Iubirile

I.

Iubita lui  Cyrano – poezia,

Iubita lui Don Quijote – fantezia,

Iubita lui Casanova – iubirea,

Iubita lui Robespierre – ghilotina,

Iubita lui Stalin – ura,

Ce-a mai rămas? Pe cine mai iubim?

II.

Există liniștea mocirlelor uitate,

La fel ca   liniștea  oceanului în zori,

Aș vrea să uit de tot ce-i nou în lume

și mi se spune că sunt muritor.

Nu merit liniștea, nici viața fără țintă,

Cred doar în vise, dincolo de vremi,

dar mi se spune, nu ai pic de minte,

oricum ai fost, vei fi mâncat de viermi.

Și totuși cred și totuși mai exist,

Sunt un fantast ca oricare artist.

III.

Se făcea că eram în Colonia Penitenciară,

Vezi că se dă carne la gară,

Îmi spune unul umflat cu apă,

Am alergat, prinde carnea, îmi scapă,

Un troleibuz, apoi un tramvai

și am ajuns în primul lagăr din Rai.

Aici se împărțeau ciomege,

Totul era după lege,

Unul primea doi ani, altul  zece,

Carne , de unde, o baie rece,

și m-am trezit, noaptea e vie,

trăim în plină democrație,

că ne lovim, așa ca omul,

unul julește statul sau pomul,

voios ,cu iubita m-am culcat,

că-mi place să trăiesc în păcat.

Never say I”m sorry

Nu regret nimic, dar  mă doare viața,

n-am să plâng dramatic, cum plânge Baiazzo,

n-am să plâng defel, mi-a fost sprijin  scrisul,

nu există vid, nu cunosc abisul.

Micile trădări, mușcături de câine,

Îi iubesc pe câini, îi avem în sânge.

Nu cred să dispar, simplu, ca zăpada,

Moartea e un pas, ca la șah rocada.

Azi ești rege-n duh, mâine scoică-n mare,

Nu regret nimic, dar viața mă doare.

Monologul lui Mercutio

Iubiți confrați, cu drag eu vă citesc, unii-s mai buni, iar alții mai de preț. Femeia care iubește intim, mi-a dat papucii din piele de crin. Fără de buze e mult mai bine și fără dinți, râme-n ruine, să fii un crap pe fundul unui lac ori țap ori limax  ori un vârcolac. Să ai păr roșu, să dai foc la inimi sau să fii tigru cu lăbuțe fine. Așa sunt îngerii trimiși de Domnu-n iad,  nu vă feriți, ei au un grad. Să fii un cal pornit la abator, un crocodil cu aripi de cocor, o piatră zburătoare, cu penaj, un Moby Dick ascuns într-un garaj. Numai să nu fii tu, adevărat, că de real, vă spun , m-am săturat.

Gardul e viu, o coastă frântă, mașini fără frână intră în bar, morții trăiesc cu moartele-n cavouri, iar măcelarii-s cunoscuți  cu pofte mari. Marea imită ritmul dragoste nocturne,plăcerea e un drept universal,  femeile trăiesc intens, sunt surde la furiosul urlet de șacal.  Femeile sunt ca vulcanii verzi și pașnici, te-ncântă florile și cerul liniștit, în timp ce lava murmură, așteaptă, de dragoste pe veci ești mistuit.

Să-ți fie milă, să nu-ți fie milă, te paște moartea, tu o paști pe ea, tăpșanul este verde, piramidă își face  faraonul Tla. Un chiparos își plânge chiparoasa, iubita mea e goală în ocean, cu nereidele se joacă, ea, frumoasa, poți fi Apolo sau urâtul Pan.  Când împărați erau copiii, se respira în voie, toți copii, iar robi erau doar bidiviii, sprintenul Puck avea ce povesti. Există liniștea mocirlelor uitate și liniștea oceanului, în zori, aș vrea să uit de tot ce este-n lume, dar mi se spune,  ești doar muritor.

