Diptic

 

Eu birui moartea și o chem mereu,

Mă lupt cu ea, cum lupți cu o femeie,

mi-e martor însuși Dumnezeu

 că nu mă tem de-mbrățișarea Geei.

Dar mi-e urâtă orice boală, ca și norii

Ce-ntunecă nedrept un cer senin,

Precum prietenul pervers sau vânătorii

Care împușcă mierla în mălini.

Eu recunosc că viața-i labirint,

Noi rătăcim și unii n-or să iasă,

Curajul și cuvintele ne mint,

Poate-n tăcere viața-i mai frumoasă.

 

 

Să fii un miel, îți merge bine,

Vei fi ori jertfă ori te schimbi în leu,

Ard globuri albe, suflete de zmeu,

Să fii un pin ce arde în cămine.

Pe doamne să le muști de  sâni,

Cu dinții tăi de miel pervers și sans reproche,

Lunaticii scriu versuri, fură pâini,

Se uită Dumnezeu cu ochi apoși.

A tresărit și fiara, când și când

Aruncă blana  mielul, urlă-n ceruri,

Eu te iubesc , femeie, mai plângând

Ori sfâșiindu-te ori dăruindu-ți giuvaeruri.

 

BORIS MARIAN

A-ți iubi  neprietenii

 

 

A-ți iubi neprietenii

Este o mare virtute,

Eu nu o am,  a fi cenzurat

Deh, nu-mi prea place,

A fi pus la coadă, iar nu e bine,

Cineva scria despre discriminarea

 Pe vârste, foarte corect,

 Acesta nu este un poem, ci o predică,

Îmi place să predic iubirea,

 Dar nu sunt nici preot,

Sunt doar un biet condeier,

de mânuiam și arcușul,

rom să fi fost, mândru  și fericit

aș fi fost, oricum mă simt doar urmaș

al bieților menestreli , trubaduri, barzi

 uciși fără milă, când un senior se simțea

 pașnic atins în  mândria sa  vanitoasă.

 

Te-mpaci cu tine însuți?

„Amurgul presărat cu aur”,

el te-mpacă.

„ Amurg de iarnă, sumbru, de metal”.

Te-mpacă.

„ Păsările, fructe negre”,

 Le auzi?

Timpul tace ca o cocoașă ,

fii pe pace.

În drumul șarpelui

Se-așterne liniștea, e moartea?

Există doar eternitatea. Zăresc o umbră,

Un străjer cu lance face rondul,

Sunt chiar eu,

Străjerul strigă – „ Cine-i? ”.

 

BORIS MARIAN  

Bâlciul 2

 

Cerul a coborât, dar nu ne bucurăm,

Veninul și dragostea se amestecă bine în pahar și se scutură,

Mă pierd și eu în respirări și vise, dar vine  unul

și mă ia de guler, ce faci, lepră, îți sparg dinții ,

niciodată  nu voi fi lebădă, ce păcat,

nu vând pielea minotaurului din pădure, niciodată,

deși mă cheamă uneori Theseu la o masă,

inexistența timpului  o demonstrează orice copil,

ultima realitate este cea  care trece prin oglindă

exact ca Alice,  dincolo începe joaca,

uneori  o arătare vine, râde mefistofelic și zice,

scrie, băiatule, că tot degeaba, dar scrie,

altfel mori,  îți spun eu, Lucifer – Voland.

Deghizat în paznic de Rai, tot el îmi  face corecturile.

Asta ne mai lipsea. Să vină Svejk să râdă și de armată.

Marx era bulimic, dar iubea o guvernantă.

Guvernanta a scris manifestul cu pricina,

Să se răzbune pentru copilul din flori dăruit

 De savantul tuturor timpurilor.  

Eu sunt stejarul

Eu sunt stejarul, tu –rădăcina,

Tu ești misterul, eu sunt lumina,

Îți dăruiescție coroană,

Simt cum pământul încă mă cheamă,

Vei fi lumină, eu - dulce beznă,

Simt veșnicia sub talpă și gleznă,

Ca un sărut, din rădăcină

Creștem din nou, poem- lumină.

Dă-mi doar de veste, frunzele toate

Vor săcuprindă iubirile noastre.

Voi recunoaște, tu ești aceea,

Pot fi orice, tu ești Femeia.

Să nu spui niciodată

 

Să nu spui niciodată  I”m sorry,

Să nu spui nici   Nevermore,

Astfel se scriu istorii,

Eu nu vreau,  tu  nu vrei să mori,

Tu plângi cu o mie de lacrimi,

Oftezi și te vaiți  cât  poți,

Dar nu uita, cât ești vie

Viața  se joacă la sorți.

Iubito ,  eu sunt între tine

și Marele Neant   dimprejur,

suntem , plutind, brigantine

pe-oceanul  în spume și-azur.

