Îmi place

Îmi place

 

Îmi place cum iubești, iubito,

Eu am murit de mult și tu la fel,

Deși locuim în aceeași urbe,

Deși ne mișcăm pe trasee paralele,

Nu ne vedem, îngândurată contesă,

De parcă ai fi în New Orleans,

De parcă am avea un diavol în șifonier,

Mai scriu ceva, tu nu apari, nu spui,

Ah, ce frumos, nu spui nimic, budhistă ești

Întru iubire,  ca nibelungii te ascunzi  în Rhein,

O, falsa mea khazară,  pătrunzi în noaptea mea hoțește,

Mă-ntrebi, ce buze am, iar eu le simt,

Curând eu nu voi mai vedea, curând eu nu voi mai simți,

Curând doar tu vei fi, tu simți, în ce singurătate te scufunzi?

BORIS MARIAN  

 

Am ieșit în câmpul alb

Am ieșit în câmpul alb

 

Am ieșit în câmpul alb, departe  - o buturugă veche,

Am înotat în zăpadă,  buturuga era acolo, respira greu,

Murise de ani de zile, umblasem desculț s-o găsesc,

Mulți au murit căutând-o, ea îmi vorbea de trecut.

Te  iubeam când eram încă tânăr, te iubeam ca pe un  frate,

mi-a spus, am plâns lângă el, câte doruri,  gândind la el, am ascuns?

Câte drumuri m-au alungat, multă ură am simțit, am trecut peste ea,

Doar această  uitată buturugă m-a păstrat, am fost fratele ei.

O iubeam, nu știam cine este, poate un  neștiut învățat,

Luminat de soare, de lună, el s-a păstrat, n-a uitat.

În fuga noastră bezmetică, nu vedem ce se află în câmp,

Rădăcinile lui sunt oriunde,  dezgropate  trezesc doar dispreț.

Flacăra iute  ne arde, noi numai cenușă lăsăm,  

Dar pe câmpul cel  alb mai așteaptă buturuga-nțeleaptă de ieri.

Unii-s sfincși fără nicio  scofală, alții – surzi  la iubire și vers,

Cărăbuși umblători  fără noimă, eu mă-ntorc

În câmpul cel alb.

BORIS MARIAN   

 

 

A doua noapte albă

A doua noapte albă

 

A doua noapte albă fără tine.

Bine faci că nu răspunzi.

Femeie să fi fost, aș fi făcut la fel.

Amețit de tablete abia mă descurc

Cu mobila, cu tastatura, dar îmi revin.

Cum ai dormit? Te-a sărutat motanul de bărbat-tu

La culcare?  Eu  te-aș fi ținut în brațe toată noaptea.

Mi-a venit în minte o poveste.

El nu dormea, o visa mereu,

Ei discutau, se mustrau reciproc,

Apoi ea tăcea, el îi auzea gândurile, 

Îl apăsau ca niște nori negri,

A încercat să desfacă vraja.

A trăit cu acel coșmar ani de zile.

Într-o noapte s-a strecurat  în cimitirul orașului,

Cu o lanternă a găsit o piatră funerară

Pe care era trecut numele ei.

Murise de mult timp.

Coșmarul a luat sfârșit.

Mourir c”est partir en peu.

BMM

 

Orchestra

Orchestra

 

Orchestra cânta un vals trist și mincinos,

Orga electronică plângea, clarinetul chiuia de durere,

Toba gemea,  viorile se sfâșiau între ele,

Ea nu venea. Zâna cea rea.

De secole el aștepta, devenise o piatră în drum.

Se încurcau în el. L-au aruncat într-un râu,

Apele s-au umflat, au inundat locurile,

Oamenii au simțit că-i blestem.

Tăcere, oameni buni, se auzi Vocea.

Tăcerea e singura care nu minte.   

Un fluture  a trecut mângâios, eu sunt inima lui,

A rostit, nimeni nu l-a crezut, dar l-au lăsat

Să zboare. Orchestra și-a reluat  valsul. Alt vals,

Alte perechi, dar nimic nu se schimbă.

BMM

 

De dragoste și alte năbădăi

De dragoste și alte năbădăi

 

Creație prin Tăcere, Tăcere prin Zicere, zicere prin contra-zicere,

De ce te temi? Te poți smulge din vâltoarea vieții,

 Spre a te refugia cu mine pe insula mărită, Lesbos,

ți-e dor îmi spui, dar nu-mi acorzi două clipite,

noi sunt orbi, noi nu ne vom vedea  nicicând, Lucide,

dar noi simțim mai mult, ca orbii,

cine iubește  o ființă doar cu poza ei

în bluză roșie ca sângele-nchegat,

cu poeziile ei luminoase, mari acorduri,

 de orgă zici, pe orgă te-aș iubi,

ai dat, ai luat cuvinte, n-ai venit,

lucinde, nici irizate  clipe, când nopțile-s mirări ,

ești peste tot și nicăieri, la doi-trei pași,

în depărtări,  mi-e dor de ceea ce n-am avut,

las umbra, gândul împrumut,

ia-l, joacă-l, este el, sărută-l tainic, e mișel,

e duhul meu, e peste tot,

pe trupul tău, cu tine voi avea nepot.

BORIS MARIAN

 

 

Bach

Bach nu a murit, nici munţii,
Nici apele, memoria păstrează
Un glob imens cu sunete vaste,
Să dormi, spune Will, să nu mai ştii,
Dar eu simt sânul tău aproape,
Iubito, memoria îmi spune,
Muşcă şi tu acest sân al memoriei,
Poate că Bach este o femeie frumoasă?
Pietre trec, caravana rămâne,
Aceasta este memoria, acesta este Bach,
Dar femeia din memorie este caldă,
Este caracatiţa ce te înconjoară
Cu braţe lungi, ca o muzică,
O polifonie magică, acesta este Bach,
Alături, o femeie, îi privesc degetele,
Lungi, frumoase, mângâietoarea