Tăișul

Tăișul, mă cutremur la cuvântul tăiș,

Deci tăișul este mlădios, piciorul amputat

Cade cu zgomot în găleată,

Urmează al doilea picior, apoi al treilea,

Medicul are în față o armată de picioare

Amputabile, este nou mod de a combate

Luptele de stradă,  nu contează sângele,

Niciodată  nu contează sângele,

Metoda,  aici este problema,

Spune profesorul- amputist.

La măcelărie, purceii și mieii

Plângeau  de ți se rupea inima,

Asta este, lipsa metodei,

Profesorul zâmbește, ce-l costă?

Femeile lui sunt femeile lui,

Nu le amputează nimic,

Poate sufletul, dar ce contează?

Îi place tremurul fetelor tinere,

El nu a tremurat niciodată,

Îl știu, am băut o cafea cu el,

Am fumat împreună, are degete de violonist,

Ar putea să cânte și pe genele  unei femei plângând.  

Mă uit la tăișul bisturiului și mă cutremur.

Poemul cel  bun

I.

Sunt Don Quijote, Cyrano de Bergerac,

Sunt Don Juan și Casanova și un drac,

Acum scriu cel mai bun poem,

Precum e vinul pe care nu-l bem.

Am să încerc să scriu cu mult mai bine,

Despic poemul precum corpu-unei feline,

Văd inima zvâcnind, dar pare a fi

O lecție de-anatomie-n plină zi.

Unde sunt Duhul Sfânt, iubirea de

Oameni, de mouton dore,

Silentium, Vergile, ah, te uit,

Pentru frumos eu am un cult.

„Iubesc trădarea și urăsc pe trădători”,

De sicofanți mi-e silă și-i ador,

Găluștele de vise le consum,

Romeo și Julieta-n Karakum.  

Orfeu, Euridice, Beatrice,

Iubirile-s  ca boabele în spice

și nici acest poem nu e util,

trăim pe-o bombă, caută-i fitil.

II.

S-a stins amorul ca un opaiț,

Gaița cântă după un gaiț,

Nici n-a-nceput și s-a sfârșit,

Cine iubește, nu este iubit.

Ce să mă plâng. Nu e de plâns,

Bilele negre în  urnă  s-au strâns,

Bilele albe Mefisto le ia,

Orice cuvânt e ca fulgul de nea.

Femeia te înalță, te coboară,

Fii sănătos, nu e ultima oară,

Lasă fumatul, fă  alergări,

Rapidul nu mai oprește în gări.

N-am să mai pun preț pe cuvânt,

Spune Regele – Totul e vânt.

III.

Nu sunt dator nimănui,

Nici alții nu-mi sunt  datori,

De aceea există Dumnezeu.

Lui îi datorăm totul.

Și fericirea și nefericirea.

Dar încercăm să reparăm ceva.

Ce anume?

La întrebarea aceasta

Am un singur răspuns-

Conviețuirea. Tu ești bun,

Eu sunt cel rău.

Poate că tu ești rău,

 eu sunt cel bun.

Și atunci?

Nici acum nu am un răspuns.

De aceea există Dumnezeu.

BORIS MARIAN

  

Pariu cu veșnicia

Fac un pariu cu veșnicia,

Dar ea nu știe, joacă orb,

Câștig și pierd, o, mama mia,

Lumina stelelor o sorb

Ca pruncul din materna sferă,

Sunt fiul Marilor Profeți,

Rătăcitor din eră-n eră,

Câte ceva din zece vieți.

Acum sunt doar poet de-o seamă

Cu sfinții artelor, inspir

Același aer, dar drept hrană-

 un vers din Dante sau Shakespeare.

Iubirea mea nu-i spirituală,

Deși o lăudăm cu toți,

Prefer o frumusețe goală

și mă strecor precum un hoț.

Dramă

Sângele meu deasupra ta,

Ea se ridică și piere în întunecime,

Dramă și damă, damned!

Trepte în beznă, flăcări purpurii,

Voce care râde, e oare Infernul?

Ați zărit un mac brun? O, Trakl, el , da!

Iarba sălbatică pe trepte moi, tălpi de cristal.

Cerșetorul la marginea drumului – gaură stelară.

Viermii ne sfredelesc inima.

Explozii de trandafir în deșert.

Sânul încins de razele lunii.

Încet se deschid mănăstirile, cine să intre?