Cu valul tristeții și bolii,

cu  vântul sălbatic și rău

se-nfruntă fragile magnolii,

petale căzute în hău,

iar noi  suntem  trestiile lumii,

gândind îl vedem  pe Demiurg,

să nu ne-nchinăm genunii,

cu tine eu vreau doar să urc.

Suntem Nimic, suntem Totul,

 o știe  și tot netotul.   

 

Bâlciul deșertăciunilor 1

 

Se făcea că o doamnă în alb îmi dădea un album alb, fără poze, apoi se duse undeva în apus. Există morți care par vii. Alții sunt înaintați în grad și mor sau invers. A venit o revonică  și a început să râdă cu un caras, un recheșel de baltă, ziceau  că eu m-aș trage din Abraham Lincoln, râdeau  până ce lacul a secat, recheșel s-a evaporat, iar revonica a intrat pe diverși afluenți , unii mai lirici, alții mai ilirici. Aici au dat peste  Stancagri, un fel de amerindian cu coadă, un tip foarte sobru, avea obiceiul  să înjure „ Șut măreț, sparge dinți, parfum de dihor”. Nu se știe de ce, l-a prins  un necaz pe bietul Pinocchio,  a cerut  ca biata păpușă să fie arsă de vie, ceea s-a și întâmplat. Dar Stancagri nu s-a potolit. Îl părăsim, vom reveni. Ce făcea Omul îngândurat care controla afluenții?  Privea,  nu intervenea decât rar și cu eleganță. Se prefăcea că doarme. Avea și o coroană de hârtie pe care o ascundea. O ținea sub fund. Coroana ajunsese într-o stare jalnică.  Cineva mă întreabă, ce faci, maestre, aici? Apoi merg și eu în buiestru precum calul,  eroare de calcul.

 

Un sunet temător și surd,

Cad fructele din Pomul Vieții,

Doar Cântecul, prin el mai curg

Ambițiile întâietății.

Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,

Tristețea nu are căutare,

Cu libertatea în tandem

vin dragostea și ura. Oare?

 

 

Quid est veritas?

Întreabă Motanul Negru.

Prințesa din basme, berberica,

Așteaptă sărutul și verbul.

Ochii aud întunericul,

Auzul ucide moartea,

Periculos, perifericul

Își scrie cărțile, Cartea.

Plictisul,  verde parfum

Naște monștri de cârpă,

Doar Bergerac  face-un drum

Spre Lună să nu se surpe.

 

 

Simplu, fals suicid

Trece prin gând și se stinge,

Noi parodiem neiubind

Viața, prinosul de sânge.

 

 

 

A obosi  trăind? O întrebare,

Un glonț în ochiul stâng și strâmb,

Care pe care.

Aș vrea să mă scufund în somn,

Ca un Titanic noaptea, ca un om.

Un chip prea alb, ușoare mâini

mi-acoperă privirea,

am obosit de săptămâni,

ești Mântuirea.

 

 

 

Să fii  trandafir, grădinar totodată,

Fericire aproape de toți lepădată,

În gerul cosmic rămâne o clipă

Ce ne cuprinde doar din risipă,

Multe se pierd, ascunse-n cuvinte,

Când fără voie, cuvântul ne minte,

Prea suntem singuri și prea ursuzi,

Mor trandafirii când sunt prea cruzi,

Iar libelula morții-i pe-aproape,

Când sufletul tremură încă sub ape.

 

 

Tristețe-n vaza de cristal,

Trei roze galbene-opal,

În cameră nu-i nimeni dus,

Cupa de vin privește-n jur,

Din ceruri picură azur,

Apoi te văd cum intri, strângi

Firimituri de viață, plângi.

 

 

Fluturi, sufletele noastre,

Printre crengi, urne și glastre,

Cât aș vrea să fiu doar suflet,

Printre crengi, urne și fructe,

Nici de moarte să nu știu,

Judecata Domnului

și să-mi fie procuror

un gândac multicolor.

 

 

 

Un  abajur jur-împrejur,

Precum un laț,

Abonament pentru ciment,

Mormântu-i sfânt.

Peste oceane, peste bord

Vom arunca balastul,

Iar Mărul încă mai dă rod,

Ah, pederastul.

 

 

 

 

În anul 154 al existenței mele,

mi-am comemorat  prezența, 

s-au servit bomboane de ciocolată cu cianură,

vin din struguri cu stropi culeși de pe  lama ghilotinei,

carne la grătar din pulpa unui mamut siberian,

s-a dansat pe mormântul vandalului necunoscut,

după care toată lumea s-a retras în cavouri,

numai eu am rămas să scriu discursul final.

 

 

Poate pendulul mă va lovi,

Poate clipa mă va strivi,

Cât simt durerea, exist,

În  risc.

