugăresc un melc, el mă va duce în Rai, acolo, o arătare gigantică mă va pune la colț.
Niciodată nu am știut lecția din ziua respectivă, poate că eu dsunt ultimul om. Fericirea din cafeaua de dimineață, ziarul citit, pisica dorește să iasă afară, zeii mei dorm, ca și diavolii cei răi, te apuci de un poem, el nu te lasă ferice de cei care inventează odisei, care au pipă, bulldog, ferice de cei care mor în somn, privesc în gol, azi nu va veni, probabil nimeni, poate iubita să-și facă drum la vorbitor.
Fratele mai mare poate fi Dumnezeu, dar nu poate fi om. Să faci din regatul ceresc un Paradis pe pământ, ehei! Asta discutau doi bețivi pe o bancă în Cișmigiu. Un câine a urinat în grabă, alături. A plecat mulțumit. Rațe sălbatice treceau pe lac, în cercuri largi, un copil privea uimit lumea. În orice moment trebuie să fii pregătit, lovitura poate fi năpraznică sau vicleană. Ca mușcătura de viperă. Dar nu despre asta discutau cei doi bețivi din Cișmigiu, ei aveau alte griji, meciul cu Brazilia, ce au făcut Columbenii ( nu columbienii) sau șeful de stat sau alți muritori fericiți. Fratele mai mare era pe aproape.
Noaptea cedează dimineții, ca o văduvă în așteptare, brațe roșii o cuprind, păsările tresar la zgomotele acestor oameni barbari, aceste limuzine trufașe, beat se retrage visul în creierul mic, va deveni reflex, acolo, totul devine banal, precis, cumplit, fiecare obiect se așează ca o fiară dresată, iar noi, noi ce facem ? Dragoste cu storurile trase, de parcă războiul nu s-a terminat. Ne predăm seara dușmanului.
BORIS MARIAN
Prefer
Prefer
Prefer să mi se spună, vei muri,
Decât să fiu ucis printr-o minciună,
Prefer să scriu și noaptea poezii,
Decât să-mi dorm ultima zi sau săptămână.
Prefer să fiu chiar singur, de mi-e dat,
Decât să râd c-un prefăcut prieten,
Dar n-am să-mi iert un sentiment uitat,
Trăim, fără să știm, din sentimente.
Mult mai fragili suntem, decât am vrea,
Ne poate doborî chiar și tăcerea,
Ați auzit cum un copac cândva
Cădea, de carii ros, adunând mierea?
BORIS MARIAN
Prefer să mi se spună, vei muri,
Decât să fiu ucis printr-o minciună,
Prefer să scriu și noaptea poezii,
Decât să-mi dorm ultima zi sau săptămână.
Prefer să fiu chiar singur, de mi-e dat,
Decât să râd c-un prefăcut prieten,
Dar n-am să-mi iert un sentiment uitat,
Trăim, fără să știm, din sentimente.
Mult mai fragili suntem, decât am vrea,
Ne poate doborî chiar și tăcerea,
Ați auzit cum un copac cândva
Cădea, de carii ros, adunând mierea?
BORIS MARIAN
Amorul e un hap
Amorul e un hap, iubești un țap
Intri într-o casă, câini pe nicăieri,
Copiii plecați fură de mult în lume,
Unii fură puțin, alții en gros,
Vine o femeie blondă, are piciorul mic,
Are sâni mici, eu o mângâi cu ochii.
Trece un veac, eu ies din casă,
Străzile sunt pustii, câini pe nicăieri,
Vecinii au plecat de mult și ei. Pe altă lume.
Bastonul meu cu cap de argint
Bate ca un ornic pe pavajul cenușiu,
O piele de mort învelește strada.
Aud un țipăt, sunt eu, nou-născut
Din dragostea altora.
BORIS MARIAN
Intri într-o casă, câini pe nicăieri,
Copiii plecați fură de mult în lume,
Unii fură puțin, alții en gros,
Vine o femeie blondă, are piciorul mic,
Are sâni mici, eu o mângâi cu ochii.
Trece un veac, eu ies din casă,
Străzile sunt pustii, câini pe nicăieri,
Vecinii au plecat de mult și ei. Pe altă lume.
Bastonul meu cu cap de argint
Bate ca un ornic pe pavajul cenușiu,
O piele de mort învelește strada.