Mărăcinișul ne înconjoară, noi ne tăvălim fără jenă.

Va veni un călător straniu, va spune – Eu sunt.

În liniștea copilărească  pășește și inocența,

Cine s-o vadă?

Înțelepciunea nebunului

Iubește și nu vei fi iubit

Într-o lume absurdă, bolnavă, nesfințită,

Încearcă, dacă poți, să te ridici, să mergi,

Uneori, să scrii despre lilieci, furnici.

Ah, omul e o ființă, din toate, mai sucită,

Ce bine-i să fii plantă, piatră sau nimic.

Prea puțin loc pentru simbolism,

Prea mult ne întindem ca șarpele înspre lapte.

Cine a  creat impasul, compasul?

Plutim în derivă, o, Sancho Panza,

Don Quijote iubește pe Don Quijote,

Dulcineea nu știe că e Femeia,

Păstrează subiectul, îmi strigă

Un cititor din mase, dar masele nu fac istoria,

Ele doar sapă.

Eu îmi păstrez stilul și șpilul,

Cu simbolismul coabitez noaptea.

  

Poveste

Regele ielelor are o traistă,

Traista are o gaură,

Prin ea se scurg diamante,

Ielele și le pun în păr,

Hoții urmăresc ielele,

Bietele iele cred în dragoste,

Din hârjoneala lor se nasc

Copii cinstiți.

La fel și cuvintele poetului.

Poetul este regele ielelor,

La marginea nopții el moare.

De acolo începe lumea,

Se desfășoară câmpiile,

Orașele, apele,

Regele ielelor se întoarce

 în codrul nopții întunecate.

BORIS MARIAN

Satiră

Ministrul Stupoare cu misitul Buimac

Se iubeau fără teamă, într-un hamac,

Apăru Mahmureala, divorțată, greșeala

Unui domn zis și X cu Beatrix.

Ce vă spun, eu nu știu, că sunt Nebun.

MORALA

Numele se pot schimba

De la Zet până la A.

Sinceritate absolută

E trist când spui că orice om

Este înlocuibil,

Nici  despre stele să nu vorbești  astfel,

E trist când refuzi mâna unui prieten,

Mai bine îl pui la zid și-l execuți,

E trist când te afli  în război cu lumea,

Nici câinii comunitari nu cunosc acest război,

Eu scriu aici fără floricele de stil,

Doar desenez o inimă

și nu aștept nici un transplant.

Înțelepciunea și lașitatea nu sunt rude,

Diavole, îți propun un pact,

sufletul meu pentru încă o viață,

știu, Faust dorea și el așa ceva,

dar eu sunt frate cu Prometeu,

cred că am să caut altă cale.

BORIS MARIAN

Sinceritate absolută

E trist când spui că orice om

Este înlocuibil,

Nici  despre stele să nu vorbești  astfel,

E trist când refuzi mâna unui prieten,

Mai bine îl pui la zid și-l execuți,

E trist când te afli  în război cu lumea,

Nici câinii comunitari nu cunosc acest război,

Eu scriu aici fără floricele de stil,

Doar desenez o inimă

și nu aștept nici un transplant.

Înțelepciunea și lașitatea nu sunt rude,

Diavole, îți propun un pact,

sufletul meu pentru încă o viață,

știu, Faust dorea și el așa ceva,

dar eu sunt frate cu Prometeu,

cred că am să caut o altă cale.

BORIS MARIAN

Poemul - țigară

Noi nu avem trecut, prezent,

Viitoru-i lunecos, latent

și totuși te iubesc, de-acum

eu mă transform în fum și scrum.

Prin buze mă strecor, în piept ajung,

Dorința o trezesc, drumul nu-i lung,

Tu mă dorești  mai mult ca viața, îți sunt drog,

Iar fără mine pari fără noroc.

Îți sunt țigară, duh și trup,

Nici eu de tine nu pot să mă rup,

Te caut zilnic, doar cu tine ard,

Când iadu-i pe pământ nu-i iad.

