Esențial

 

Esențial este raportul dintre bărbat și femeie,

Ce ne ascundem după dește deștepte,

Pe mine copacul, tracul și lacul

Mă împresoară, mă desfășoară,

Toată lumea știe să scrie versuri,

Nu le citește nici dracu.

Hei, popor, vino și-ascultă,

Cum viața se-noadă c-un faun.

Pleacă vaporul Titanic pe ape,

Oprește Nae  bamporiul, târ, târ,

Pleacă bamporiul pe ape,

Ceața e mare, văleu, muică,

Icebergul lovește cu capul, cine sare

Nu scapă, cine-i de zahăr e mahăr,

Diavolul râde de moare,

Spune , copile, ce știi despre asta?

Precum Agamenon cu-Ahile se bat

Pentru muierea ce nu este-al lor,   

Dar li s-a pus în vedere

 să nu mai repete eroarea,

în caz contrar vor fi trimiși

 pe Insula Diavolului,

 Stâlpii de telegraf cântă ca niște privighetori.

Lângă Spitalul Colţea

 un cerşetor  se bâţâie

 cu o viteză inimaginabilă.

Mâinile, capul, genunchii,

toate au mişcări oscilatorii.

 În întunecime, horă-ntâlnind mâna ta,

 chip străin,

oh, prea devreme murim prima oară,

prea devreme murim...

 O parte din legi s-au şters

 prin plecarea voastră,

 tăcerea m-a învelit

ca pe un  vierme blând, de mătase,

în edificiul părăsit cineva a intrat frumos şi alb,

 încăperile i-au devorat chipul,

 eu privesc prin transparenţa clipei

.Cine mă va elibera de aripi

înainte de a mă închide în mine?

Ce  scriu eu aici nu înțelege nimeni,

Acesta nu e talent, e un haloimes,

Grenade, granate, grape-fruits,

Soldaților le chiorăie mațele,

Mergi mai departe, prea departe,

 șoptește cadâna, în timp ce nevasta soldatului

sau soldatul nevestei se culcă cu vecinul șchiop,

ce veselie pe capul lor, huhurezii râd în voie,

hrrrr, educație, huhurezii au gulere tari și papion,

conțopiștii, da, ăștia scriu versuri, nu glumă,

eu nu sunt în peisaj, vitrine, cafenele, femei,

sunt iar acasă, mulți au murit în lazarete, în lagăre,

ce știu criticii grași? Fripturi minunate zboară pe cer,

berea e pe sfârșite, trabucul s-a stins, înainte,

strigă comandantul și mor toți, de tineri.

Cândva le plăcea Holderlin.

Să ai curajul rostirii cu limba proptită în dinți

și corzile vocii întinse-n tot corpul.

Să ai curajul rostirii, ura să te-amenințe,

Vezi unde calci, zice orbul.

Să ai curajul rostirii pentru atâția părinți

Uciși, se spune, se spune, la ordin,

Ce spui copile?

 

BORIS MARIAN  

 

Sunt cel mai bun

 

Sunt cel mai bun, dar cum să trec

 De autoritatea marilor moderatori?

Sunt cel mai bun, eu o spun,

Scriu cel mai bine, fără nicio rușine,

În noaptea asta  sunt singur și sunt cel mai bun,

Nimeni nu știe ce zace în mine,

Sunt opusul lui Iona,   cașalotul e-n mine,

Eu scriu poemul- durere, poemul- sex, poemul-lex,

Poemul-nemoarte,  al fericirii  ascu nse sub plex,

Poeții merg în Paradis, Paradisul este închis,

Criticul Hi, criticul ha-ha-ha,  eu scriu de vreo sută de ani,

Cel mai bun din Balcani, dar nu înțelege nimeni ce scriu,

De ce scriu, când mai dorm, am un talent enorm.

