Reversul zborului

Reversul zborului

 

Reversul zborului este mersul șarpelui,

Alunecos, șuierător, otrăvitor, inteligent, viclean,

Respect și pasărea și șarpele,

că doar tot Domnul le făcu,

cine mai poate să spele urmele pe apă?

Ehei, sângele  s-a dizolvat, doar amintirea

Ca un calcar crește, făcliile s-au stins,

Ard becuri economice, ca niște creiere  de marțian,

Stinge lumina, draga mea, să ne iubim,

Să facem aritmetică puțin,

 Tu să fii albă, eu, tăciune, cunosc eu calea spre infern,

Infernul dulce-al  nebuniei, culori, culori,

Până în zori. Apoi, de vrei, îți reiei zborul,

Cobor în pace  pe pământ.

BORIS MARIAN   

Nimic

Nimic

 

Nimic nu jignește mai aspru

Decât o tăcere de bronz,

Refuzul total și  destoinic,

Batjocura  morților blonzi,

Îți scriu, tu răspunzi cu duhoarea

Cadavrului viu  aparent,

De nu ne nășteam din Cuvântul,

Eram patrupezi . Ești  atent?

Ție îți scriu, frate, soră,

Rudă, prieten, vecin,

Fost coleg de ospiciu,

 mă aflu în țintirim.

 

BORIS MARIAN

Oglinda

Oglinda

 

Într-o stradă paralelă

Latră un maidanez,

I-am șters lătratul,

este ultimul maidanez

din București, să-i cântăm prohodul

danezului- maidanez.

Unii mă cred rău, meschin, prost, ruginit,

Orgolios, trufaș, da, prieteni, așa sunt, asta este.

Nicio lege nu pedepsește prostia și îngâmfarea.

Ficare-și fumează propriul idiotism.

Asta nu înseamnă că nu pot fi și altfel.

În oglinda mea eu mă văd exact opus.

Această oglindă nu poate fi spartă.

Cucul ține loc de telefon mobil.

Între Rai și Iad este un tunel

Pe unde se transportă arme.

Am călcat din greșeală marginea rochiei

 unei doamne în verde . Ea mi-a spus –

Unde calci , animalule?

M-am simțit ca un animal nefericit.

BORIS MARIAN

Carnavalul

Carnavalul

 

Mă uit la o ciocănitoare. Ce creier are ființa asta, de nu o doare capul după atâtea șocuri? Se mulțumește cu viermișori. Nu fiți ciocănitori. Ascult lătratul câinilor, iubesc câinii, dar cum de le-a dat natura o voce atât de nemelodioasă? Ochii sunt podoaba lor, au o privire rar întâlnită la oameni. Dar nu fiți câini. Animalele nu trădează. Una din marile invenții ale omului pe pământ este trădarea. De m-aș putea refugia ca Robinson, ca Robin Hood, ca Robin Williams, fie să fiu un robinet. Miticii Mitici ai lui Caragiale circulă. Mitici și Miticuțe mitice. Își zornăie lanțurile neputinței. Au ascunse la spate cuțite. Eu iubesc caii verzi de pe pereți. Nici ei nu trădează. Nici roibii nu trădează. Harapnicul îi lovește harașo. Năstrușnicul dric mă va purta ca o nacelă timp de cinci săptămâni.  Balon plin cu vise. Doamne, ce fericit eram în anticele tinereți. Iubeam prea mult sau prea puțin, eram iubit sau nu eram, dar fericit, Doamne, eram. Am mângâiat părul străinei, știam, nimic nu-mi aparține, în afara acestui poem și-a toamnei roșii din care bem. Păsările au trecut ca niște gloanțe, au perforat o bandă-ngustă de romanțe, numai părul iubitei mele necunoscute îmi stă în palmă ca un stol de păsări mute. Cine a venit cu doru-acesta-ntre ființe? Răspunde-mi tu, Exupery, răspunde-mi prințe, s-a spart în cioburi cerul, în lumini pământul și umblă-n trupul meu, alt trup vânându-l .

bmm

Ab initio

Ab initio

 

Mă interesează orice, chiar ce faci în această clipă,

În pripă, în criptă, înscrisă,

Muzica, durerile omului, pomului, autodromului,

Veți întreba, cine naiba este acest Iacob de ne dă nouă lecții?

