Minunatul poem – 2 S-a scufundat apoi a ieșit la suprafață, Brusc, lângă el, o nereidă, O făptură- minune, A vrut să-i vorbească, Ea s-a scufundat, a căutat-o în adânc, A zărit-o din nou, „Nu mă vei ajunge”, a spus ea, „De ce, ești rănită, unde alergi?”, „Mai departe, în adânc, dar te voi iubi mereu”, i-a răspuns, el mereu a căutat-o, iar eu nu mai știu cum a fost, s-au văzut? S-au iubit? BORIS MARIAN

Minunatul poem 1 Văd printr-un fir de nisip Munții Himalayei, Nimic nu se repetă, Întâmplător mă întâlnesc cu mine însumi, O femeie s-a interpus Între mine și mine, Velasquez nu are nici o vină, Mă hipnotizează culoarea. Voi scrie cel mai bun poem, Ca un salt mortal. Suferința te face să vezi dincolo. Dar iubita mea este aici. BORIS MARIAN

Nu fiți lunatici Nu fiți lunatici, dragii mei, Ocoliți iarba, e limba morților, Unii revin, dar nu în același loc, Nici malul nu mai este același, Animalul simte schimbarea, Să fim pentru o clipă filosofi, O, vanitas vanitatum. Și ticăloșii au dreptul la viață, Brațele caracatiței se lungesc incredibil, Numai sufletul este liber, neînfricoșat. Nimic nu este de dar, totul se plătește Cu viața. BORIS MARIAN

Panoramă O slugă tremură în sine, Iar robul vine din vechime, Tiranii fac din nou copii, Sub raza lunii aurii. E chipul lumii, nu-l cunoști, Soldații se adună-n oști, Bătrânii au dureri de șold, Un domn s-a înecat în Olt. Câinii ne latră melodios, Oamenii clănțăne câinos Sfinții-s șomeri, la remy-s tari, Ne-am împărțit în mici și mari. Iar artele, pe drumul lor Ne-ncântă cu alint și dor. BORIS MARIAN

Frate Un mort lângă mine, Lucește. Becu-i stins. Vorbește într-o limbă De care n-am habar. O frunză cade leneș, șoptește, fii destins, căci mortul ți-este frate, el are mult de spus. Ascult, îmi povestește Chiar viața mea, ciudat Că am uitat atâtea, Iar el le-a adunat. Se luminează cerul, Glumim prietenește, Un mort stă lângă mine, E blând, mi-e frate bun. Îl cheamă Dante, zice, Iar eu citesc, citesc. BORIS MARIAN

De sărbători De sărbători suntem ceva mai sfinți, Deși mai alergăm prin magazine, În troleibuz se scuipă printre dinți, Iar uneori nu ne simțim prea bine, Un gol ne paște, zboară norii albi Ca mieii, Dumnezeu se-ascunde, Diavolii-s și ei mai slabi, Iar gândul bun cumva ne mai pătrunde. Apoi începe iar războiul surd Cu grijile, intrigile, minciuna, De sărbători sunt gata să-l sărut și pe lepros, aș vrea să plâng într-una,. De ce trăim o viață fără rost? Noi am pierdut prin naștere cununa. BORIS MARIAN

