Trăiesc halucinant trecutul,
Splendoare-n iarba amintirii,
Acea plăcere, freamăt, prime,
n-am fost amanți, noi am fost
mirii,
urcăm în timp, ca-n spre-o
cetate
care plutește-n neuitare,
noi vom fi doar cuceritorii,
nebănuite avatare.
Clipele triste, neîmplinite
Vor fi acolo, dezvrăjite.
Se
făcea, se făcea… transatlantic uriaș,
Mă pierdeam, încăperi, chei și
uși,
Duduiau motoare, un oraș
Cu viteza unui cărăbuș.
Alergam dintr-un colț în altul,
Te zăream, te iubeam, am murit,
Numai tu, mai frumoasă la
zenit,
Transatlanticul, de un ghețar,
bum-bum.
Erai tu, erai tot ce trăisem
mai demult,
Te sărut, amintire, te ascult.
Iar sufletul nostru, ca un biet
animal domestic
Dărâmă, rupe totul
În
interiorul nostru
Până în ziua când cineva
deschide
Ușile, ferestrele,
Bine ai venit, iubito.
Pământul nu arde, e rece,
Numai ființele vii ard
Ca niște făclii,
Unele ascund focul lor
interior,
Altele ard precum Hus ori
Giordano,
Tu, iubito, găsești în mine un
rug,
Eu aud cum șoptești,
Focul arde, el arde, va veni și
tăcerea
Pe-ntregul pământ,
Noi vom arde în stele,
Alături,
pe rând.
Sub pod se zbenguie șopârle,
Obsesii, avataruri, repezi
gârle,
Natura se ascunde-n noi,
Absurdul naște și eroi.
Posibil, imposibil, spune-mi,
spune-mi,
În fața ochilor se-ntâmplă o
minune
Consubstanțială vieții, ne
iubim
Aici sub pod, noi, veșnici
peregrini,
Avem același țel sfânt și
frumos
Pe malul danubian, mai jos,
Călătorind mereu pe alt poem,
Tu
ești Poesia, eu – doar un simplu semn.
Înainte
de a deschide o carte,
Îi
cercetez exteriorul, ca unei femei,
Îi
caut parfumul, urmele altor parfumuri,
Apoi,
o răsfoiesc încet, încet,
„Sunt
o evidență luminoasă”,
Îmi
spune cartea-femeie,
Cu
voce joasă, plăcută,
Răsfoiește-mă încet, încet,
Uneori
să te oprești la un capitol,
Ai
să observi că la sfârșit
Vom
fi numai noi, doi.
Îmi
place răcoarea din livezile de pruni,
Nu-mi
place frigu-n noi, oameni buni,
Nu-mi
place gripa, iubesc risipa,
Nu
vreau refuzul, iubesc abuzul,
Dar,
Există
un dar plin de har,
Aș
fi fericit să scap de obsesii,
De
gândul la moarte și de profesii,
Iubesc
și omul ce nu are nimic,
Să
fiu eu cafeaua din vechiul ibric,
Să fiu eu prosopul
Ce-ți
mângâie oful.
Prietenul îmi vorbește de
libertate,
Egalitate, fraternitate, dar
ține în cușcă
Puii de tigru, șapte, o anarhie
pură domnește
În mințile noastre, știm ce
este un cățel,
Nu știm ce este un om, mângâiem
cățelul,
Eu îi iubesc, vă asigur, inspir
cu nesaț viața,
Păstrez câteva viniete de
melancolie,
Mă
sufoc uneori din lipsă de ceva adevărat,
Pur, cum ar fi anarhia din
capul nostru,
Dar care nu se trădează
nicicum.
Ne lipsește, vorba lui Allen,
Magical Blend. Ca și
instalatorul, duminica,
Poate și Dumnezeu
Piatră cu ochi O piatră cu ochi Se uită la mine,
Ea cunoaște liniștea, Eu nu sunt de piatră, Ea cunoaște limbajul ploii, Eu sunt
grăbit, deschid umbrela, Ea a fost om, pe când eu Eram piatră, astfel ne privim
în secret, Eu – o biată carne cu suflet, acolo, Ca un câine credincios –
sufletul.
În somn și în nesomn În somn și în nesomn ne
legănăm, Ca-n mari spânzurători din cer, mai sus, Visăm și ne-ntrebăm ce mai
visăm. Când soarele recade la apus. Mestecenii copilăriei versuri spun Din
cartea lui Esenin, pe de rost, Un paznic m-a bătut lângă un prun, Decât deștept
și bun, mai bine prost. Viața-i neplăcere, prea mult chin, Stăm pe-un vulcan
viclean și mult corupt, Există și dulceață în venin, Tu poți să fii un ghimpe
sau un fruct. Trăim în anarhia cu moroi, Ca-ntr-o ficțiune fără de sfârșit,
Ne-ajută mai puțină ură-n noi, Un început de simpatie, chiar șoptit.
Există și
metastaza binelui? Un trist centaur în pași de dans. Iedera spune cuvintele
sinelui,
În urechea mea
stângă aud un balans. Orchestra a tăcut prea devreme, Mulți pentru glorie s-au
bătut, Triumful urcă precum un vierme, Raiul a fost ridicat din lut. Munții
rumegă norii, sublimul, Leul a fost cândva șobolan, Doamne, nu-mi oferi doar
prea-plinul, Lasă-mi o porție de catran. Tobele bat, trompetele sună, Mergem
voioși la carnaval, Moartea are culoare brună, Viața-i ascunsă-n recif de
corali. BORIS MARIAN
NICIUN COMENTARIU:
Erau acolo
tristeți și bucurii, Ulițe strâmbe erau, Vii între vii, Oameni pluteau în aer,
pe nori, Stelele mai cădeau, albe culori, Eu mai zăream, cumva, umbre târzii,
Mici croitori, coșari, viori viorii, Cum i-arăta Chagall, melodios, Parcă erau
scrisori, albumul roz, Parcă am fi cu toți triști-veseli scripcari, Peste o mie
de ani, din nou coșari? Dar cel mai sus zbura mireasa mea.