BORIS MARIAN 

Amorul de fier

Îmi spuneai dimineața, la prânz și seara,

Te ador, mă simțeam un luceafăr,

Fier și floare, cer și fler,

Eu, ca soarele fierbeam în lumină,

vorbă și faptă, linie dreaptă,

 aud cum razele lovesc în frunze,

viața mea aproape se duse,

 drumul nu are un început,

sfârșitul nu poate fi prea crud,

fie săgeată, fie ca melcul,

astfel străbatem în glumă Infernul,

râdem de toate, iubirea e una,

numai minciuna la orice se împarte.

Râdem și râdem,

Moartea e una.

BORIS MARIAN

Fugos

Fugos, romantic, o scrisoare

Din Missolonghi înspre soare,

Dar ce mai spune Annabella?

Matrosul rupe-n două vela.

Să-ți riști viața, biet școlar,

Jucând barbut în Malabar.

Pe socul urcă umbra,

Eroul e în viață,

El se ascunde patul

Din vechea chichineață

Unde-l așteaptă moartea

Sub chip de mandolină,

Elevul se iubește

Cu fosta lui vecină.

Va fi un om de frunte,

O frunte fără creier,

Fugos, romantic, punte,

o fabulă c-un greier.

Se tânguiește mierla,

Otrăvuri albe –nghite,

Ea poartă-n gușă perla,

Ah, mierlele stupide.

Ciudată e grădina, copacii-s de cauciuc,

Amurgul curge leneș,

Iar eu încă mai urc,

Lilieci, păianjeni galbeni

Se cațără pe pulpe,

Se supără corsarul

Mascat la bal în vulpe.

Se prăbușesc orașe,

Se nalță poduri suple,

Noi umplem gropi uriașe

Cu lamentări și culpe.

Mă prăbușeam în ultimele luni,

șosele asfaltate cu săpun,

ochi schilodiți zburau prin aer,

cu mine însumi, ca vampirii, mă încaier.

Bocesc femei și plopi și gropi și grape,

Din stirpea tatălui ce nu ne mai încape,

Un văl de-argint acoperă vulcanul

Ce fumegă, bărbatul e sultanul.

Dar din păduri iese tiptil femeia,

Ispită veșnică, sunt Rhea și cu Gea.

Se-nclină trandafirii, toți trufașii,

Lăsați iubirea să ne piardă pașii.

Murea încet, precum o frunză,

Iubirea noastră, mă acuză

Firea mea proprie, răzvrătită,

Ai fost iubita neiubită?

Ușor ne-ndrăgostim sau poate

Ne îmbătăm cu flori de apă,

Dar cât de tristă era ora

Când moartea era șefa-sora

 Ce pune blând palma  pe frunte,

O, nu , iubito, nu-i măruntă

Nici vorba scrisă ori șoptită,

Murea iubirea-ntr-o iubită.

Și am fugit pe străzi, pe case,

La fetele din Rai , frumoase.

BORIS MARIAN

Înger și diavol

O, rămâi în depărtare,

 eu sunt , oare, tu ești, oare?

Nimeni nu este de vină.

Damnațiuni definitive?

Mai avem o altă viață,

Altă fire, altă față,

Nu ne înșelăm, știm bine,

Risipito-n risipire.

Cum albastrul trece-n brun,

Tu ești bună, eu – nebun,

Nici albume, amintiri,

Risipire-n risipiri. 

Eu nu sunt ce par a fi,

Or to be or not to be.

…………………………………..

Poetul  nu este un înger cum se pare,

Nici diavol și nici om obișnuit,

El este clipa, e străfulgerarea

Pornind dinspre Geneză-n Infinit.

BORIS MARIAN

Kalevala, Sakuntala

Războiul s-a încheiat, drapelele coboară,

Nu-i nimeni să dorească să plângă ori să moară,

În explicații pierdem ce-a mai rămas din noi,

Ideea răzbunării, ideea de război,

Ne vom iubi ca lupul și oaia behăindă,

n-are dantură fiara, iar jertfa-i suferindă,

se nasc din nou conflicte, ca mucegaiu-n pâine,

bacteriile-s perene, iar sufletul – un câine,

numai poetul știe că alta-i rânduiala,

dar cine-l mai citește? Rămân la Sakuntala.