De ce scrieți, fraților? De ce scrieți, fraților? Soarele apune și răsare când vrea el. Unii mor, alții se nasc. O prietenă s-a îndrăgostit de câini. Cineva a primit un premiu de un milion de ….Dar a fost forfecat de un rechin în Oceanul Indian. De ce să nu stăm la TV, fete goale cât încape, apoi un trabuc, un whisky, trai, nineacă, plus o slujbă în folosul poporului. Se făcea că treceam prin tunel, tensiunea scădea la zero, eram trecut în registru, de sus cădea zgură, de jos mirosea a catran. Tunelul era deschis. La capăt, un paznic amărât pus să nu lase morții să fugă înapoi, înspre viață. Dar pericolul venea din spatele trenului, din spateletancului, din spatele taurului, din spatele frontului, vai ce spate frumos aveți, domnișoară. Căci le semeni tuturor la scris, ca și la port și te privesc neîndurător cu un ochi de pește mort. Iubirea mea, iubirea ta s-au dus în circuit, vor răsări o viorea sau un eucalipt. Noi vom fi păsări într-un parc, hrăniți de proști miloși, vom fi o capră și un țap împodobiți la moși. De la Romeo la Guță Popândău, de la Adam la Tanța și Costel, iubirea e un lucru foarte rău, ea ne lovește-n piept și-n cerebel. Telefonia are rolul de liant, frumoase vremuri când curierii alergau, iubita mă sărută elegant, pe vremuri multe capete cădeau. Și totuși eu iubesc, rânjiți cât vreți, sunt Don Juan și Don Quijote, călăreți, pot fi ucis într-un duel, o fi legal? Da scrisul e și el duel mortal. BORIS MARIAN

Ascuns între copaci Ascuns între copaci, în inima pădurii, mă uit înfrigurat la trupul tău, ești toată dezvelită, o zeiță supusă doar păcatului etern, noi ne iubim? Întrebi în somn, nu pot răspunde, căci eu sunt treaz și tu- în somn adânc, aud șoptirea ta, vino, iubite, spre tine vin , cu sărutări ne-acoperim, un foc ciudat. Așa spune povestea, cine știe ce este adevărat și ce e basm, trec căpriori în liniștea subțire, se-opresc privind și ei l-acest popas. Un iepure străbate-n goană pacea, e diavolul sau un trimis din rai? Tu te trezești, mă chemi cu glas de vise tulburi, eu îți răspund, crăiasă ești, sunt crai. Iar zorii vin cu lungi trompete roșii, iar din pădure nici un ram nu a rămas. Scriu orb, aud fără un sunet, te simt adânc, mă simți și tu? Nu știu. Povestea se repetă ca-ntr-o carte pe care o citesc și-o scriu cutremurat. Oprește noaptea, spune o voce, însă noaptea se duce-n zări fără hotar și fără timp. Astfel ne prelungim viața, o clipă, precum Faust eu mă rog. Erai, ai fost, mai ești, vei fi, nimeni nu-mi spune, soarele vesel râde ca un drac. BORIS MARIAN .

Mă cert cu haosul Mă cert cu haosul mai vechi din mine, Iubirea pune stavili, înflorind, Mă ocolesc incendii, temeri, crime, Chiar de nu ești, pe buze eu te simt. Te văd în oricare femeie zveltă, suplă, Fără iubire nopțile sunt reci, Aș prefera să mor în orice luptă, Aș încălca pentru iubire orice legi. Eu nu te mint, cuvintele-s viclene, Citindu-mă, tu poți zâmbi ușor, Trăiesc în alte ere, altă vreme, Vorbesc prin mine toți amanții care mor. x x x x x Te scriu, rescriu și iar mă-ntorc, Tu mi-ai pătruns adânc în sânge, Pe nevăzute căi te văd, nu-s orb, M-am regăsit, doar ochiul plânge. Splendoarea viselor de mai, De nopți pe plaje liniștite, Când valul bate-ncet în mal, Ca două trupuri flămânzite. Tu spui, rămâi, eu spun, rămân, Ne repetăm de mii de ori, Îmi ești stăpână, sunt stăpân, Mereu iubind, nemuritor. BORIS MARIAN

Din tot ce-am scris Din tot ce-am scris nimic nu este adevăr, Tot ce-am citit este un împrumut, Îmi amintesc femeia goală Zărită printre gene de copil, Acesta este adevărul, l-am ascuns, primul sărut, a fost și l-am ascuns, prima durere, un refuz – o lamă de cuțit, în suflet s-a depus, prima noapte de dragoste, am ascuns-o, vocile șoptite-flăcări, le-am ascuns, nici numele nu mi-l mai amintesc, era Bethsabea, era regina din Saba, ascundem în noi o mie de biblii, mai credincioși decât |Iov suntem, dar ne ascundem, vorbim, la intervale încercăm tăișul lamei, fără să știm, noi respirăm iubire, eu am citit poemele lumii, nimic nu se aseamănă unei iubiri, acum, aici, pe acest pat curat și alb al sfintelor uitări. Tu ești cu mine, înger, Dumnezeu, femeie, Eu te pătrund, tu mă-nconjori cu trupul tău, orice ați spune, n-am să mor, iubesc, iubesc, o altă inimă în pieptul meu se naște, doar pentru tine, trup și duh zărit prin genele copilului din anii mei curați. BORIS MARIAN