M-am trezit cu o gaură-n piept, pot să mă agăț de un cui,

Îmi crește pe piele o crustă de crododil, sângerez,

Ce-i de făcut? Încerc să vă iubesc, suratele mele,

Copiii nu se fac peste noapte,

nici fructele coapte, nu știi, zăludă,

cu cine ești rudă,

rupe-mi o pleoapă,

am să te pot recunoaște,

fiul tatălui tău, hău din hău,

cu cât ești mai modest,treci la rest,

de ce să iubești moartea dacă,

romană, sarmată,

n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând,

nici strălucirea în ochii profesorului de Gând,

ai grijă ce vorbești, îmi șoptește,

te aud copiii și te spun lui nea Pește.

Iar o idee este mai importantă decât o catedrală,

spune  spânul închinându-se pe ascuns,

ferește-te să devii victima adevărului,

omul își suflă nasul cu putere,

dar adevărul creator de iluzii?

Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță,

O bomboană îți schimbă gustul,

Naiv ca o gură de incendiu,

El știa că afectarea  este semnul indiferenței,

Vântul sufla mai ușor ca o frunză,

Casele păreau solfegii solidificate,

Băltoacele aurite de soare ne orbeau,

Vorbeam și ne certam în gând,

Tăceam ca două afeturi de tun.

 Voi mă citiți  ca pe u n strat de lalele.,

BORIS MARIAN

Mereu mai bun

 

Și păsările îi mâncau din palmă,

Iar el era nefericit,

Din slăvi se auzi o salvă,

Iubita lui l-apărăsit.

Ce știu despre iubiri colunii?

Nevinovați, tăcuți, firavi,

Ei sunt exemplu pentru unii,

Nu-ntreabă, ei nu sunt prea gravi.

Fireacă-i și nefericirea,

Firesc e și poemul meu,

Trăiești o clipă nemurirea,

ți-o dăruiește  Dumnezeu.

PS. Moartea e singurul subiect de care se râdemai puțin.

Îngâmfarea nu aparține numai autorului, uneori cititorul îl întrece.

BORIS MARIAN

  

Agonia

 

În nas o bubă, în piept o hrubă, în fund un munte, o stea în frunte.

Ouă de aur nu mai sunt și nici găini,

Poate un sfânt să mai coboare dintre lumini,

Nesființii judecă mereu la rău și la romb,

Boul monden se plimbă cu aplomb,

Salut boschetarii, ei în batjocuri,

Kafka le-aduce firoscopuri,

Cade un OZN de la etaj,

O doamnă-și scoase pieptul din corsaj,

Ea sperie o grupă de cumetri,

 dar vorba este din argint geometric,

tot ce-am mințit devine sfânt fior,

ființa eu mi-o aduc în cărucior.

Penița-i plătită de cetățean,

Apasă, deschide, ajută-l pe Mann,

Fă și o baie, ia-ți și un soț,

Patul e gata, pe hoț îl cheamă Helmholz,

Trenul doboară copacii în mers,

 Ceaiul înghite, topește  un vers,

Mergi la hotel, oprește-te-n ușă,

Ziua se duce ca o  păpușă,

Lasă grădina, văduva este neagră,

Rece apare, în beznă are o barbă,

Ceasul răsună, cabrioleta

Poartă regina și patrupeda,

Aurul curge, fetele râd și râd,

Câinele latră  la un urât,

Cinșpe e cifra, florile  parcă decad,

Sunt vegetale, mirosul e mort și e fad,

Ah, nevermore, gândește, clocește, bocește,

Vremea se schimbă, te strânge în clește,

Mâncă un ou, caută numai pe cer

Oile, norii zboară lin spre Tanger,

Nu e nimic, tu ești un geniu, e sigur,

Picură soarele, noi avem  prea multe riduri.

Ambiție, bere, clătite, dădacă,

Eeminat fuge  policemanul Cioacă,

Un gramofon bine plasat  în  meninge,

Vine cățelul și  linge și linge,

Javră, te du, nu ai treabă aici,

Tu ești ovală, noi  am ajuns licurici.