Aud un țipăt, sunt eu, nou-născut
Din dragostea altora.
BORIS MARIAN
Totul se schimbă
Totul iar se schimbă
Totul iar se schimbă, totul ruginește,
Telefonul tace, nu mai vin emailuri,
Dar eu scriu-nainte, cum străbate-un pește
Oceane până-n margine de ceruri.
Multele capricii ale fiecărui
Se adună-n mine ca într-o găoace,
Pasional m-apropii și încerc, mă dărui,
Dar în jur, funebră, domină o pace.
Unul dă, iar altul poate că primește,
Poate că refuză, urcă-n cer un abur,
Sângele iubirii poate se răcește,
Eu iubesc ca-n vremea regelui-prim, Arthur.
BORIS MARIAN
Totul iar se schimbă, totul ruginește,
Telefonul tace, nu mai vin emailuri,
Dar eu scriu-nainte, cum străbate-un pește
Oceane până-n margine de ceruri.
Multele capricii ale fiecărui
Se adună-n mine ca într-o găoace,
Pasional m-apropii și încerc, mă dărui,
Dar în jur, funebră, domină o pace.
Unul dă, iar altul poate că primește,
Poate că refuză, urcă-n cer un abur,
Sângele iubirii poate se răcește,
Eu iubesc ca-n vremea regelui-prim, Arthur.
BORIS MARIAN
iubire
Iubire
Tentacule, tentații se desfășoară-n spațiu,
Se împreună vise cu geamăt și nesațiu,
Întrevăzute glorii uitate în unghere,
Spre altă lume caut, sosește o părere.
Neînfrățite sfere, ca sânii unui nud,
O clipă, te ascunde un întuneric crud,
Zâmbești, culori, palete sub ochiul tremurat,
Iar vălul cade liber, trăiești neîmpăcat.
Din umbre crește cercul, ne înconjoară strâns,
Același țărm așteaptă, același râs și plâns,
Iar fulgerele toate se-adună la final,
Îmbrățișați rămânem în gerul sideral.
BORIS MARIAN
Tentacule, tentații se desfășoară-n spațiu,
Se împreună vise cu geamăt și nesațiu,
Întrevăzute glorii uitate în unghere,
Spre altă lume caut, sosește o părere.
Neînfrățite sfere, ca sânii unui nud,
O clipă, te ascunde un întuneric crud,
Zâmbești, culori, palete sub ochiul tremurat,
Iar vălul cade liber, trăiești neîmpăcat.
Din umbre crește cercul, ne înconjoară strâns,
Același țărm așteaptă, același râs și plâns,
Iar fulgerele toate se-adună la final,
Îmbrățișați rămânem în gerul sideral.
BORIS MARIAN
Scarabeul
Scarabeul cu nume de stâncă cenușie
Un rinocer îmi trage o copită. Primesc. Adun poemele și le îndes într-o butelcă, o arunc în mare. Poemele mele vor fi citite de nereide. Un concert de tunuri, puști și mitraliere, un concert de vioară-n miezul unei cariere, dar poveștile sunt doar verigi, mă simt cărăbuș între ferigi. Cel mai mare risc, mi-a spus cineva de la Fisc, e să trăiești banal, rege, cardinal, mai bine cerșetor – coordonator. Lasă lumina să intre-n ou, chiar într-un bou, sfânt să fie, mereu se întorc morții. Pregătește munca nocturnă, râd berbecii din turmă. O inundație, un potop fără strop. Procesiunea celor ce nu pot trăi fără a scrie, nici stânga-inimă, nici dreapta – creier, o dragoste totală, nudă, fără cuvinte, surdă. Viața omului – o Golgothă, dar Învierea? Din existență – morți, din cumpănă – doar vise, din ritmuri neuitate, tristețile ucise. Orgolioase bolți, m-am aplecat sub ele, veșmântul lepădându-l, mă-nconjuram de iele, iar viața e prea vastă, aleg din ea un chip, plăpând e ghiocelul, iar noi vom fi nisip. Doar numele pe-o piatră sau pe o carte-n raft, doar o iubire castă și alta ca un rapt. Scriu și eu acolo – nud cu noadă să se vadă.