Nedivina comedie În loc să privim în față
Oamenii, privim în oglinda orbitoare A orgoliului propriu, O durere de dinți ne
doboară, Devenim iar oameni, Ca oamenii. Tu, cel onorat cu titluri și premii,
Ce mândră îți flutură barba, Tresaltă bărbia cu toată mândria, Dar piedestalul
pârâie, plânge, granitul se frânge, redevii om ca toți oamenii, bun ca o pâine,
de mâine. Adio poate fi odios, un cuțit Sau o floare pe un mormânt neînceput,
Mai mulți prieteni găsești În lumea necuvântătoarelor, Eu regret și moartea
peștelui agățat În cârlig, un cuvânt e un om, Poate muri. Zidul din spatele
nostru tace, În timp ce o ploaie de gloanțe Străpunge aerul cald.
Nu sunt poetul
abisal, nici retor, nu scriu ziua, Nici noaptea, dar eu scriu pe cer și pe
cuvânt de-onoare, nu-s saturnian, nu-s fascinat de-un fond obscur, nu umblu la
subsoluri, nici Babilonul nu-l visez, nici moartea nu-mi este iubită, nici nu
urăsc cum trebuie, cu migală, dar ești poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit, un
semen de al meu, nu fac infarct, scriu cum respir, când nu mai scriu, duceți-mă
la Morgă pe ascuns, sunt Hyde și Jeckill, scriu, nu scriu, astfel eu
supraviețuiesc, nebun sau limpede ca apa de izvor. Brusc, ceva din adânc, din
ceruri, din codru, Viața, ca florile-n crâng , se duse ca Orbul, Ce să-nțelegem
și cum? Duminică a împăcării, Trecutul pare doar fum, ostateci suntem
întrebării. Operă-bufă trăim, plângem zadarnic, În ghilimele vorbim, Domnul
nu-i paznic, Mările, drogul,poem, visul Nirvanei, bem fără să bem, iubim
sfârcul Ioanei. Se făcea că mările au secat, Umblam în gigantice cratere, Mă
priveai cu alți ochi, Eu mă scufundam în nisipul marin, Un picior, un braț, un
obraz, jumătate eram afară, tu străluceai nemiloasă, apoi apele s-au așezat.
Părintele meu, ești de mult în pământ, Eu mă mai caut în scris și în gând, Eu
te aud, noaptea, în vis, Iar prin uitare nu te-am ucis. Nu știu pe unde ne-om
întâlni,
Nu cred în rai sau
în iad, suntem vii, Oamenii urcă, urcă mereu, O înălțare spre Dumnezeu. Tot
ce-ai greșit, greșit-am și eu, Dar mă înalț la Dumnezeu, Vin generații,
mă-ngroapă încet, Ei vor greși, cum și eu mai greșesc.
Domn, Domn
să nălțăm, Să deschideți poarta casei, Domn, Domn să nălțăm. Să citească tot
poporul, Domn, Domn să nălțăm, Să se bucure-autorul, Domn, Domn să nălțăm Mereu
am fost sau nu am fost Într-o căutare fără rost A elixirului visat De Eva, de
Adam –bărbat, Al frumuseții, tinereții, Deși mă cam lovesc pereții, Sunt beat
de-o falsă nemurire, Veșnic mireasă, eu sunt mire, Să fie cerul gol, adânc? Să
fim noi singurul Pământ? Departe, dincolo de stea,
Eu am un dublu, tu
ești ea. O clipă am crezut că s-a oprit ceasul, Ceasul a-ntrebat, care-i
necazul? Inima? Nu. Nervii? Ah, ah, Îl înțeleg astfel pe Bach, Nervii-s ca orga
și clavecinul, Nu apăsa tare, sublimul, Doar din evlavie, șoaptă și rugă Poate
să nască, să se distrugă Poate, sub degete boante și tari, Iar tu, viața mea,
poți să dispari. De are vântul umbră și eu am, Trecând peste podișul tibetan,
O, Sancho, ți-amintești orașul Ce ne-a gonit cu mătura, fărașul? Un cimitir de
cărți înspre Apus, Pe unde- atlanții s-au pierdut, s-au dus, Nu-i mică lumea,
este chiar prea mare, Iubirea nu prea-i la căutare, De arcul-pasăre eu nu voi
povesti, Ne-am întâlnit definitiv , Marie, Marie. Când ucizi un om cu vorba, cu
gândul, Nu poți ierta, te doare cuvântul, Nu poți uita, te refuză pământul, Să
nu izgonești cerșetorul, e sfântul Care te poate aduce în rai, Numai un suflet
în tine să ai.
Romanță foarte târzie Pe umărul stâng O lacrimă
plâng, Pe umărul drept Tot lacrimi deșert, Dar tu spui numai nu Sau răspunzi în
doi peri, Pentru tine eu vreau Să urc azi în cer, De acolo privind Să-nțeleg de
ce tu Poți să spui mereu nu, De ce nu te conving, De ce-n viață omătul și
frigul domină, de ce timpul ne mătură cu-ntuneric, lumină sau lumina e numai în
sufletul meu, dacă eu nu am suflet, mai avem Dumnezeu? Ruga mea e-ndreptată
Spre cine, spre ce? Ruginite cuvinte, Le temps est passe!