Inima-mi bate ca o copită,

Alerg peste câmpii  pline de conopidă,

Or fi cadavre de foști soldați,

Voi ați uitat, câți au murit dintre frați,

Mă dor măselele de atâția idioți,

Unii agonici,  alții se cred mateloți,

Vine iubita, facem și dragoste la nevoie,

Era cândva un sportiv pe nume Dan Coe,

Soarta ne este amară, nu-i bai,

Farul morții cum străluce-n  Hawai,

Înțelepciunea rade case, orașe,

Potul e mare,  amicul meu se  „îngrașe”,

Degete strâng  tot ce se poate,

Am impresia că Mesia vine în coate.

BORIS MARIAN       

 

  

 

 

Taurul

 

Taurul are forme suave,

Boala ascute simțurile,

Cineva îmi șterge textele,

Bravo, viața se scrie cu V mare,

Cineva îmi șterge textele,

Petrecem cu desfătare.

Ni se anunță creșterea prețurilor,

Numai cultura scade  ca apa din cadă,

Iubita mea este o polițistă drăguță,

Mă ceară că înjur partidul, guvernul,

Etern este numai poemul.

Un tablou de Vermeer,

Îmi amintește de agonicii veri.

Taurul de abur  plutește în aer,

Cuibul de piatră  are oră de aur,

Noi ne mișcăm unul spre altul,

Până la acuplare.

Pui de baltă  cresc neauziți.

BORIS MARIAN

Pe limba mortului

 

Pe limba mortului nu poți spune mare lucru,

Lumea vorbește în troleibuze,

Arcade vezi peste tot,  sperietori din fontă se holbează la tine,

Penița tremură, vibrează  ca strunele  viorii,

Cazi cu gura-n țărână, apele poartă cadavre,

Soarele nu mai răzbește, există orașe

În care nu te întorci niciodată.

Eu aș putea muri foarte simplu,

Zburând în gol ori în somn ori în brațele durerii cumplite,

Cineva îmi spune, nu vei muri, ai fost pedepsit

Să trăiești și să scrii, te-ai născut din Cuvânt,

Cu El te-ai înfrățit, știu, e o blasfemie,

Voi suporta consecințele, umilințele,

Orb, surd, mut, dar voi scrie, voi visa

Că nimic nu se schimbă, a sunat la ușa mea ceaușul Morții,

l-am mituit, i-am dat un poem, a fugit,

am rămas ca Orfeu cu lira sa blândă.

Unii înving viața, alții moartea,

Unii se tem de durere, alții o cheamă

Ca pe o mană cerească,

știm să trăim armonios?

Știm să murim frumos?

Între cele două borne

Alergăm cu limba scoasă,

Cu inima pulsând  în dezordine.

Nu recunoaștem darul, lacomi suntem,

Nimic nu ne-ajunge,  precum într-un act sexual

 Ce nu se mai termină, nesățioși murim

Deși toate păreau să fie la locul lor.

BORIS MARIAN

Am visat că …

 

Am visat că am murit, nu mai simțeam

Nicio durere, eram liniștit, nu-mi păsa

De confluențe, influențe,  impacturi, agonii,

Începusem să iubesc jocul acesta, norocul

Fără de risc, ca la fisc, când nu mai vine sorocul,

Iubirea  nu mă-mbia, dar  îmi vorbea,

O cam făcusem lată și moartă, ah agonie zglobie,

Creierul – gămălie, mărgele de sticlă, lacrimă ciclică,

În spate e dricul, în față dracul, ai blitzul ?

O poză în patru, pețitul la văduva neagră, pelagră

și bluff, nu mai am chef nici de șef, cacialma,

omnipotență, taci, tu , clemență,

mărgelele se rostogolesc, capete din neamul

brâncovenesc.  Iar eu eram  simplu, mort,

în ploaie,sub o foaie de cort.

BORIS MARIAN

Nec plus ultra

 

Țin în mână hățurile propriei ființe,

Nu mă port cu mănuși cu mine însumi,

Ca o torță mi-e Cuvântul, noli me tangere.

Nu-s Adonis, nici Esop, sunt cumsecade,

Nu aduc elogii gratuite, nici nu trag pe sfoară

Nici pe mine.