BORIS MARIAN

Ochii care nu se văd

Ochii care nu se văd, se inventează,

Iubito, nu mă considera un copil prost,

Iubirea noastră nu s-a stins, ea nu încape

Într-o glastră  smălțuită, nu încape în Univers,

nici în plânsul de miel al unui vers,

iubirea noastră nu există,  ca și poezia,

ea este transcendentală, ce nu se naște,

nu moare, chipul meu seamănă cu cel al lui El Greco,

mă retrag în timp și spațiu, cuvintele pot fi aripi, ghiulele,

minciunele, subapreciezi, oare, miezul chestiunii?

Eu nu mă îmbăt cu complemente, lichioruri, mente,

Unele drumuri se întretaie, vin tâlharii și te despoaie,

Dar eu păstrez icoana, eu cred,

Am un suflet de ied.

BORIS MARIAN

Ce poți să spui?

Ce poți să spui unui om cu care nu te-ai văzut

De decenii?

Că ești bunic, că ai scris câte ceva, că te dor genunchii,

Că ai o ușoară depresie, că auzi, uneori,

Cum mătușa  cu coasa trece prin dreptul ușii,

 La miezul nopții, dar nu vei spune câte trădări,

Câte minciuni ai  pe suflet, cât ai îndurat sau

Cât ai făcut pe alții să sufere.

 Nu vei spune nici mort.

Aceștia suntem noi, niște fiare

 Aparent blânde,

Importante sunt aparențele, ca și în poezie,

Pare frumos tot ce spui,

Dar subtextul?

  Fiecare cu morții săi, cu viii săi,

Cu ce a-mplinit și nu a  împlinit.

Șerpi încolăciți pe același sceptru,

Fiecare e rege în inima lui,

Chiar și atunci când umblă desculț,

Trupul își schimbă conturul, sufletul nu,

Amfore suntem, amforele se sparg,

Vinul de mult a secat, aburul lui – hrană le este

Norilor, îngerilor, mai știi,

Poate lui Dumnezeu,

Să nu hulim.

Numele nu e de nici un folos,

Eu îți sunt frate, vrei sau nu vrei,

totuna este.

 Boris Marian

Transfigurări

Utopie ironică, disperare strigată,

Astfel am trecut ca o veche fregată,

Simetrie de taină, sensuri, nonsensuri,

În groapa Pacificului, pe everesturi.

Să-ți scriu, să nu-ți scriu, iubito, iubirea

Încet se prelinge-n câmpiile asire,

Nimic nu se pierde, dar se transformă,

Iubirea e Carmen, Violeta, e Norma,

Apoi mă trezesc, trecu o clipită,

iar tu ești departe, iar tu ești iubită.

Muzica sângelui încă mă-ncântă,

Prea e înaltă iubirea și sfântă,

Lasă clepsidra să se golească,

Precum legenda din țara bască.

Încă-i fierbinte cenușa pe buze,

Sânii statuii- două obuze,

Ai două mingi când alergi pe bulvare,

Dragă îmi ești, de orice culoare.

Lasă păcatul să plângă, să râdă,

Viața e dansul subțire pe sârmă,

Raiul ne-așteaptă, livezile sale,

Geamăt de trupuri iubindu-se goale.

BORIS MARIAN

Crize

Criza este o ipocrizie și dă roade alese,

O dezamăgire frumoasă și multe cadavre,

Ca o lalea întoarsă, criza noastră dansează de la Facerea Lumii,

Ipohondrii – străbunii ne-au dăruit o sfârlează,

Adică un caracter ușor labil, nărăvaș,

Că ești din Durău sau dintr-un mare oraș.

Iubirea are o mie  de porți aurite, ciudate,

Una s-a-nchis cu zgomot, alta-nsoțită de șoapte,

Dar eu voi intra, sunt sigur,

Miel cu suflet de tigru,

Mai mult, mai puțin romantic,

Cu spada, cu pana, secanta,

Cu fantezie și erezie, cu frezii,

Cum fac amorezii,

Eu, biet Pygmalion, am reconstruit Femeia,  

Non possumus, șoptesc, nu mă aude nimeni,

Un roi de fluturi verzi ne înconjoară existența

E bine.

BORIS MARIAN

Adânca mea dezamăgire

Să nu cauți adevărul. Nici dreptatea.

