Colina Herzog

Colina Herzog

Colina este o mare ridicată-n tablou,
Seara revine cu surle și tobe,
Cineva îmi spun – Fiul meu, o umbră, două umbre, hombre,
Exilul omului de lut,
Noaptea ca sărbătoare autentică,
Un pas de dans înspre moarte,
Caut mormântul lui Orfeu,
Nu-i nicăieri, poeții sunt ca și pereții albi,
Fiecare nepoet poate să scrie pe ei ori să-i scuipe,
Dacă sunt nebun, este-n ordine, zice Herzog,
Urcăm și noi Muntele Măslinilor,
Urcăm treptele bazilicei Madelaine, din Paris,
Ochii mei plini de funinginea cuvintelor,
O lacrimă le poate spăla,
Descifrez numele destinației mele,
Nu v-o spun.
Vântul alb și luna neagră,
zi de zi cu mult mai dragă,
cerul blând, adânc de aer,
urcă morții în zbor lin.
Oamenii se schimbă-n floare,
Te-am iubit cu trup și ardoare,
Opioman al scrisului,
Grefier al inimii,
Un cetățean indignat a vrut să-l ucidă pe Herzog,
A fost salvat de un fluture,
De atunci garda sa e formată de fluturi,
m-am scufundat în mare,
cum se scufundă în rouă un gând,
cum se îngroapă-n tăcere un sfânt,
am intrat o dată într-un cimitir,
am zărit păsări albe, cu aripi de zăpadă,
paznicul mă urma tăcut, părea viu, nu era,
tot un mort, de serviciu în noaptea aceea,
spre ziuă s-a ascuns într-o criptă
să râdă de noi.
O platoșă rece pe trup,
Da, este necesară,
Singurătatea este și ea un rău necesar,
Un dar din cămările Domnului,
Să nu privești în urmă, nu este vorba aici despre aripi,
Ele cresc singure în somn,
Nu este vorba despre iubire, ea vine sau pleacă,
Rămân cuvintele ca după o explozie nucleară,
Tăcută…

BORIS MARIAN