Dar nu voi cere-ndurare nicicând,

Nu-i place Domnului

Omul plângând

și nici iubitei,

de-aceea-ndur

precum cavalerii

Rigăi Arthur.

 

 

Să faci un schimb necontenit

Cu Dante, Shakespeare și cu Swift, 

Iar înălțimea versului să fie

La fel ca trilul live de ciocârlie.

Cât timp nu vezi un sens, un semn,

Vioara ta e-un simplu lemn,

Iar corzile-s spânzurătoare,

Noi scriem doar când clipa ne doare ,

Fără dureri ești fericit

Precum o stâncă de granit

Pe care vulturii-și hrănesc

Urmașii cu stârv omenesc.

 

 

Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,

Tristețea nu are căutare,

Cu libertatea în tandem

vin dragostea și ura. Oare?

 

 

Quid esta veritas?

Întreabă Motanul Negru.

Prințesa din basme, berberica,

Așteaptă sărutul și verbul.

Ochii aud întunericul,

Auzul ucide moartea,

Periculos, perifericul

Își scrie cărțile, Cartea.

Plictisul,  verde parfum

Naște monștri de cârpă,

Doar Bergerac  face-un drum

Spre Lună să nu se surpe.

 

 

Simplu, fals suicid

Trece prin gând și se stinge,

Noi parodiem neiubind

Viața, prinosul de sânge.

 

 

 

A obosi  trăind? O întrebare,

Un glonț în ochiul stâng și strâmb,

Care pe care.

Aș vrea să mă scufund în somn,

Ca un Titanic noaptea, ca un om.

Un chip prea alb, ușoare mâini

mi-acoperă privirea,

am obosit de săptămâni,

ești Mântuirea.

 

 

 

Să fii  trandafir, grădinar totodată,

Fericire aproape de toți lepădată,

În gerul cosmic rămâne o clipă

Ce ne cuprinde doar din risipă,

Multe se pierd, ascunse-n cuvinte,

Când fără voie, cuvântul ne minte,

Prea suntem singuri și prea ursuzi,

Mor trandafirii când sunt prea cruzi,

Iar libelula morții-i pe-aproape,

Când sufletul tremură încă sub ape.

 

 

Tristețe-n vaza de cristal,

Trei roze galbene-opal,

În cameră nu-i nimeni dus,

Cupa de vin privește-n jur,

Din ceruri picură azur,

Apoi te văd cum intri, strângi

Firimituri de viață, plângi.

 

 

Fluturi, sufletele noastre,

Printre crengi, urne și glastre,

Cât aș vrea să fiu doar suflet,

Printre crengi, urne și fructe,

Nici de moarte să nu știu,

Judecata Domnului

și să-mi fie procuror

un gândac multicolor.

 

 

 

Un  abajur jur-împrejur,

Precum un laț,

Abonament pentru ciment,

Mormântu-i sfânt.

Peste oceane, peste bord

Vom arunca balastul,

Iar Mărul încă mai dă rod,

Ah, pederastul.

 

 

 

 

În anul 154 al existenței mele,

mi-am comemorat  prezența, 

s-au servit bomboane de ciocolată cu cianură,

vin din struguri cu stropi culeși de pe  lama ghilotinei,

carne la grătar din pulpa unui mamut siberian,

s-a dansat pe mormântul vandalului necunoscut,

după care toată lumea s-a retras în cavouri,

numai eu am rămas să scriu discursul final.

 

 

Poate pendulul mă va lovi,

Poate clipa mă va strivi,

Cât simt durerea, exist,

În  risc.

Dar nu voi cere-ndurare nicicând,

Nu-i place Domnului

Omul plângând

și nici iubitei,

de-aceea-ndur

precum cavalerii

Rigăi Arthur.

 

 

Să faci un schimb necontenit

Cu Dante, Shakespeare și cu Swift, 

Iar înălțimea versului să fie

La fel ca trilul live de ciocârlie.

Cât timp nu vezi un sens, un semn,

Vioara ta e-un simplu lemn,

Iar corzile-s spânzurătoare,

Noi scriem doar când clipa ne doare ,

Fără dureri ești fericit

Precum o stâncă de granit

Pe care vulturii-și hrănesc

Urmașii cu stârv omenesc.

 

 

 că de aceea stăm noi în bâlciul deșertăciunilor și nu ne mișcăm deloc.

Ce spune poetul?