Cuvântul de fier nu
mi-este prieten, Cuvântul ca melcul îmi pare mai bând, Te-nșeli, zice melcul,
tu nu știi ce zace În mine, durerea dormind în adânc. Acidul cel tare așteaptă
doar clipa, Lumina se poate preface-n pârjol, Primește-mi, iubito, alintul,
sărutul, Tu nu știi ce poate cuvântul-pistol. O, nu te speria, sunt altfel,
sunt altul, Oglindă și stare, gâde, bufon, Glumesc doar cu moartea, iubirea
mi-e crezul, Deși merg încet, mi-e cuvântul- foton, Pot fi ca marea, umil ca
pământul, Primește-mă-n palmă ca pe duh, Pot fi stejarul, pot fi și iarba, Prin
tine, din haos pot iară să urc.
Iubirea ca fiară Moto - Bah, Bach și Offenbach
Flora-nflorită și mult des-florită, Flora –un nume vechi, de elită, Elice a
inimii, trag cu putere Doi cai dinamici, fac o avere, Dinții pătrund cu cruzime
în carne, Dar pe sub dinți, viermele doarme, El se mărește, devine balaur și
strălucește, parcă-i de aur.
Trece-o pisică
umilă prin parc, Ea se izbește de un copac și se preface în tigru – gigant,
parcul, pe loc, devine vacant. Aste minuni le-am văzut eu aseară, Flora,
alături, e dragoste - fiară. De când nu-mi mai e frică de moarte , Mă
plictisesc, aș spune, chiar foarte, Nu mă mai speria cancerul, SIDA,
Motocicleta, camionul, Astrida, Astrida e numele bietei cățele Care provoacă
multe belele, Noaptea, Astrida, ca-n Baskerville, Urlă-n spre lună c-un timbru
viril, Ronțăie stele, soare, comete, Iar în oraș nu mai sunt fete, lumea
e-nsărcinată, așteaptă luna a noua sau , poate pe-a șaptea. Bate la miezul
nopții un ornic, Omul de treabă este și spornic. Ornitoringul de vină e-n
toate, Asta citești în oricare carte. Ââ
Profet Păsări și arbori, visuri și nopți, Degete
smulse, strivite de roți, Harnic călăul spânzură, taie, Are prieten doar o
potaie.
El este Marele
Inchizitor, Nu are nume, numele mor, Noapte, tăcere, de undeva Spune trei vorbe
o cucuvea. Mult mai departe, în zări, un păstor Își pregătește propriul viitor,
Fluieră-ncet, adună-n secret, Domnul păzește pe noul Profet?
În castelul Metzengerstein Lui E.A.Poe În
castelul Metzengerstein Intră o stafie, La o sută verste, mie Mi se pare Cain.
Ia bomboana, zice hârca, Mestecă hârtie, De la Viena pân-la Bârca De stafii –
oștire. Berenice, Berenice, Cum te mai iubiră Richard Wagner și cu Nietzsche,
Dar eu cânt la liră. Regele pe nume Ciumă Intră în cetate, Morții nu prea știu
de glumă, Gâzii n-au păcate. Ah, Ligeea, ah, Ligeea, Lasă Casa Usher,
Stă să cadă la
cutremur, Îngeru-i la ușă. Un portret oval îți dărui, Tenul tău de crin e,
Masca morții roșii, cărui Diavol îi stă bine? Într-o hrubă sună ceasul,
Orologiu sumbru, Inima îmi spune, lasă, Nu mai pot să umblu. Waldemar apare
galben, Lămâios și țeapăn, Eu lui Waldemar o palmă i-aș servi , dar crapă.
Demonul perversiunii Face-n Iad ravagii, Metzengerstein, scrie-n rune, l-au
distrus iobagii.
Cursa cu obstacole Sar peste ani-garduri, Uneori
mă folosesc de aripi, nu este ușor nici să zbori, râde lumea, unuia i-au
crescut dinți pe frunte, se încruntă. Cel mai mult m-a bucurat când, aflat pe
malul Styxului , am descoperit o sticlă, în care se aflau poemele mele
necitite.
În viață treci prin
toate culorile, Moartea e gri, gorile și gloriile, Încearcă să cânți mai
simplu, mai clar, Observi gângania din chihlimbar? Suntem cerșetori pe față,
pe-ascuns, Poetul privește prin Nepătruns, Întreabă „Quo vadis, Domine?”,
Doamne, Un om între oameni, un pom între poame, Iar fericirea rămâne în urmă,
Nu pot fi dejurnă, în turmă.
Șalul
Pe când un șal putea să mai sugrume-o dansatoare,
Pe când bunica mea mergea la sărbătoare, Pe când șopârla, șarpele erau stăpâni,
Mari diplomați umblau în mâini, Poeții erau regii, printre pictori Erau Dali,
Picasso, Brauner Victor, Priveau de la nălțime, din Empire, Făceau volute,
curcubeie-n aer, Iar harul poposea prin ateliere, Cu Hemingway puteai să bei o
bere, Un înger blând venea în fiecare noapte, Mai vine și-azi, îl simt cum e
pe-aproape.