E un om nou,  bun și  oarecum profet,

Migrația popoarelor nu s-a încheiat, iar eu, Iacob

Am o voce de bariton  cu care pot sparge becuri și geamuri,

Închide ochii, deschid iluzii, hai, spuneți ceva,

Răzbunător am să vă fac numai bine,

mi-e milă de privirile voastre  disperate.

Știu, vă gândiți la descompunerea obiectului,

Metaforizarea, mefetamizarea  voastră.

Un camion cu geamuri se opri brusc

și împrăștie pe trotuar o cascadă de cioburi,

„Doamne, vitraliile”, murmură parohul,

Din cer se prăbușeau îngeri  cu aripi uzate,

 Iacob îl prinse pe Dumnezeu în brațe,

Părea un cerșetor hâtru și puțin afumat,

Scuipa sânge, l-am dus la spitalul săracilor.

Iacob Ramură

Harun

Harun

 

Se făcea că eram Harun al Rashid,

Mă plimbam prin Bagdad sub un chip de derviș,

Un verdict, un edict, adevărul jignește,

Mai multă iubire, respectul e  gol,

Cineva e ucis, cineva e gonit, amintește-ți  de Timon,

Lector ipocrit,  iubește pe cel bănuit vagabond,

De e negru, brunet sau splendid de blond,

Ce ușor limpezim apa, sângele, tot,

Nu contează ce-ai fost, doar ce ești și vei fi,

Tinerețea e alfa, bătrânețea un psi,

Că ai scris, că n-ai scris, că ai spus, că n-ai spus,

Ești un nimeni când soarele tău  a apus,

Se plimba-ngândurat  califul Harun,

Cineva l-a lovit, i-a strigat că-i nebun,

s-a întors în serai , i-a dat foc, a plecat

în pustiul albastru, sub cerul înalt.

IACOB  RAMURĂ 

Mă tem

Mă tem

 

Mă  tem de temerea mea, de zeița păgână,

Ea spune, nu există prieteni, doar  dușmani deghizați,

așa să ne fie drumul? O viață cu   maci otrăviți?

Iubirea mea este tainică, ea nu are chip,

mi-e teamă s-o văd, poate vineri, poate Venera?

Prea multă cucută se-adună, mi-e teamă, iubito, mi-e teamă.

De ce? Se aude un zvon din adâncuri,

Simt mângâieri îngerești, eu sunt prea departe,

Tu ești și nu ești, ne-om vedea într-o lume

Fără zeițe de jar. Mi-e teamă de dragoste,

Tinerețea-i departe, închis sunt într-un turn de granit,

Vom fi doar amanți între unde și rime?

Păcatul se-nscrie în cer. Nu dau explicații,

Doar biete cuvinte, vrăbii bolnave, murinde, murinde.

Iar tu ești un sfinx, tu ești Beatrice,

Orfeu ți-a luat locu-n Infern.  

BORIS  MARIAN

Nave fantomă

Nave fantomă

Nave fantomă bântuie prin sufletele noastre,

Uneori nici nu le vedem,

Unii pleacă, se-ntâmplă, cu ambulanța,

Alții  cu un Boeing păgubos.

Ca zăpada de primăvară ne topim,

Vom lăsa ghioceii în urmă?

Fotografiile se-ngălbenesc, unele

Se regăsesc la gunoi.

Îți vorbesc, micul cenotaf din lemn brun,

Emoția se desprinde din umbre, există?

Inelul de aur se schimbă în fier, apoi în rugină.

Cascadele  păstrează un secret în ciuda monotoniei,

La fel, unele poeme,  ascund o mare durere.

Admir pe cei ce tăinuiesc teama de moarte.