 

 

Poetul spune, arta este un joc,

eu știu? De-a viața și moartea

la un loc. Lectorul spune, aș vrea

să citesc un poem

cu care să mă și lecuiesc,

criticul spune  ceva ne-nțeles,

nici el nu-i convins, e nervos,

cam pervers, astfel că eu pornesc

doar prin timp, prin târguri uitate,

prin țintirim, lespezi citesc, inimi culeg,

ca pe smaralde și nu mă reneg,

focul concentric, viclean  m-a cuprins,

dar salamandra scapă la timp,

n-ascult nici plânsul ruinelor vechi,

poate doar glasul din Winnipeg,

poate Cântarea Cântărilor, dar

unde e Sulamith, trup de jar?   

Drumeții  veseli

 

Erau cinci drumeți, al șaselea era mortul.

Mergeau spre străvechiul oraș Rochester.

Mai era o femeie, sora lui Max.

Max ținea un satâr în mâna stângă,

Urmărind gâtul sorei sale.

Mai era o statuetă  goală, absolut goală.

Închideți ochii, dați-vă mâinile, spuse

Primul drumeț. Au, spuse al doilea.

Mi-a luat mâna, spuse al treilea.

Și așa mai departe.

O piatră palidă le stătea în drum.

O piatră bătută de istorie.

Mă simțeam lângă ei ca un abur.

Priveam cu toții înmormântarea.

Mi-au luat viața, spuse mortul.

De teamă, am luat și eu o femeie în brațe.

Mortului îi luceau ochii.

…………………………………………………

Să-ți stăpânești visele, să le comanzi,

Ca pe un meniu la restaurant.

Și totuși să nu-ți fie mult mai ușor,

Pe pânză e cerul, în spate, un nor ,

Astupă-ți urechile, un tunet auzi,

De parc-ar striga milioane de surzi,

șotronu-i șotron, dar încearcă de poți

să-l joci onorabil cu cei de doi coți.

Să nu-ți fie teamă, e singurul mod

De-a nu căpăta complexul  Irod.

 

Precum un fluviu

 

Eu trec pe lângă stânci și pietre mai mărunte,

Sunt nume de oameni sau doar ecou din munte,

Mă simt precum un fluviu ce curge-n legea sa,

Eu știu că fără fluviu nimic măreț n-ar  sta.

Mai cad și vreascuri, trunchiuri mâncate de viermi albi,

Le port cu-ngăduință, eu le scufund, le scald,

Dar trupul unei fete  în curgerea spre văi,

m-ar face să-ntorc cursul spre viață , înapoi.

Viața oricărui fluviu de la izvor pornind,

Cu dragoste se naște, în ocean murind.

Un crin

 

Un crin creștea din gura unui mort,

Nici crinul și nici mortul n-aveau vină,

Puteai să râzi, la depărtări nu era cort,

Iar cineva se-mbată cu lumină.

Căutând o seră, am dat de un os,

Osul vorbea cu voce de arhanghel,

dar înjura, era un ticălos,

am aruncat și osul  cu sparanghel.

Am capul spart din Primul Mondial,

Fâșii  mai gri, mai albe  îmi atârnă,

Unde te-mpingi, îmi strigă-un animal,

Istoria-i mereu o fată  cârnă.  

Scară

 

Scară coborând, sărutând pământ,

De sus, de la geamuri, capete-n hamuri,

Privesc curtea-naltă cu verde de baltă,

Există tăcere ca muștele-n miere

și camere vagi unde poți să ragi,

și uși fără broaște ce stau gata să caște,

există fotolii, dulapuri cu molii

și fototablouri cu fete-n carouri

alături de moși cu barba în cioc,

există acest loc, și-amintea profesorul.

Mai are o treaptă scara nedreaptă,

De-alungi sus pe ea, cazi în beznă pe-o stea.

Trupul mei fragil, din polivinil,

Un fular în vânt, creangă-n ger și vânt,

Dispare domol ca un sorbitol,

Carnea mea și oasele se întorc de-a-ndoaselea,

m-apropii de iarbă, de  mireasa oarbă,

lutul mă-nconjoară ca o apă rară,

mai sunt eu stăpân pe un astru spân?

Plutesc într-o mare de sânge, amară,

Luminile  serii – licurici și greieri,

Am fost, nu am fost, mă știu pe de rost.  

  

 

În fiecare ochi

 

În fiecare ochi moare ceva,

Un tigru, un înger,  o frunză,

Se închid porțile subțiri, trandafirii,

Ironia a fost izgonită,

Se spune că sufletele se adună

În Atlantida, dar ce faci dacă ea nu există?  

Dumnezeu mai stă pe mal și așteaptă.

Uneori merg cu El la cimitir să-mi vizitez

Morții dragi, aud numai șoapta copacilor.

O umbră palidă se apleacă deasupra,

Peste cinci minute va trece un automobil,

De ce urcă scările blocului?

Într-o zi nu vor mai fi aceste scări.

Pe malul mării un aparat de filmat

Își înfășoară banda  sensibilă,

Ce să mai faci cu ochii?

Scoate-i ca Oedip.