Panorama internautică „Dar nu mai cade ca-n trecut în mări din tot înaltul”, El era singur, abătut, a fost cândva îndrăgostit, Nu merita, se spune, dar ce lesne dăm noi sfaturi, Iar minciuna este lege, noi cu ea, să ne dezlege Orice facem, orice spunem. Nici cuvântul n-are rost, Scrie versuri orice prost, viața trece precum vântul, Prea flămând ne e pământul ce ne-așteaptă, Eu mai cred în viața după viață, fiți poeți, se mai învață. Am împins vreo doi ani, bine, la căruța cu aline și cu popey Marinari, m-au servit cu bălegar, am servit apoi la site-ul Prolitarul cu porcarul ce îl cheamă recheșel, dispărură, Locu-i chel, confluențe și absențe, grăunțel s-a luat în zdrențe Cu un ghiocel de țară, ce plecă în boreală, luă un mic briceag Cu el, m-au împuns mereu cu zel, astăzi sunt chiar împăcat, Am murit, n-ați observat. BORIS MARIAN

Poetul e un infractor

Poetul e un infractor

Poetul e un infractor,
El schimbă nume după nume,
Unii se bucură când mor
Poeții-n margine de lume.
Poetul fură frumuseți,
Le duce-n zări necunoscute,
Poeții nu mai sunt poeți
Când nu mai știu să se asculte.
În mintea lor e-un gând divin,
Ei nu cunosc disprețul, ura,
Ucis cândva de-un anonim,
Aud și-acum împușcătura.
Unii se bucură când mor
Poeții- veșnici infractori.
i

Credo

Credo

Am ratat șansa de a lăsa o operă,
Dar eu am scris cu sufletul mereu,
Pe mine verbul mă descoperă, m-acoperă,
Uneori m-ajută Dumnezeu.
Nu-mi pasă de critici, nici aplauze,
Scrisul mă menține, nu mă-nec,
Pot muri din diferite cauze,
Dar în fața morții nu mă plec,
Scriu, precum respir, iubesc anume
O femeie și de multe ori , o lume.

Iubesc

Iubesc

Îi iubesc pe oameni,
Cei ce se ocupă
Cu mărunte lucruri,
Unul ține-o cupă,
Soarbe în tăcere
Miere și cucută,
Multă siguranță,
O figură crudă,
Poate că sărută
Pe Lilith cea surdă,
poate că visează,
poate juisează.
Numai tu, iubito,
Ești ce n-a fost nimeni,
Plămădită toată
Din ce-a fost în mine.
ION SÂNTU

Nu mă tem

Nu mă tem

Iubirea e un drum anevoios,
La fel cum urci pe Muntele cel Sfânt,
Iubito, am crezut că te cunosc,
Acum Tu mi-ai pătruns în gând.
Nici eu nu știu ce-i bine și ce-i rău,
Iar tu le știi pe toate, descifrezi
Secrete intime, le știe Dumnezeu,
Pe dinăuntru tu mă judeci și mă vezi.
Și totuși te iubesc, eu nu mă tem
Să nu te pierd, eu scriu poem după poem.
BORIS MARIAN

Eretele din vis

Eretele din vis

Aveai un chip luminos, eu- două zeci de ani și un magnet puternic ne apropia până la beție, călătoream într-un vagon supraaglomerat, pe lângă geamuri alergau maluri înverzite, vagonul era înțesat cu vagabonzi și hoți, îmi era teamă pentru tine, eram undeva între Timiș-Brașov, vagonul a început să plutească, ne înecăm, mi-ai spus liniștită, știai ceva, ne-am înecat, m-am trezit scriind cu adâncă tristețe.
Tocuri înalte, niște cuțite sfâșie pardoseaua ca pe un leopard mort. Adie iernatic uitarea, iubirea, podoabe de aur se pierd în deșert. Dintele doare precum o inimă. Vezi câmpul de orez înverzind? Este o nouă speranță. Prea des orbecăim în beznă. Amanta neagră, sumbra neiubire. Atunci, apari tu, adevărata zână, îmi asculți șoapta îndurerată. Există o altă minune mai mare? Am lăsat în urmă omizile cu sânge roșu. Cavourile pot să aștepte în liniștea lor lugubră, ridicolă. În cimitirul înviorat de vântul primăverii, ne sărutăm, ne sărutăm fără sațiu. Mari arcuri se înalță, dar se aude și cârâitul unor orătanii. Pășești grăbită, pășesc alături. Ieșim, lumea ne primește indiferentă, surâzătoare, grăbită, așa cum este și viața.
BORIS MARIAN