Ne temem, deși repetăm că nimic nu e veșnic,

Ba totul e veșnic, doar se transformă și cuvintele

Fac la fel, te iubesc, spun, apoi, mai știi?

…………………………………………………………………….

Dragostea este a celui ce pierde,

Plângi în zadar, copile, sunt certe

Stigmatul iubirii ascuns sub cămașă,

Sărutul din miezul de noapte malgașă.

Prea multe mizerii se plimbă pe Net,

Dar cine respinge un gest, un buchet?

Cum o mai duci, prietene? Bine.

Sub bine se poate ascunde o rușine

Ori o durere, morți aparente,

timide ființe,mereu alergente,

iubesc, cine știe, iubesc cu ardoare,

dar mă ascund, labirinturi,culoare,

mă pierd peste tot, dar cel care pierde

iubește mai mult, are semnele certe.

…………………………………………………………..

O piatră palidă vorbește în versuri,

Sunt dealuri ce ne spun doar poeme,

Pereții mint, sunt trufași, ca șefii,

Lăuntric cerul se deschide devreme.

Există vieți fumegătoare, fiori,

Poți să te pierzi în ele ca-n haos,

Există călători mai morți decât morții,

Iubito, hai s-alergăm  pe lângă tren.

Trăit-am multe vieți, dar am mințit

Prea des, am mituit și moartea și viața,

Cineva face focul în locul meu,

În urma noastră ard luceferi.

Curge aurul din ghitare, chiar pianul

Este mai nobil, în el ne vom iubi.

………………………………………………………

Be lăudăm că o ducem bine,

Ok, foarte bine, ok, ok,

Nu ne dor capul, nici fundul, burta,

Nu tușim, nu avem chestiuni de familie, ok!

Iar valurile mării cresc, suntem corăbioare,

E bine, strigă unul și dispare, ce mai faci?

Cine răspunde? Albatroșii  plutesc calmi,

Anunță furtuni, în ce să credem?

Fie, Dumnezeu, dar calea e lungă.

Se-aude muzica lui Chopin.

E mută mătușa? Ține cârma și creierul

Să-ți fie treze, zâmbește cu dispreț,

Dincolo te așteaptă fecioare.

BORIS MARIAN

 

 

Plângând

Plângând

 

Toamna , lămpile ascund

Ultimul viol,

Din Tartarul fără fund

Iese dracul gol.

Dă-mi o rimă,

țap păros,

fii o dată sfânt

și zâmbește păcătos

Domnului plângând.

BORIS MARIAN

Oct. 1968

Prăpastie

Prăpastie

 

Jocul privirilor, privighetoare,  priveghiem pe cel ce nu moare, Kant e în flăcări, nici Schopenhauer nu ne oferă nici bani și nici aur, declinul este în noi, nu scăpăm, caută o slujbă la Birmingham. Cad și imperii, ard biblioteci, zece miliarde vom fi, multe zeci, dar suntem singuri, goi și aprinși, dragoste poți face și-n ginși. Ah, poezia, muzica, Mahler, poate citim uneori și pe Paler, poate un Brown,  Biblia știe, Lilith revine cu drept de soție. Viața se scurge ca fluviul Don, ne scufundăm, izvoarele dorm și totuși, și totuși nu pierdem totul, ascultă-L pe Domnul, e poliglotul, e cald, este rece, e bine, sunt  viu, știu doar trecutul, viitorul nu-l știu,  stăm în celule, nu ne vorbim, mergem acasă, poate murim. Pâine a anilor  cei timpurii, unii-s flămânzi ori durdulii, gheața adusă  cândva în camioane, iar înăuntru cadavre, lighioane, iară  pe ziduri atârnă picioare, mâini și organe, carne din carne, doi disperați au sărit de pe pod și-au revenit cu schelete cu tot, frunza ascunde  sexul, berbantul, ne invadează patimi, desantul, iar Lohengrin e motanul lui Nero, ce spui de asta, frumoasa mea, Vero?  Knecht și cu Kafka ne-au dus în eroare, noi vom pluti ca meduzele-n mare, Ludi magister, țurca-i mai bună, lupa și țuica, cântați-ne-n  strună.