Pantofii negri
Cu pantofii negri se merge mai ușor sub
pământ, Unii vor spune că este o glumă proastă, Dar eu făcut acest experiment,
într-o noapte Am intrat în cimitir cu costum și pantofi negri, Am coborât
într-un cavou și am început plimbarea, cineva m-a cam beștelit, așa e lumea,
altul a vrut să mă ia la bătaie, poți să dai într-un mort? La colțul unei alei
se discuta despre a treia cale, Era unul mustăcios, semăna cu Stalin și explica
Molcom cum este cu fericirea poporului, A apărut Hitler, l-a tras de mânecă,
aveau ceva de pus la punct, să nu audă bătrânul Winston care deja pufăia
nemulțumit, democrația este ceva inevitabil, zicea, noroc că morții nu prea
simt foamea, nici case nu cer, cu salariile au răbdare, de pensie nici nu poate
fi vorba, iar dictatura e bună că adună mulți morți laolaltă, se poate face un
miting, un război, acolo, ca lumea, nu știu de ce, m-a cam plictisit discuția,
am ieșit, mi-am scos pantofii negri și am ajuns acasă pe ploaie. Am tras o
dușcă de whisky, ai dracului politicieni, nici sub pământ nu te lasă în pace.
Iarna pare
centrul luminii,
Urcă pe geam
nervurile reci, Uitarea se-așează, vin și străinii, Vin sărind peste ziduri,
poteci, Liberi mor la nălțime cocorii, Aripa lor este inima ta, Lasă uitarea să
sfarme norii, lasă clepsidra să curgă în ea, numai tu, chip fără nume, tot mai
revii, nu vrei să pleci, iarna , coroană, albă minune, iar pe geam – nervurile
reci.
Și voi
trăi în adâncă smerenie, Voi privi fără păs bezmetica lumii chemare Spre tot
ce-i trupesc și supus doar orgoliului lacom. Azi, iarna vrajbei noastre
s-a-năsprit, Iar soarele-i călâu și neguros, Nu știm că-n toate traiul e finit,
Pricepe câinele ce-nseamnă un os de ros. Bărbați , femei, doar umbre noi vom
fi, Noi ne-am iubit și, poate, ne iubim, Citiți poemele lui Edgar Masters Lee
Sau mergeți la Săpânța-n țintirim. Noi coborâm în marele Maelstrom, Din domn în
domn, din om în om.
Tu știi ce
este un poem? Nu este un cocoș, nici un locotenent de cavalerie. Nu este un
bănuț pe care-l pui pe talger. Dar poate fi chiar luna de pe cer, De care
nimeni nu are nevoie. Nu-i fluier, ar putea să fie, nici pasăre nu este, Deși
zboară, nu este doar prieten drag, El poate deveni otravă, un leac luat cu
grijă Sau cu teamă, o rugă înaintea morții? Un fir de aur după ani de trudă în
zadar, O pâine ce aduce alinare celui flămând, E o iubire nerecunoscută, dar ce
nu poate fi? Orice sau chiar nimic, precum cometele ce ard Fără de urmă pe un
cer prea luminos, Dar tu știi bine ce este poemul, De-aceea mă retrag și mor
puțin.
Spectacol în aer liber Diminețile sunt simple,
mai complicat este ziua. Stelele nu așteaptă pe nimeni, nu vă înșelați. Am
văzut într-o după-amiază o coloană – era doar praf.
Pentru fluviu,
oceanul este moartea. Cu un ram de măslin poți ucide un om. Pașii nu m-au
urmat, au rămas doar în urmă. Am văzut oameni, dar nu am vorbit cu ei. De ce ne
amintim la sărbători de morți? Când se termină copilăria, moartea este la ea
acasă. Una dintre gravele boli ale istoriei este cultul unei personalități.
Pietrele susțin trenul, trenul cară pietre pentru alte trenuri, așa suntem noi,
generațiile. Cultul muncii brute este un cult sălbatic. În noi nu este cerul,
ci viscerele, tocmai aceasta este minunea poeziei. Târguieli și tânguiri, două
lumi. Îmi plac corpurile luminiscente, luminofore, fosforescente, fluorescente,
Reflectorizante, roșii, albastre, așa văd sufletele noastre după moarte. Când
ultimii călăreți au părăsit câmpul de bătaie a început era atomică. Să scrii o
carte numai despre suflet, ah, ce imposibilitate.
Metaforele, precum florile Metaforele , precum
florile, unele sunt carnivore. Când metafora devine scop în sine, emoția scade.
Dar, suferința în stare pură nu ajunge la artă. Arta este nemiloasă. Orice
scriitor trăiește într-o permanentă contradicție cu sine însuși, cu cei din
jur. Pacea îl ucide. Cel mai rău critic este gustul comun. Marea literatură nu
mai este nici poezie, nici proză, este artă. Nu mai am timp și putere să scriu
proză, nici poezie, doar sângerez.
Sămânța încolțită
va da roade fără prezența mea. Nu există speranță îngenuncheată, doar
muribundă. Ochii nevăzuți fie se uită, fie te obsedează. Disperarea nu are
capăt. Ceasurile lui Dali nu mai pot fi reparate. Nu există femei urâte, doar
suflete urâte care nu au gen. Erorile mele nu interesează pe nimeni, dar sunt
ale mele. Cine strigă în deșert să aștepte mult și bine. Când înveți să cobori
scările, încep să te doară genunchii.