PICIOARELE SOLDATULUI Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări, Râul încremenise de rușine, Mierla se tânguia zadarnic, Aurul zilei risipit pe coclauri, Capetele celor vii se înclinau mai adânc. Un muribund trecea din om în om, Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată. Amurgul își rechema heralzii obosiți. Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau, Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă, Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie, Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă, Flautul cânta singur pe dealuri, Ca oile se adună anii, Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta. Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide, Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc, Dispare omul precum ceața pe câmpie, Purtând cu ea și cal și călăreț. BORIS MARIAN

Meta-para-fizică Am ieșit cu o mare durere de cap, Strada arteră mizeră spre iad, Am rătăcit prin parcul pustiu, brusc Durerea s-a stins, mi-am pipăit fruntea, Nimic, nu mai aveam cap, râde un hâtru, Apăi, domnule, ai avut vreodată? Nici corp nu aveam, ce să fac? Loc de veci cumpărat, cui să-l cedez? Boșorogule, strigă un cimpanzeu în chiloței. Am devenit transparent ca o rază de lună, Să merg la iubita Eliza? Ea n-o să mă vadă. Pe buzele ei coborând, Pe sâni și pe coapse, o rază de lună? Simt cum mă-ntorc la ființa-mi reală. În locul Elizei, o blândă scrisoare. BORIS MARIAN

Mi se părea Mi se părea că merg în eternitate, Absența celor din jur era absorbantă, Auzeam trăsurile din alt veac, un defunct Îmi întindea mâna spunând, „Vezi că mergi în cerc, nu vei ajunge nicăieri”. Umbra Învățătorului mă-nvăluia în amurg, Cerul devenea mai material, mai rigid, Doamne, de ce mă-ngropi atât de devreme? M-am trezit, ceasul arăta ora trei. De peste drum mieunau în călduri doi draci de cotoi, Noaptea părea un gigantic organ de reproducere. BORIS MARIAN

Post-coșmar După o discuție aprinsă am adormit și … Se făcea că eram izgonit dintr-o casă, O casă părintească, am ieșit pe străzi, Voiam un foc, nimeni nu-mi dădea, Un câine m-a mușcat de braț și s-a evaporat, Era târziu, trebuia să fiu la o ședință, Ah, ședințele care au îngropat sisteme și state, Cert este că trebuia să mă întorc la gară, trenul plecase, Mă aflam într-o țară străină, nu aveam pașaport, Am revenit în clădire, un fel de cămin și minister Laolaltă, hârtii, dosare, articole intime, toalete defecte, Voiam să mă spăl, mizeria creștea vertiginos, Doamne, Nu este acesta viitorul? Îngrozit m-am trezit. Am jurat să mă las de coșmaruri, dar poți? BORIS MARIAN

Vis Singur, în camera mea, Mă întreb de ce nu sufăr, Alături, lumea geme În chinurile facerii, Un diavol îmi ține revolverul la tâmplă, Prefer să urlu singur, Să nu mă audă nimeni, O vrabie își lasă mizeria În palma mea, Pe umăr, un corb îmi spune, „Ești al meu”, îmi scutur brațul, Pasărea se înalță pe acoperișul Palatului prezidențial. Iau din bibliotecă „ Romeo and Juliet”, Declam, „ Thus with kiss I die”. Așa a fost. BORIS MARIAN