Ai să găsești cadavrele copiilor uciși.

Bunicii împușcați pe malul apei,

Prea sângeros e adevăru-n ochi cruciși.

De aceea, mai molcuț s-o luăm, ca melcii,

Să fim mai blânzi ca mieii sub cuțit,

Cu lacrimi se inundă Universul,

Când mor oameni, adevărul e mințit.

E cineva care m-amenință cu moartea,

dar eu, în conjurat de nimfe, fără păs

nu am armate, scriu câte o carte

și nu dau patrupezilor ovăz.

Mi-e dor de cântece și voia bună dintre oameni,

De erotismul  doamnelor de  vis,

De ochii verzi, căprui, albaștri, îți cer, Doamne,

Să fiu de multă dragoste ucis.

BORIS MARIAN  

Scara lui Iacob

Așa cum chinuiești o țigară

Să se stingă,

mi-e sufletul în clipele singurătății absolute,

deși nu mă ating cuvintele pătate de oroare,

manipulări mizere,

dar luceafărul răsare-n fiecare seară,

adun cu grijă orele-petale

și zilele – câmpii montane

și anii –munți albaștri-n zări,

voi nu mă credeți,

nu veți ști nicicând

câtă iertare, umilință sfântă și iubire

am adunat să pot urca din nou

scara lui Iacob, să mă iau la trântă

cu însuși Dumnezeu.   

BORIS MARIAN   

„Și dragostele noastre dospiră în venin”

Cred că un diavol este mereu în mine,

Cu care niciodată nu mă-mpac,

Orgoliul, beznă în lumină,

Mă va trimite drept în iad.

Pot să jignesc ființe fără vină,

Zadarnic  vin cu scuze, regretând,

Cine mă crede? Cine se înclină

În fața celui care pare blând?

Și, totuși, m-am născut pentru iubire,

ți-aduc , iubito, flori din Ararat,

am consumat iubirile-n neștire,

cu diavolul nu pot să mă împac.

BORIS MARIAN

Furtună

In firida inimii

Se scutură crinii,

Mările par sinilii,

Mă iubesc cu tine,

Valurile lactice,

Aburii iubirii,

Brațele elastice

Pe deasupra firii.

Am intrat și am ieșit,

Tu mereu golașă,

Eu renasc fără buric,

Dragoste – cravașă.

Iar apoi, liricoizi

Mai citim din „FAUST”,

Parcă au trecut bolizi

Într-un miez de august.

Paj Venerei eu am eram,

Tu te naști din spumă,

Ne zâmbește don Juan,

Dragoste nebună.

Veneția

„S-a stins lumina falnicei Veneții”

și din amor  s-au stins vrei trei scaieți,

eu nu plâng efemera tinerețe,

sunt fericit umblând printre poeți.

Cu dragostea nu am contracte garantate,

Diavolul e  avocat isteț și crud,

Mai am încredere în libertate,

Îmi place să aud c-am dispărut.

Atunci voi fi și cer și flutur,

Pe buza ta polenul am să-l scutur.

BORIS MARIAN

 

Furtună

In firida inimii

Se scutură crinii,

Mările par sinilii,

Mă iubesc cu tine,

Valurile lactice,

Aburii iubirii,

Brațele elastice

Pe deasupra firii.

Am intrat și am ieșit,

Tu mereu golașă,

Eu renasc fără buric,

Dragoste – cravașă.

Iar apoi, liricoizi

Mai citim din „FAUST”,

Parcă au trecut bolizi

Într-un miez de august.

Paj Venerei eu am eram,

Tu te naști din spumă,

Ne zâmbește don Juan,

Dragoste nebună.

Veneția

„S-a stins lumina falnicei Veneții”

și din amor  s-au stins vrei trei scaieți,

eu nu plâng efemera tinerețe,

sunt fericit umblând printre poeți.

Cu dragostea nu am contracte garantate,

Diavolul e  avocat isteț și crud,

Mai am încredere în libertate,

Îmi place să aud c-am dispărut.

Atunci voi fi și cer și flutur,

Pe buza ta polenul am să-l scutur.

BORIS MARIAN