Virgin

Virgin este cuvântul nerostit

Virgin este cuvântul nerostit,
Prin aparențe el își cheamă sensul,
Dar unde e iubire, ca-ntr-un mit,
Regina-și va găsi alesul.
De marmură e marea fără vânt,
Fierbinte soarele topește păsări, maluri,
Poeții vin, adaugă un cuvânt,
iar noaptea va începe balul.
Eu te voi lua în brațe-ncet, tăcut,
Noi ne vom pierde în ciudate dansuri,
Poate, iubito, pentru asta ne-am născut,
Pendulul morții, să-i oprim balansul.
BORIS MARIAN

Diptic

Diptic

Sunt scarabeul de aur în așteptarea
Unei gâze miraculoase, o zână – gâză,
În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși,
Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră
Numai și numai de aur, rostesc cuvinte,
Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa,
Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine,
Uneori, seara, vine la mine Pascal,
Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide,
Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic,
Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni,
Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante
Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult
Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi,
Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana,
Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu,
Acolo aleargă vioi scarabeii de aur.
Stau morții-n găoace de lut,
Ca puiul cel nenăscut,
Apoi redevin atomi
În Cosmosul monoton.
Doar sufletul bietul de el,
Unde se duce, bleu-ciel?
Astfel, un corp fără corp,
Imagine pentru un orb.
Călătorind va intra,
Umbră-ntr-un vast cinema,
Culoare în visul incert,
Unde mă pierd.
Mă pierd și mă regăsesc,
Venind din periplul ceresc.
BORIS MARIAN

Cine să fie?

Cine să fie?



O față pală, încadrată de o barbă subțire,

gesturi fără astâmpăr, are multe silabe,

pleoapele îmbrățișează orice trup,

scrie cu cernela păianjenului,

disprețul său este molcom,

a cunoscut o domniță de neam,

crede în Swedenborg, dar mai mult în el,

în iris are un vârf incandescent,

nu este Joyce, vă asigur,

a fost obsedat de candelabre, de sfeșnice,

avea o bunică fostă baronesă,

doarme pe boabe de orez,

dar foamea de o femeie netedă și lunecoasă

precum mătasea îl macină,

nu a dat flori niciodată,

numai săruturi adânci ca mușcătura de șarpe,

rezistă doar femeia care-l iubește,

negurii urcă pe colină,

dimineața își cere dreptul,

andrada e numele, numai un nume,

cum spunea Shakespeare,

dar ce mult înseamnă un nume,

gingașă făptură, cine mai spune acest cuvânt, gingașă?

Doamne, mă du în secolul XVI sau XVII,

lasă-mă acolo, conandrada.

BORIS MARIAN

Gelozie

Gelos

De ce aș fi gelos, când știu că-mi aparții?

Cu sentimentul urii de ce m-aș înjosi?

Și totuși sunt gelos de moarte, ceas de ceas,

cât pot să fiu de jos,simt că sunt dus de nas.

Aș vrea să nu te-atingă nici pasărea în zbor,

nici norul alb ce trece, nici mister Belfegor,

nici vorba unui nimeni, nici dragostea cuiva,

gelos sunt și pe mine, dorind să fii a mea.

BORIS MARIAN

Gelozie

Gelos



De ce aș fi gelos, când știu că-mi aparții?



Cu sentimentul urii de ce m-aș înjosi?



Și totuși sunt gelos de moarte, ceas de ceas,



cât pot dsă fiu de jos,



simt că sunt dus de nas.



Aș vrea să nu te-atingă nici pasărea în zbor,



nici norul alb ce trece, nici mister Belfegor,



nici vorba unui nimeni, nici dragostea cuiva,



gelos sunt și pe mine, dorind să fii a mea.