Am visat că niște porumbei uriași îmi ciuguleau din cap, dar capul meu este gol ca un ou consumat. Mă loveau cu ciocurile lor ascuțite, mă priveau cu ochii lor concentrici. M-am trezit, ploaia bătea în geam, pericol, da. Singurătate, da. Dumnezeu lipsea. Eu cred în altă lume, de apoi. Până atunci scriu Decalogul în felul meu, propriu. Iubirea trupească și spirituală, iubirea dintre bărbat și femeie, totală, iubirea dintre Om și Dumnezeu. Trec oameni cu ochi de pasăre. Iubita s-a ascuns în pădure. Apoi revine dezbrăcată. Melancolia are forma unor stânci de pe malul mării. Se-mparte viața între roșu și alb. Albul pleacă, este femeie, roșul – o flacără ce se stinge. Tragic amurg, atunci va izbucni strigătul lui Munch. Dar Guernica? De ce atâta ură?
BORIS MARIAN
Un rinocer îmi trage o copită. Primesc. Adun poemele și le îndes într-o butelcă, o arunc în mare. Poemele mele vor fi citite de nereide. Un concert de tunuri, puști și mitraliere, un concert de vioară-n miezul unei cariere, dar poveștile sunt doar verigi, mă simt cărăbuș între ferigi. Cel mai mare risc, mi-a spus cineva de la Fisc, e să trăiești banal, rege, cardinal, mai bine cerșetor – coordonator. Lasă lumina să intre-n ou, chiar într-un bou, sfânt să fie, mereu se întorc morții. Pregătește munca nocturnă, râd berbecii din turmă. O inundație, un potop fără strop. Procesiunea celor ce nu pot trăi fără a scrie, nici stânga-inimă, nici dreapta – creier, o dragoste totală, nudă, fără cuvinte, surdă. Viața omului – o Golgothă, dar Învierea? Din existență – morți, din cumpănă – doar vise, din ritmuri neuitate, tristețile ucise. Orgolioase bolți, m-am aplecat sub ele, veșmântul lepădându-l, mă-nconjuram de iele, iar viața e prea vastă, aleg din ea un chip, plăpând e ghiocelul, iar noi vom fi nisip. Doar numele pe-o piatră sau pe o carte-n raft, doar o iubire castă și alta ca un rapt. Scriu și eu acolo – nud cu noadă să se vadă.
Am visat că niște porumbei uriași îmi ciuguleau din cap, dar capul meu este gol ca un ou consumat. Mă loveau cu ciocurile lor ascuțite, mă priveau cu ochii lor concentrici. M-am trezit, ploaia bătea în geam, pericol, da. Singurătate, da. Dumnezeu lipsea. Eu cred în altă lume, de apoi. Până atunci scriu Decalogul în felul meu, propriu. Iubirea trupească și spirituală, iubirea dintre bărbat și femeie, totală, iubirea dintre Om și Dumnezeu. Trec oameni cu ochi de pasăre. Iubita s-a ascuns în pădure. Apoi revine dezbrăcată. Melancolia are forma unor stânci de pe malul mării. Se-mparte viața între roșu și alb. Albul pleacă, este femeie, roșul – o flacără ce se stinge. Tragic amurg, atunci va izbucni strigătul lui Munch. Dar Guernica? De ce atâta ură?
BORIS MARIAN
Bonnard
Bonnard
Iubita lui e o felină,
El se închină, fire canină,
Iubita lui stă într-o cadă,
Fără să-l uite, fără să-l vadă.
El, ochelari, fumează, bea,
Nu știe ce-i o cafenea,
Ea se dezbracă, el face la fel,
Nu-i vizitează Mefistofel.
Bonnard fragil și meditativ,
Însăși privirea e un stativ,
Nud în oglindă, fără oglinzi,
Dar firea omului nu o cuprinzi,
Poate cățelul mai înțelege,
Este al lui, mai sus de lege.
BORIS MARIAN
Iubita lui e o felină,
El se închină, fire canină,
Iubita lui stă într-o cadă,
Fără să-l uite, fără să-l vadă.
El, ochelari, fumează, bea,
Nu știe ce-i o cafenea,
Ea se dezbracă, el face la fel,
Nu-i vizitează Mefistofel.
Bonnard fragil și meditativ,
Însăși privirea e un stativ,
Nud în oglindă, fără oglinzi,
Dar firea omului nu o cuprinzi,
Poate cățelul mai înțelege,
Este al lui, mai sus de lege.
BORIS MARIAN
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