Împreună  merg cu mine însumi,

Uneori mă lupt cu mine,

Niciodată nu câștig, dar nici nu pierd,

Moștenire las doar scrisuri, scrisuri,

Vântul le-o purta  spre alte țărmuri,

știu că atârnăm cu toți de-o ață,

dracu” știe cât o să mai țină.

Trece greu doar timpul neiubirii,

Sorb cuvintele ce le aud în vise,

Mă primiți cum sunt sau nu e bine

Să întreb?  Mai știi, doar El mă știe.

BORIS MARIAN

Graurele  delator

 

Graure, a,  graure,

Un deșeu în fagure,

mi-ai cântat, m-ai cântat,

graure ratat.  

Una-mi spune –JUDECATĂ !

Are mintea mai roșcată,

Oase slabe,  slabă-n fapte,

Alte vine, în etate,

Un venin turnat în lapte,

 Nici de Paști  nu-i pasă ei,

Șarpele cu clopoței,

Numai ție , Poezie,  

Mă închin, ești pururi vie.

 

BORIS MARIAN

Poemul trăznet
Scriu un poem trăznet, ca Zeus,
Să nu poate fi evidențiat, că este periculos,
În Evul Mediu unii erau arși de vii pentru asta,
Am să spun că mereu suntem ipocriți, niciodată corecți,
Iar corectitudinea este mama tuturor crimelor.
Aud o rumoare. Lăsați frumusețea frazelor false,
m-am săturat, ca și de nudurile dezagreabile pe care
le expun unii pictori obsedați de urât, crezând că fac artă,
dar frumosul adevărat este pentru mine ca lichidul amniotic,
du-te, barbarule, la Florența, vezi Boticelli? Îl vezi?
Nu mai visați bani, visați femei frumoase, luați-le în grijă,
Amorul mișcă stelele, acum vor să cadă, cad de rușine,
Unde e polițaiul care arestează urâtul în viață?
Sunt orașe unde nu poți reveni, ia-le în stăpânire, fii țar,
Sultan, rege, împărat, dar modest și blând, a, nu poți?
Cum poate lupul să devină oaie?
Privesc prin fumul lulelei mele de pirat,
Vor veni în curând să mă ia frații mei mefistofelici,
Mai stai, clipă, mai stai. Aștept pe cineva la care țin foarte mult.
BORIS MARIAN

               

păgâni,

Cântam o melodie

 

Cântam o melodie mierlei, iar ea

m-a reclamat la poliție,  am lătrat la un câine

 și el a depus o plângere, ce pot să fac?

Ați auzit de orașul măcelurilor?

Acolo vom ajunge?  Un reporter descria

Cu lux de amănunte  un viol, altul  se ascunsese

În  dormitorul unui demnitar și  scria  bancuri,

Eu nu am memorie de elefant, nici arhivar nu sunt,

Nu adun  dușmănii ascunse,  scriu ca o privighetoare.

Nu credeți?  Ascultați  silabele, numai silabele,

Lăsați  cuvintele în pace,   ele mint,

Silabele, vocalele, fluierăturile sunt  ancestrale,

Primul zeu avea formă de nota sol,

 De aceea, uneori, ascult Bach.

BORIS MARIAN

Vorbesc cu durerea iubirii

 

Chipurile se risipesc, rămân cuvintele,

Nimic nu rezistă mai mult decât cuvintele,

Asta mi-a spus-o  un mut, el scria,

A venit Marele Orb, a confirmat,

A venit surdul, a dat din cap,

Vanitas vanitatum,  nu te încrede în cuvinte,

Spun alții, dar inima știe ce știe,

Nu poți ucide un sentiment, el se ascunde,

Aud pașii voștri, aud sărutările ,

Memoria nu face zgomot,

Vine și ziua  iubirilor nestăpânite,

Pumnalele nu ne sperie,

O păpușă închisă într-un cub de sticlă,

Orașul ca o migrenă,

Flori împrăștiate,  aici s-a petrecut ceva,

Vorbesc cu durerea iubirii.

Nu facem nimic ilegal, ne iubim.

