Elegii euforice
I
Vârsta mea
nu are nicio importanță,
Nici Dumnezeu
nu are vârstă,
Ceea ce nu
înseamnă că eu aș fi egalul Lui, Doamne ferește,
Chiar ieri
aveam o discuție frivolă despre amanți, amante,
Cumpărături,
medicamente, despre viii morți și morții vii,
Am pierdut
ceva timp,. dar asta e viața.
Femeia e un
tip celebru, la Dunăre ca și la Ebru,
Seducătoare sau
redusă,mai răsărită, mai apusă,
Zeiță este,
parteneră, iar uneori, chiar o himeră, ,
Pisică-sexy sau rivală, în locul mamei face școală,
Ce pot să spun?
Parfumul ei îmbată o trupă de pigmei
Sau de eroi
trufași, de ce să o lăudăm pe Salome.?
Excentrică,
impresii rare, , coșmaruri înfiorătoare
Sau vise
dulci ca sarailia, regreți lumina și trezia,
Scandalul e
mereu prezent, cherche la femme, eveniment,
Exotică de
vrea, de uită că-n jur sunt amorezi o sută,
Pletele ei
sunt negre, blonde, femei cochete, pudibonde,
Au șic, au
voce de sirenă, femeie din femei, perenă,
În Univers
ea este Centrul, poți să spui nu, poți să fii pentru.
II
Într-o
scoică închisă e un ocean, versul poetului, un mărgean,
n-are sfârșitul un început, totul ne doare sau ne-a durut,
frigul
colindă, cere-adăpost, dragostea pleacă , viață n-a fost,
somnul din monștri naște rațiune, inima ține cumpene
bune.
Femeile mă
servesc cu zâmbete, bărbații cu vorbe grele,
Îmi iau
câmpii și muntele îl mut în ghilimele,
Când am ceva
pe suflet merg în pustiu și strig, ,
de pildă Jennifer Cooper îmi ține de frig.
Ziua-i masivă
albă și rece, ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita,
doar ea se zărește într-o oglindă ca ochiul de pește,
Trece cu
trenul omul cu trenciul, luat pe-o hârtie de treisprezece,
numai iubita în nouri se scaldă, ziua-i
masivă, rece și albă,
numai iubita,
subțire, înaltă, este. Iar eu sunt în
lumea cealaltă.
III
Trebuie să-mi țin ochii larg deschiși până când Domnul
mi-i va închide,
Trebuie să fiu neîndurător cu mine, până când Domnul se
va îndura de mine,
Trebuie să
cred în Har, până când Harul se va pogorî și asupra mea,
Trebuie să
iert și să iubesc până când voi fi și eu
iubit,
Ruga mea
este tăcută ca melcul, ea înaintează prin nopți de poezie limpede.
Cine
este în epicentru cade primul, cei de la
margine se uită, dau din picioare
Să n-alunece
în groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri,
De ce , Doamne,
eu sunt alesul? De ce , Doamne? De ce?
IV
Bucuria de a
te trezi la miezul nopții, în miez de zi,
De a scrie
versuri pe care nu le citește nici orbul cu sensibilitatea în dește.
Sihastru nu
sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar
o coală de hârtie,
Vor înflori
în curând grădinile-n cer, morții blânzi din pământ.
Rolul meu
este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine,
Eu îmi scriu
textul, regizorul sunt eu și, uneori, se amestecă și Dumnezeu,
Dar , din nefericire,
spectacolul este mereu întrerupt de exclamațiile unui surd,
Ori poate că
eu nu înțeleg surzenia lui, care-i tot darul Demiurgului.
V.
Când mă voi
teme, când voi ajunge la termen,
Când cerneala
din stilou se va cerne ca o cenușă uscată,
Când coala
va rămâne curată, când voi privi în gol,
Când voi
desena cheia sol, fără să mai urmeze o notă,
Când tăcerea
va deveni bigotă, atunci, moarte a mea, să apari
În splendoare,
cu ochii de jar, cu sânii dezveliți, cu părul despletit
și vom pleca
împreună, îndrăgostiți.
VI
Ar trebui să
fiu foarte trist, ca să pot asculta un disc,
O muzică,
așa, un Beethoven, în urechea mea stângă chiuie un ren,
Ar trebui să
deschid o fereastră ca să v-ascult pe Dumneavoastră,
Pasăre
Măiastră.
Oare cât se
vor împiedica-n balamale, în belciuge în yale,
Solfegiile siderale?
Eu nu cred
în muzica pe care-o consumă
Auriculul Dvs.
ca pe-o legumă.
Dumneavoastră
așteptați când sunteți triști
s-auziți în
rai țopăit de artiști?
Vă spun ,
totuși, că pe domnul Beethoven
l-am
întâlnit mult mai sus,pe planeta Epsilon.
BORIS MARIAN
l