BORIS MARIAN

Poemul vesel /trist în proză

Poemul vesel/trist în proză

Dintre atâți poeți…câți, oare, vor ajunge la mal? Și ce este tristețea, o stare de dizgrație, mai tare decât moartea, boala? Mă simt undeva, într-un punct al Universului, luminez, dar lumina fuge de mine, Alice trece gingașă, optimistă spre țara ei minunată. Candoare străină, în păsări ce ființă mai există? E inutil să mă gândesc la mine, din jocuri se naște femeia. Insula Rhodos e capăt de lume? Astfel singurătatea m-a ajuns din urmă, degeaba am alergat, departe nu a fost. În fond, nimic nu s-a-ntâmplat. Cu sănătatea fiecare are o problemă, dar nici problema nu este prea grea. Mai greu e blocul de granit ce se va așeza încet pe capetele noastre. Războiul–fulger a fost câștigat de un fluture. Iar de pe chipuri cad surâsuri goale. Iar tot ce spui, a spus și Dante, chiar și Will. Armatele pășesc pe chipul meu. Ceva senzațional se-ntâmplă. Visam un lup, iar el cânta la harpă. Orchestra se adună, toți poartă jiletci violete. Istoria se repetă ca într-un sanatoriu de nebuni. Urcam cu un călugăr muntele, spunea că vrea s-atingă cerul. L-a atins, s-a dus. Credința din risipă se reface. Voi scrie o carte despre vechi martiri, pe care nimeni nu-i mai știe. Cine să mai audă clopotele, surzi sunt peste tot. Fotografiile mai spun ceva, deși sunt galbene ca dinții de mamut. Încearcă să nu clipești, vei lăcrima, dar nu există cauză. O floare lichidă se prelinge pe zid. O soarbe noaptea o pisică. Astfel a născut ea zece pisoi roșcovani. Deasupra pământului plutește un potir cu vin roșu. E sângele meu.Iar eu scriu.
BORIS MARIAN

POEM RETRO

Poem retro

S-a stins lumina-n săli de bal,
Eu nu mai pot să scriu un vers,
Dar cui îi pasă-n Univers
Că s-a mai stins un punct astral?
Iubito, noi ne ținem strâns
În brațe, tu ești doar surâs,
Iar eu un zburător semeț,
În codri umblă fauni beți.
Eu nu mai pot să scriu, deși
Iubirea nu m-a părăsit,
s-a stins lumina-n zori de zi
și mi se pare c-am murit.
O, nu, suntem nemuritori
Cât timp de noi ne este dor.

Pe cine strângi în brațe-n somn?
Din stele șerpii argintii coboară,
Otravă dulce, om cu om,
Pe cine ții în brațe-n somn?
În locul meu cine va scrie?
Oho, o mie și o mie,
Părinții mei și ei s-au dus.
Eu sunt oriunde, jos și sus.
Pe cine strâng în brațe-n somn?
Precum o spadă dorul taie.
Purificat aștept o zi,
Apoi un an, apoi adorm,
Pe cine , Doamne, văd în somn?
Suntem vecini cu veșnicia.
Iar trupul tău, iar trupul meu,
Două viori și-un Dumnezeu.

BORIS MARIAN

Doină Vântul curge într-o parte, De iubită mă desparte, Vântul curge drept în sus, Stau de vorbă cu Isus, Iar poemul este trup, Vulturii din mine rup, Mâinile privesc spre tine, Eu iubesc numai regine, Tu ești cea dintâi aleasă, Te cuprind ca într-o plasă, Vinele de sânge, ochiuri, Vin corăbiile în docuri Să-ți aducă din mări calde Aur moale și smaralde, Le voi pune la picioare, Moartea mea să nu te doară, Tu ești marea, vântul, luna, Iar poemul meu – cununa. BORIS MARIAN

Doină Vântul curge într-o parte, De iubită mă desparte, Vântul curge drept în sus, Stau de vorbă ci Isus, Iar poemul este trup, Vulturii din mine rup, Mâinile privesc spre tine, Eu iubesc numai regine, Tu ești cea dintâi aleasă, Te cuprind ca într-o plasă, Vinele de sânge, ochiuri, Vin corăbiile în docuri Să-ți aducă din mări calde Aur moale și smaralde, Le voi pune la picioare, Moartea mea să nu te doară, Tu ești marea, vântul, luna, Iar poemul meu – cununa. BORIS MARIAN

Noi nu știm Noi nu știm cu ce ne-am ales, ceva megabiți? Stau pe un mal, pescărușii-au descris un cerc peste ape, ei sunt fericiți? O scriere veche, neliniștitoare, iubirea și ura de sine, poate uitare. Cei care fac crociuri în versuri sau proză subțire, nu știu că viața e mult mai înaltă și are altă culoare, cărările ascunse ale simțirii, gândirii, iubirea are o mie de fire, prietenul meu fuma pe malul tăcut, iubea , ce iubea, el sub tren a căzut, s-a sinucis? Cine știe. Noaptea se lumina, stăm sub o lespede de aur, orice sfârșit pare nefiresc, în vatră un vultur cu aripi de foc strigă și cheamă pe ai săi. Este singur. Privim înapoi cu mânie, mândrie? De ce să nu ne bucurăm. Feme9ia avea carnația albă ca laptele mamei. Dar nu știm noi că totul are un sfârșit? Și ODA lui van Beethoven și chinul tăinuit.Ești tânără și eu mai sunt în viață, vechi stejar, tu nu ai sufletul cărunt, Iar eu, în suflet –jar. O zi, o noapte, câte sunt, Le numărăm încet, tot mai încet și mai mărunt, Frumoasă ești, eu doar poet.La jumătatea vieții ajuns „erou”, Mă întrebam cum s-o încep din nou,acum, apropiat de-un happy end, cred că e timpul să-mi aleg un trend. Cu respirația mai merge, nu alerg, Genunchii mă mai lasă, un iceberg simt pe sub inimă, dar nu-l observ, de-mi număr nervii, mă cam doare orice nerv.Numai cu scrisul nu mă schimb defel, parcă mă-ndeamnă un Mefistofel, îmi spune să mă las. Cum aș putea când tu trăiești, când mai trăiesc, iubirea mea? Boris Marian.