BORIS MARIAN

Prăzi 

 

 

 

Să fiu  condamnat, închis, gonit,

să fiu ucis prin calomnie,

să flămânzesc ca un falit,

 dar nu mă lipsi, Doamne,

 de poezie,

să bolesc în parcuri,

 pe străzi, să fiu uitat de iubire, de ură,

 dar să păstrez acele prăzi

 pe care nu le-am luat din natură

Ce spun conducătorii?

 Mă doare undeva.

 Din Evul Mediu mă doare.

Vorba  cârciumarului din Bellevue – do ut res.

Conducătorii sunt rapizi,

 scutierii se mişcă mai greu.

 Don Juan lipseşte de la apel.

  E la infermelie.

  Are infecţie  luetică.

Trece.

 Don Juan trece.

 Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura,

 nu-mi lăsa sufletul să plece

 ca un lup în lume,

unde e fratele meu, Cain? 

E lângă tine, lângă tine,

 îmi spune Domnul,

 acum este momentul răzbunării.

 Eu tac, se uită lung la mine Cain,

 el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul?

 O, Doamne, nu mă pune la-ncercare,

 dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune.

 Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.

Cândva creşteam viermi de mătase,

 îi priveam cum alunecă  unul peste altul,

 ca nişte degete tăiate

 care se mişcă autonom,

 păstrând totuşi dorinţa

de a apuca, de a lua.

 Muşcau cu sete din frunza de dud,

verde, strălucitoare.

 Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară.

Cine este în epicentru cade primul,

 cei de la margine se uită, dau din picioare

 să n-alunece-n groapă,

 cine se află în epicentru

 va striga din adâncuri,

 de ce, Doamne, de ce  eu sunt alesul?

 De ce, Doamne, de ce?

Bucuria de a te trezi la miezul nopţii,

 în miez de zi, de a scrie versuri

 pe care nu le citeşte  nici orbul

 cu sensibilitatea în deşte,

sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun,

raiul e doar o coală de hârtie,

vor înflori în curând grădinile-n cer,

 morţii blânzi din pământ.

Rolul meu este de a mă interpreta pe mine,

 după lectura Comediei Divine,

eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,

uneori se  amestecă şi Dumnezeu,

dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt

 de exclamaţiile unui surd,

 poate că eu nu înţeleg surzenia lui,

 poate că-i darul Demiurgului.

 

                                         BORIS MARIAN

 

 

 

 

Mătușa și detectivul

 

Prin fața blocului  trecea  un individ

Asemănător cu Sherlock Holmes,

Dar mai scund și cu parfum de damă.

Îți povestea omul despre toți vecinii,

Unde s-au  născut,  despre părinți, unde au fost plecați,

ce politică au făcut,

 apoi dispărea în fluxul de trecători.

În blocul   vecin locuia o doamnă  în vârstă,

deși drăguță, purta o broboadă cu totul nepotrivită,

 unii spuneau că fusese actriță la viața ei,

nu saluta pe nimeni, discuta doar cu propriul câine .

A murit într-o zi sau într-o noapte,

Nu s-a știut  de ce.

A dispărut și Sherlock  Holmes.

Târziu am aflat că era una și aceeași persoană.

Așa arată și anul 1989.

BORIS MARIAN

  

Porniți înainte, tovarăși  und Parteigenossen

 

 

Unii au pornit spre un viitor luminos,

Dincolo de gardul cimitirului,

Alții au fost incinerați

La ordinul generalului,

Poetul simte mirosul abisului

La marginea scrisului,

Acolo s-au mutat bunicii, nepoții,

Căldura laptelui mamei

 rămâne în inima copilului,

rufele celor uciși nu se mai spală niciodată,

a murit un copil cu privirea albastră,

dar Daniel a ieșit din groapa cu lei,

an de an capul meu se înclină tot mai adânc,

mii de lumânări, puzderii ca stelele,

istoria este uneori ca o barcă

legănată pe ape sângerii,

un om , ca un abur , străbate

luminișul, copacii mocnesc,

corbii orbi sorb marea,

poate că există și o altă cale.

BORIS MARIAN