BORIS MARIAN     

Sunet gol

 

Sună-a gol, a tobă spartă,

Arlechine, nu e artă,

Cu piciorul scrii o odă

Minunată,  miriapodă.

Cânți de inimă-albăstrie,

Bați un ritm, pe ceas o mie

De cuvinte, aritmie,

Arlechin puțin cam moale

și în față și în șale.

Numai clopoțelul sună

Ca argintul până-n lună.

Într-o vale  latră lung,

Medieval, Mao Tze Dung,

Geme-n vrăjile lui Grieg

Solveig  sub al ei Peer Gynt.

BORIS MARIAN

Greul Pământului

 

Greu este pământul, când stai sub el,

Mai și gândești, dar nu spui nimic,

NIMIC, îmi vine să urlu,

Nimicule, unde ești?

Iese un gnom de sub un bloc.
poartă în brațe un cap de zimbru.

Zic – de unde îl ai?

Râde. Întreabă-l pe Abel.

Abel are o gaură în cap.

Du-te la Abigor, e mare domn,

Dar a rămas în urmă cu plata întreținerii.

Iadul a fost privatizat,

Mama ei de apocalipsă,

Ce mă fac cu voi, puradeilor?

Opt miliarde de puradei,

s-a sinucis vecinul Suidas,

acela de cuceri Suezul,

care Adam? Am spus eu Adam?

Da, nu știi că a pierdut un picior în Las Vegas?

Eu zic să ne ocupăm de aeromancie. Tu mă săruți

În aer, eu – pe pământ, tu – în aer, eu – pe pământ

și așa se pot face copii cu duiumul.

BORIS MARIAN

Iona

Iona

 

Femeia zace în pat, patul este cuprins de flăcări, lângă ea nu este nimeni, flăcările sunt reale,dar ea nu se trezește, vreau să o  salvez, nu pot, apoi mă trezesc în mijlocul oceanului . Balena mă poartă spre Asia Mică. Halucinez? Visez un poem.

………………………………………………………………………………………………

Devin tot mai greoi în exprimare, cuvintele mai obosite sunt, deși în mine aerul pătrunde cu furia taifunelor străine. Tot ai să pleci, îmi spune-un șef de gară cu coarne mici și bărbia ascuțită. Dar eu iubesc trecutul, cum a fost, viitorul este marea mea minciună, tu vei renaște, spune îngerul, îl cred, prea mult îmi plac copiii veseli, mă văd în ei, deși ei nu mă bagă-n seamă. Adună-te, îmi spune mama din mormânt, mereu ai fost un visător, tu m-ai uitat. Nu uit nimic, nimic nu-nvăț, precum Bourbonii, nici nu e rău, îmi spune un prieten. Scriind mai pierd în greutate, poate că fluture voi deveni cât de curând.

…………………………………………………………………………………………………

Voluptuos coborând, îmi arăți vizuinele morților, prefer să mă dizolv în ocean, numai ochii să urce la cer, voi zări vanitatea plutind cu pânzele larg desfăcute, cioburi de amfore, manuscrise, falsele străluciri ale oglinzilor roase de timp, mă scufund în nămolul uitării și nu-mi pare rău, doar visele, fie, pluti-vor ca albele cețuri pe plaurii veșniciei.

BORIS MARIAN  

Scrisori către lume

Scrisori către lume

 

1.

  Scrisoare  către lume, fără de răspuns,

Ce mândră-i lumea, n-are păs, amar succesul,

Nectarul cel dorit în rai nu-i natural,

În haine purpurii pășesc  impușii,

Stegari ai vanității fără de hotar,

Victorioși, ei par nemuritori,

Îmi este milă, noi nu ne iubim,

Mă bucur de salutul unui câine,

De ciripitul mierlei sau al vrabiei aproape ca un fulg,

În ele e Divinitatea, gigantică, ușoară.  