Falsa Atlantidă Falsa Atlantidă, o aguridă,
Cuvintele se plimbă printre idei ca peștii, Cartea de vizită a mortului este
unicul vers scris în minte, oamenii sunt străini din naștere, nu vă obișnuiți
cu voi, dacă nu ați exista, ei? Ce ați spune? Răstigniți în pat vă fumați
speranțele. Singura reușită în viață este să nu mori când vrea Diavolul. Vorbim
despre requiem și ne scobim în dinți. Despărțiți de uter nu ne regăsim
adăpostul. Dorințele trupești se sting sub cerul înstelat. Fiecare clipă este
ipotecată, dar noi nu știm. Nimic nu se pierde, decât viața. Între două oglinzi
nu te mai poți vedea. Am zărit Titanicul într-un tablou al bunicii. Atlantida
nu se zărea, deși a fost primul Titanic. Cum a trecut timpul, spuse furnica.
Ții minte Atlantida noastră?
Scarabeul de aur
Prietenul
cel mai bun m-a suspendat, Sunt scarabeul de aur în așteptarea Unei gâze
miraculoase, o zână – gâză, În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși, Mă simt
minunat, deși pustnic într-o peșteră Numai și numai de aur, rostesc cuvinte, Îi
înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa, Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine,
Uneori, seara, vine la mine Pascal, Îmi spune, o picătură de apă te poate
ucide, Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic, Cred mai mult în spirite,
decât în cuvintele unor prieteni, Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici
antante Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult Împușcat, reînviu
mereu cu Dostoievski, Tolstoi, Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana,
Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu, Acolo aleargă vioi scarabeii de aur.
Copilăria mea stă
furișată În piețele dispărute ale orașului, Năluci de mult uitate mă vizitează,
Am ascultat limbile pământului, Germana, rusa, româna, Am înțeles că toate
păsările au dreptul Să zboare, dar nici un drept nu este garantat, Un singur
moment desparte viața de moarte, Un moment pe care nu oricine îl înțelege, Un
adevăr ca răsăritul ghiocelului de sub zăpadă, Ca un sărut fugar al fecioarei
cu costum de elevă, Apoi vine evadarea, dincolo de ziduri nu este nimic,
Zadarnicul efort de a sări zidul, te trezești mai matur, Dar cu nimic mai bun,
am început să-i ascult pe clasici, Copiii noștri – giganți, am ascultat Oda
Bucuriei, Luceafărul, Am privit pânzele lui Dali, Henri Vameșul, Am înotat în
Marea Sargasselor, Aceleași stele, aceiași oameni, Nu am uitat sărutul timid al
fecioarei cu costum de elevă.
Mitologicală
Moartea ne leagă și ne dezleagă, Unii rămân
într-o singură doagă, Dragostea noastră crește, descrește, Sufletul zboară în
stele, în peșteri. Eu evadez, el evadează, Scriu acest gând luminat de o rază,
Poate cu luna m-am însurat,
Poate că stelele
mi-au descântat, duc la păscut poemele mele să mi le tundă Domnul pe ele, lâna
să fie de aur, s-o caute argonauții și să mi-o laude, astfel poetul fără să
știe intră direct în mitologie.
Exilul cuvântului
Lui Andre
Neher, acest compendiu
Morfologia
peisajului, a pasajului și a pajului, Creațiunea înseamnă tăcere, Supunerea
celui nesupus, Zicere fără contrazicere, Emergența tăcerii, tăcerea în
aventură, iubitele mele, Ruth și Esthera, Iosif cel vândut ca sclav, Complotul
nereușit al lui Iov, Autoînvinovățirea ca formă de lașitate, Culorile vidului,
Tăcere nocturnă-tăcere mortală, Les fleurs du mal,
Misiune și
promisiune goală, Dialog fals și un duet lamentabil, Culegătorul snopilor
uitați, Cuvântul spus în pianissimo, Purtătorul neantului, Fraternitatea
fratricidă, O luptă pierdută cu tăcerea cuvântului, Violența tăcerii, Cuvântul
ce astupă adevărul, O a treia dimensiune – lăcomia, Dumnezeu își asumă toate
riscurile Tăcerea nu este Frumoasa din Pădurea Adormită, Istoria ca
improvizație, A spera înseamnă a te sacrifica, Iona, bufonul tragic, Vorbele de
prisos produc ravagii, Cum intră Dumnezeu în tăcerea Omului, Poți spune DA
tăcerii? Obscenitatea viitorului, Vorba cioplește existența, Iluzia
non-violenței, Răul se ascunde printre copiii lui Dumnezeu, Tăcerea are diverse
grade și diverse măsuri, Printre muți, bâlbâitul spune ce vrea, Riscurile
Genezei și Exodului, Posibilul corectează realitatea, Multe altele, nespuse.
Din amintiri
tăcute, Din maronii cucute, Pornim în pași prea mici Spre Greenwich. Căutări,
căutări pe alte mări, Zăpezi topite în amiezi, Un dram de minte, Doamne, dă-mi,
Cu ochii muți cum e la struți, Ucidem versuri și eresuri, Petrecem iarna –n
Viena gri, Unde imperiul se sfârși. Stau într-o salcie, privesc Cum trece-n
ritm împărătesc Un ofițer stresat de glonț, Ninive – pasăre cu clonț, Ea-și
curăță în rana mea Ce a mâncat la cherhana, Iar dincolo umbrele trec Printr-un
contrast, un turc și-un grec. Altă iubire noi căutăm În orășelul North-Helăm.