Minunatul parc Cișmigiu Minunatul parc Cișmigiu, dimineața, Cu o țigară în gură, pe pachet scrie FUMATUL UCIDE, Te cuprinde un frison, dar ești curajos, Proprietarii de câini trec melancolici, Câinii nu, defel, de ce nu învățăm de la ei nimic? Iubito, ești în Baleare, alături de mine Lacul devine vertical și mă oglindește, Sunt o umbră în apă, sunt un punct în Univers, Dumnezeu face o frază cu mine, eu o culeg, Încerc o ri mă, nu merge, trec la vers alb, vers libre, Nu merge, dar măturătorii își văd de treabă, Mâine sete week-end, precis am să mă sinucid din nou, Noroc că oamenii sunt miloși, mă salvează în ultimul moment, Ah, minunatul parc Cișmigiu. Un vechi prieten, pe bancă , își soarbe sticla de bere de doi litri, În liniște, e fericit. BORIS MARIAN

Nepoem 2 Nu e nici cântul, nici Dunărea nu-i, Nici lopătarul cu vorbele lui, Este tăcerea, ce latră-n leșin, Parcă mă duce în Apenini, Numai iubita așteaptă, mai știi? În Andromeda, pe astrul XPi. Singur? Nu-s singur, tânăr mai sunt, Timpul lovește, călăul e crunt, Eu și iubita-l putem înfrunta, Dragoste, droguri din Bogota. Dragoste, whisky și un poem Scurt, ca la tenis, cât ține un game. BORIS MARIAN

Minunatul poem zece Cascada lui Cornelius, n-ai auzit de ea? O stâncă gri sau Grauen De sus se prăvălea. Se prefăcea-n piftie, Iar mai apoi arcada O înălța Cornelius Redenumind cascada. Iar noi, iubito, suntem Doar martori la serbare, Vin ploile, ciupearca Versifică scrisoarea și câmpul viorele împarte generos, iubito, suntem martori la ritul odios. BORIS MARIAN

Minunatul poem opt Tristețea este o stare anormală, La fel ca și râsul cel prostesc, Mai bine ia o carte, ia o coală și scrie și gândește mai firesc. Iar noi, iubito, vom trăi în altă lume, Departe de tristeți și plictis, Pe sfârcul drept eu îți voi spune glume, Pe sânul stâng voi tatua un vis, Vom fi mai dezbrăcați ca primii oameni, Nici cărți și nici poeme, numai poame. BORIS MARIAN

Minunatul poem șapte Exiști și nu exiști ca luna în amiază, știu prea puțin de tine, deși te văd de mult, Fata Morgană poate sau mult dorita oază, Pun pe pământ urechea și pașii ți-i ascult. Iar tu mergi înainte, cu stelele și luna, Trec orele și anul, din versuri fac un zid, Eu te iubesc cu gândul și te gândesc întruna. Ai să rămâi în cartea nescrisă. Ți-o dedic. BORIS MARIAN

Minunatul poem 5 Te uit, te regăsesc în orice clipă, Te pierd, te recâștig, ești bunul meu, Nu am averi, dar fac mereu risipă De vlaga mea, pătrund în trupul tău. Gândesc prin tine, căci iubirea n-are minte, Ea nu trăiește decât respirând, Își pierde înțelesul prin cuvinte, Se reîntrupează din pământul sfânt. Că Dumnezeu n-a vrut să fiu eu singur și te-a creat să mă cuprinzi mereu, inconștienți în febre și în friguri, ne invidiază însuși Dumnezeu. BORIS MARIAN

Minunatul poem 4 Cuvântul din cuvinte-și trage seva, Iubirea se hrănește din iubire, Ești oglindirea străbunicii Eva, Oare sunt demn să-ți fiu eu mire? Durerea mea este în partea stângă, Uniți suntem prin crimă și pedeapsă, copii suntem, copiii știu să plângă, dar râsul lor redă statura noastră. Poate de aceea scriem și poeme, Să nu se-audă robul care geme. BORIS MARIAN