Anti-versuri Mi-am scos inima din piept și am pus-o-n soare, pare simplu, un obiect, uneori mă doare, scrii tâmpenii, zice un cal cu un creier mare, calul e un animal, îi fac o strigare, calule mănâncă fân, lasă-mi scrisu-n pace, nu-ți voi fi nicicând stăpân , capul tău nu-mi place, dar ești mândru, mergi la pas, nu pariez pe tine, de ți-ar spune și Pegas nu te leg de rime. Deschide trusa, Rostește scuza, Apa fierbinte Spune cuvinte, Dezinfectează Chiar și o rază, Sunt trei, zice muza, Doi și lehuza, Unul mai mic E în ibric, șterge cu vată mâna umflată și o dezumflă cu-o lamă scurtă, sângele sare, stropi mari în soare. BORIS MARIAN

Asceza Asceza nu are mădular, dar Ordinea? Oho! Dar Adevărul? Mă-nclin și m-ascund. Adulții să nu vorbească de adevăr. Cât despre foc, eu cred că el nu se stinge niciodată, indiferent de sex, rasă, vârstă, obiceiuri. Ne bucurăm de același soare, dar nu suntem frați. De ce? Prea mulți păcătoși s-au dus în pământ. Năramzi printre măslini se-mpart, un dor, apoi durerea, zăpezile, se uită totul? Grădinile închid în ele o taină. Tu, cititorul meu aștepți să spun ceva. Ascultă și tăcerea, e un sfat. Ghitara jalnic sună. Și nici un drum nu te va mulțumi. Doar vânătorul știe al său drum. Într-un adânc de ape vei găsi cuvinte. Diamante lichide. M-aș dărui și lor, dar totul curge, omnia fluunt, omnia mutantur. Să nu uităm de facere, de întrupare. Să ne ferim de abstracțiuni, așa zic. Ele ne aduc suferință. Arta este totul sau nimic, contemplarea este miezul. Misterele nu se schimbă în timp. Cea mai eroică este lupta lui Iaacov cu Îngerul. Până și stelele cad. Purtăm peruci sau măști, dar suntem încă noi, aceiași, din copilărie. Polonius, cel ascuns pe jumătate. Nu căuta instrumente în codru, în câmpie. Nu refuzați cântecul. Înflorirea, vestejirea, apar, dispar. Unde există formă, lipsește esența. Există mereu o cale de întoarcere, dar noi nu o recunoaștem. Eu nu știu ce înseamnă omul adevărat, știu ce este omul. Există cuvinte care cuprind alte sute. Mai este și sentimentul că nu exiști. Sânii tăi îmi acoperă fața. Între ei voi plânge și mă voi bucura. Să pornim de la sfârșit spre început. Acolo și atunci nu mai există. Timpul devine încâlcit, ne vom limpezi privind unul în ochii celuilalt. Suntem veniți cu arca lui Noe. Un papagal, o glumă colorată, avataruri. Orice balanță – aroganță. O despărțire fără despărțiri. Ce aș putea să-ți mai spun? Tăcere, restul sunt vorbe. BORIS MARIAN

Crize Toată ziua am alergat după tine, poemul meu, Ești o vulpe aurie, te-am găsit seara, sub plapuma iubitei, Te-am prins, am șoptit bucuros, inundat de iubire. O criză ca o rană deschisă, Ca un cal tăiat pe jumătate, Un poem fugărit în fundul pădurii, Ramurile tac, Dumnezeu tace, Departe este iubita, pare că mările au acoperit uscatul, Stelele și-au întrerupt emisia, Apare zâna-noapte în transparentă cămașă de in, Spune șoptit, „Vino cu mine”. Nu mi-au plăcut niciodată realul, banalul, precisul, Realistul, canalul, cinstitul, Îmi plac doar minciunile, sorții, speranțele, Fără granițe, copacul crescut prin tavan, Cerul scăzut subteran, poemul scris cu mult sânge, Orgasmul cum plânge, Ne trebuie un scaun electric Să știm cum se ține o lecție, O ghilotină de apă, Nimeni nu scapă, dar sapă, Groparul sapă, îngroapă-ne-n Arta minciunii, dar scapă-ne. BORIS MARIAN