În mine intră toate gudroanele, Morții nu visează
că vor reînvia, Dar ceva există ca o floare- ghiocel, Ceva renaște din aer, din
cuvânt, Am o mare încredere în revenirea păsărilor, Călătoresc permanent între
Taj-Mahal și Antarctida,
Se uită uliul la
mine, mă confundă cu o pradă, Maharalul din Praga mă însoțește, Uneori vorbesc
cu Faust despre timpul probabil, De când cu cibernetica nimic nu este sigur,
Undeva locuiește un ins identic cu mine, Nu l-am căutat, am vorbi aceeași
limbă, Ah, Mefisto, ah, Golemul, mi-au însoțit copilăria, Mă așteaptă o nouă
misiune, desigur, secretă, Voi elibera o furnică de exploatare, Asta mi-a spus
Kepler înainte de a muri, Damnatio, strigă un caporal în izmene, Jocul divin nu
s-a terminat, vă asigur.
Izgonit
din Cetate voi cânta doar în câmp, Ca un Pan exilat, ca spartanul cel strâmb,
Un scripcar pe o casă cu o vioară din flori, Doar cinteza îmi spune că-i dau
fiori . Am avut o iubire, o am și acum, Mi se spune, mai bine cată de drum,
Stau ca vodă în fața Înaltelor Porți Ori ca omul lui Kafka fără de sorți, M-am
jucat cu comete și meteori, Mi se spune, prietene-i timpul să mori, Iese-un
gâde îmi taie capul pe loc, Capul vorbește cu limbă de foc.
Era-n
Lublin un scamator, Ce se scula mereu în zori, Ne oferea minuni, dar cum Să
crezi azi în minuni? El fericit, noi - acri, surzi, c-așa e omul, ca un sturz,
stă drept, gândește strâmb, speriat, pământul pare plat. Un cabalist trecea
vârtej, Era din cei mai cei viteji, el circula prin Manhattan. n-avea un ban.
Mai știu un Ghimpe, cam netot, Un papagal prea roșu-n bot, groparii-l așteptau
cu drag, el a murit în larg. Cucurigu, strigau în rai Franz Kafka și cu Georges
Batailles, Le sunt nepot și mă irit Că nu i-ați auzit. Acum, cu gluma las-o
jos, Zăpada e un dar prețios, De n-ai almazuri sau bijou, De nu vânezi
căprițe-gnu, Ești un nimic, tu poți să scrii Romane lungi și poezii, Totuna e,
că undeva Noi ne vom saluta.
O stradă și-o bragă, albitură, alviță, Viță de
vie, viță de moarte, Intrăm în subiect ca în brânză, Să trăiți domn Judecător.
Vai, jerbele, de ce strigau gâștele? Nu vă abateți de la subiect. Voiau să-și
ceară iertare, Ce, cum ? Vorbiți mai tare. Te tai, șuieră martorul, Dispari
într-o clipită, Pot fi bun, pot fi rău, tot un drac. Ne mai iubim, totuși. Ca
și cum ai avea două logodnice. Ce, e rușine? Percheziționați-l. Polița era
falsă, domn Judecător. Nu-i dăm nimic. Cu asta se vine la mine? Mi s-a-ntâmplat
să văd un om pe care Îl credeam mort, ei și? Încercam și eu să mă mir. Încercam
să mă trezesc. Voiam să-i întind mâna, el nu voia, apoi, brusc mi-a strâns
brațul cu o forță herculeană, m-a târât pe străzi lăturalnice, se lipeau de
mine leproși, câini vagabonzi, prostituate bolnave și grave, m-am trezit pe
cearșaful ud, soarele mă pișca de nas, afară lătra sănătos un câine, cafeaua e
gata, domn Judecător.
Prins
într-o plasă rară De păianjen prietenos, Încerc să scap de propriile vicii,
Victoria este dincolo de final, Ce să mai pot ierta? Totul și nimic, o,
Dumnezeule al dreptății, Tu domnești în inima omului, aici, pe pământ, Nu-i
mântuire pe pământ, Dar nu suntem singuri, nu, Vom ieși din fluviul Timpului,
Fără regrete, am făcut mai mult decât speram, Abia mă întremez după visul din
noaptea trecută, Metafora, strigă un trecător, unde este ea? Eu sunt metafora,
parametafora, pentru că forez în mine , îmi place să vorbesc cu tine, ceilalți
nu știu nimic. Deh, urmașii…
Gram de neliniște,
o, Cabala, Cine te știe, moarte nu are, Nu scriu plăcut, nu fug după ciute,
Metafora vine ca ursul flămând. Gura ei aștepta sărutul, Lacrimile – o chemare
a fericirii, Inima ei se zbătea încă, Prinsă în plasa copilăriei. Totul a fost
curmat de un glonț, De o ardere intensă, De mult trupul ei zace inutil, în
pământ, Sufletul ei este departe, Mâna care a ținut pistolul, Scrie azi despre
trecut, Uită istoria fetei moarte. Memoria nu face zgomot, Ca și morții,
Memoria – fiică a Luminii, Morții noștri - țesături fine de lumină.
Mergeam pe
un coridor, Împăcat cu finalul, Râdea o paiață, acolo, în poartă, Ești trist?
Mă-ntreabă moartea, Ași, nici vorbă, eu cred că ești o paiață și-atât.
Cădeau frunze din
Copacul Vieții, Umbrele creșteau, Unde erai, Daniel, unde erai? Gurile celor ce
cântau Au fost astupate cu pământ, Tu unde erai, Daniel? Alături arde o
lumânare, Cu capetele ninse de ani, ei studiază, Barba le ajunge la brâu, Ei
studiază cărțile vechi, Străjuiesc Timpul să nu treacă, Străjuiesc adevărul,
dar care? Fără barbă ar semăna cu niște copii, Ochii lor privesc înlăuntru,
Pentru ca noi să privim. Încotro? Nu te teme, și-a spus, Vântul sorbea din
căldura trupului său, Nu te teme, și-a spus, Vântul aluneca peste trupul
Sfârtecat de gloanțe. Nu te teme, și-a spus, Tremura ca o stea tot mai înaltă,
Deasupra pământului.
Poți cere iubire? Cel care plânge, Cel care
pierde tot sângele,
Vântul de toamnă
peste O groapă uriașă, Blesteme și țipete-n beznă, Oseminte se nalță, Se caută,
se găsesc, Nu au liniște, Lacrimi de piatră. Eu am văzut cum ochii lor piereau
în ceață, Eu am auzit ultimul lor strigăt, Eu am văzut cum se nălța fumul, Am
auzit cum se îmchideau ușile, Fumul era ultimul lor cuvânt, Ultimul sărut, o
literă, Un semn pe un cer de lut. Poți cere lumii iubire? Poți cere orice,
Iubirea se-mparte În iubiri mai mici, tot mai mici, Până ce te trezești în
palmă Cu un dram de ură, O scuturi, nu scapi de ea, Iartă-mă, Doamne.
Prăpastia
era pentru oameni, Clipele erau rafale de mitralieră, Amintirea, astăzi, este
un monument tăcut, Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ?
Cel care plânge,
cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste o groapă uriașă, Blesteme
și țipete-n beznă, Oseminte se-nalță, se caută, se găsesc, Nu au liniște,
lacrimi de piatră, Asprul pământ, fără glas se ridică statuia, Ani și ani, dar
nimeni n-o vede, Apoi toți o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred. Copiii au
desenat, au putut desena, Un fel de a glumi cu moartea, Cum numai copiii pot
glumi, Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe, Glume triste, iar micii
autori plutesc pe cer, Nori albi, zâmbind ștrengărește, Dar pe pământ nu vor
reveni niciodată. Chiar dacă scapi, Chiar dacă vei povesti, Nimeni nu te va
crede, Spuneau pietrele din pavajul Careului de execuție
Piciorul sus,
aburi, alcool, Puțin mărunt, gigant de-alcov, Boemul trist, alt paradis. În
artă nu poți fi Nimic, Mai bine zeu, decât mulți conți, Un Dumnezeu de patru
coți, El a iubit pe cel căzut, A ridicat în slăvi pe slut, Mai bun ca el n-am
prea văzut, Poate că eu as fi trecut Nepăsător, cum suntem toți, O omenire de
netoți, Toulouse, ne-ai tras în inimă un glonț. O lume râde, alții plâng, Fără
speranță, ochiul stâng e-nvinețit de un amic, în artă nu poți fi NIMIC. Iar
dragostea, pâș-pâș umbla
În patru labe, o
cățea, Toulouse-Lautrec ești un gigant Într-un viitor rămas vacant.
Unu-nseamnă doi I. Nefericirea nu poate fi
cactus, Cum fericirea nu este un crin, Abia deasupra norilor, înaltul Ne spune
ce-i mărunt sau e divin. Într-un pustiu nu vin nici viața, ploaia, Poate că
sufletul e uneori pustiu și totuși noi simțim văpaia, cu Dumnezeul viu. Iar
de-ncălcăm porunci, nu vrem iertare, Pedeapsa și iertarea sunt în noi , În urma
noastră, asemănătoare, Este ființa, unu-nseamnă doi. II. În spatele zidului era
o comoară, Zidul dăinuia de o mie de ani, șopârlele ajunseseră la a mia
generație, viermii nu puteau să pătrundă
prin metal. Acolo
bătea o inimă, așa spunea învățătorul, Dar cine s-ar fi apucat să scoată
comoara, Ar fi riscat prăbușirea catastrofală a zidului. Zidul era până la cer.
Numai un orb putea să facă lucrarea. Un orb nu poate fi pedepsit de nimeni.
III. Pe câine îl chema Riabcik, Venea din ținutul Riabland. Avea ochii roșii,
era slab ca un deținut, Dar fericit când nu primea picioare în coaste. Culcușul
său era în peștera walkiriilor. În tinerețe a fost duce. Mai era acolo o
femeie, Frosa, Care-l hrănea cu jăratic. Câinele căra găleata la râu, Răul era
de foc, Riabcik l-a traversat, A cucerit Roma, acolo a rămas fără coadă.
Catedrala San Pietro î privea cu milă, Prietenul său bun era Romulus, Amândoi
sufereau de jigodie. Astfel s-a născut o rasă. IV. An de an, capul meu Se
înclină mai adânc În fața celor morți, În fața celor uciși, Alături de cel care
am fost Jelește cel care sunt astăzi, Mai gânditor, mai înțelegător, Umbrele se
tânguie, Așteaptă să le chem pe nume, O melodie tristă e amintirea lor, Dement
îmi apare trecutul, Îmi cereți să-l privesc umilit?
V. Un mic soare s-a
urcat pe un soare mai mare, O frunză a declarat că este poet, Un broscoi a
devenit cel mai mare, O vrabie rănită nu l-a trădat. Orice client are ochi de
înger. Boii au coarnele pașnice ca și sânii femeilor. Ne vom regăsi în grădină,
fiecare – o plantă. Lăsați stelele, au ele alte griji. Pietrele ne roagă să nu
le lovim. Covoarele ne duc dorul. Obosit, mă descompun în puf. Toate păpușile
mor într-o zi. VI. Înainte de a adormi, apuc să văd Cum leii sfâșie o girafă,
Cum le sclipesc ochii răi, Cum se mânjesc cu sângele girafei, Care se
prăbușește de pe catalige , Am adormit adânc, ziua a fugit în brațele beznei,
m-am trezit, au trecut câteva veacuri, în față dansa o rază violetă, îmi spunea
– te iubesc – mă simțeam inundat de o bucurie intensă, amestec de roșu,
albastru, violet.
Cine-i? O șosetă albă, una neagră, Vârfurile
pantofilor aduse-n unghi, avea ochelari, evident, citea o carte despre ghivent,
avea laptop, avea mătuși,
din Buhuși până-n
Konotop, nu avea eclat, dar scria, dar dirija, „Liliacul” compus de babacul.
N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza, Era duce de Braganza, Între
Vucovar și Dubăsari Era armăsar. Adorm în troleibuz, visez, Cum urc marmoreene
trepte, Castelul mă așteaptă, vienez, Iar îl las să mă aștepte, Sunt plin de
decorații, Feldmarschal, Arunc în jur priviri intimidante, Dar o brunetă râde
pe sub voal, Îmi spune – rațiune, mergi andante, și sus abia respir, încovoiat,
privesc la tronul gol, în catifele, cobor la popa nan, doar am visat că sunt în
lumea ipocritelor livrele. Cînd zbor cu avionul, vine un înger, Îmi oferă un
compot de iluzii, vecina de pe șezlong nu mă recunoaște, deși mi-a fost iubită
fidelă, avionul zboară în direcție inversă, dinspre cer spre pământ, abia
aștept să dau un telefon, „Ajungem în câteva secunde”, Strigă pilotul
Scaraoțki, Stewardeza nefertiti, Îmi dă o bomboană Cu gust de varză murată,
”Acum vă recunosc”, îmi spune vecina, e galbenă a șofranul, apoi ascult
ultimele știri,
aflu că am căzut cu
avionul alaltăieri.
Din om se smulge strigătul Din om se smulge
strigătul Ca dintr-o pasăre în zbor, Un strigăt e-o sămânță-n cer, De sus curg
lanuri sângerii, Iar pe pământ atâtea ruguri ard, Atâția miei ce în zadar Se
roagă pentru milă, În timp ce frigul cade ca o ghilotină Peste grumazul
florilor târzii. Corabia a naufragiat de multe ori, O nucă, poate-un om la
reanimare, Pe ducă sunt eroii, Corabia coboară pe un singur drum, Pe verticală.
E prea târziu să-ndrepți ceva, Nu-i prea târziu să uiți Se moare-n cărți, la
cinema, Iar unii mor desculți. Ne-amestecăm cu viermi, furnici, Cu frunze, pene
gri, E prea târziu să fiu aici, E timp pentru a muri. Prin scris nici nu
trăiești, nu mori, Dar te înalți de-atâtea ori.
Vorbele mele peste
țări și mări, Cum trenurile trec prin gări, Cum păsările-n nori dispar, Cum
inima îmi bate rar, Cum nu știu nici acum ce-a fost. Cum nici viitorul n-are
rost. Și totuși noi trăim, iubim, și totuși îngerii ne vin, acest poem e-un
strigăt mut, din est în vest, din nord în sud, un strigăt ce nu moare-n morți.
Bastilii cad, Înalte Porți.
E frig și azi e ziua mea E frig și azi e ziua
mea, Dar ce contează pentru o vecie? Simt că prietenii-s aproape, Eu încă pot
să cred în prietenie. Bătrân naiv, sentimental Am dăruit poeme Mai limpezi
decât un cristal, mi-ați fost și-mi sunteți gemeni. Am întâlnit în drum iubiri,
Dar n-am trădat Iubirea, Unii au fost frați, alții vampiri, Să-i judec, nu mi-e
firea. Poetul moare nescriind și necitit el moare, ca orice om privesc cu jind
la tot ce
mă-nconjoară, milioane scriu, milioane mor, din ceruri cad și stele, m-am
dăruit poemelor, mă regăsesc în ele. Un cer fără de margini port în suflet, Un
cerc de foc mi-e timpul martirizat, desculțe Merg clipele pe drumul înspre
moarte, Eu am crezut, în Tine, Doamne, nimic nu mă desparte, Durere și trădare,
curg fluviile-n ocean, Sunt fericit că-mi dărui otravă și balsam, Speranța
nemuririi, iubirile trupești, În fiecare clipă îți mulțumesc că Ești.
O pasăre uriașă Confratelui Bradoski O pasăre
uriașă cu aripi lungi s-a așezat pe gândurile mele, de-o parte și de alta, stăm
la taifas, îi simt chiar răsuflarea-ntretăiată, e pasărea ce zămislește viață.
ea zămislește viață, ea are străluciri albastre, în timp ce noi purtăm orice și
locuim oriunde, ea este visul din copilărie și speranță de-a lungul unei
treceri fără vise.
Miroase a
cuișoare și șofran, A chimen și-a cadavre de albine, Miroase a haina mortului
de-un an, Dar poposește damful de smochine. Cum bate toace-n fierul ruginit,
Cum se ridică morții și se roagă, Acolo, sub un dud noi ne-am iubit, Iar peste
ani îmi ești cu mult mai dragă. Sub fân mai zace vulpea prinsă-n lanț, Ea a
murit, ne-a blestemat cu ochii, Iar anii trec plutind în danț, se-ascunde
soarele sub umbra unei rochii.
o
§