2.

Avea  un gât subțire ca un șarpe,

Sâni de piatră, trei aripi de fiecare parte,

Ea mă lovea, îmi sfâșia tot trupul,

Sângele gonea la vale, spre ocean,

Ne devoram ca-n actul sexual, interschimbabil.

Hera-Zeus împreunați  într-un cuvânt. Cuvântul.

În jur roiau îngeri  înveninați de furie neputincioasă,

Cu pene ude, mirosind a pipi de pisică,

Prea triști pentru binețe și urări,

Prefer un diavol plin de foc, vigoare

Să rupă vechi zăgazuri de pudoare.

Ce nu-nțeleg mă face precaut,

Răspuns eu caut în moartea aparentă,

Iar trupul scrie litere de aur ori numai semne tainice,

Urmează să le descifrez, apoi, adio,

Împăcat să plec.

 

BORIS MARIAN

 

Mallarme

Mallarme

 

Străbună amazoană   cu sânul ars de goarnă,

Un semn de carte pus la semnul plus,

Un tors întors, șters norului  pe dos,

La unic dric, urcat pe cric,

Ce văduvă dibace și rapace,

Această moarte care nu se face,

Din raze și tenebre, mult prea funebre,

Consolă de penumbre, șubrede-sumbre,

Amfibie  ce nu te iartă, doar te ceartă,

Ce palid zâmbet, Sapho, bisexual-arapo,

Un giulgiu glorios pe piele-os,

Suspinul literelor   deșirate-n mitrele

Prea  mult uzate, prea mult  lăudate,

Nu prea adânci,  ca să nu plângi.

Mortale flori,  o voi, luminofori.

BORIS MARIAN

Ulise

Ulise

 

O spumă, vers divin, virgin,

Gândind sirenele, Ulise,

Beție surdă, adevăr

Pe care ziua nu-l ucise.

Salut însingurarea ta,

Salut poeții lumii oarbe,

Eu cred în faraonul Tla,

Mu cred în temeri și în moarte.

Cerșim o clipă, zile trec

și se adună norii, vise,

beție surdă, adevăr

legat de vers precum Ulise.

Îndoliați , pornim din nou,

Tot mai puțini, tot mai tenace,

Eu nu știu, suntem doar ecou

Al veșniciei care tace?

BORIS MARIAN

Satire amicale

 

În jurul meu sunt mulți poeți,

Pe poezia lor un  preț

n-aș pune, nu e vina lor,

ci doar a sfinților.

Unul scrâșnește că-i neuns,

Altul ar vrea să pară dus,

Ba plânge, ba se nalță sus

La norii cumulus.

Eu vă iubesc și vă ador,

Dar mă sufoc și simt că mor

Când mai apar pe lângă voi,

Genii de site, tragici eroi.

Frica , firfirica, idol rău și mut,

Lupii traversează  pe un drum mai scurt,

Vise se preumblă printre viziuni,

Vizuine sumbre, te rog să nu suni.

Telefonu-i lupul care urlă noaptea,

Mă sfâșie vestea, mor pe jumătate,

Vise ori coșmaruri, colți albi, ascuțiți,

Numele-s ascunse, te sărut, permiți?

Albul e mai sigur, sânge rubiniu,

Moartea lui Epictet, goală eu te știu.

Trecute carnagii, tatuaj codat,

Frica, firfirica, dragă Soledad.

Bosch, Ovidiu, Goya,multe s-au pierdut,

cum  îți este voia, poate te sărut.

BORIS MARIAN

Confluente Literare : Toate articolele scrise de catre Boris Mehr :

Confluente Literare : Toate articolele



scrise de catre B

Reload ca la nebuni buni.
Cetatea fusese cucerită de pești, niște bibani banali, cu miros cunoscut, dar oamenii s-au speriat, s-au retras în case. Peștii culegeau fecioare, le violau, fără teamă, apoi mergeau în Parlament, dădeau o lege de grațiere și continuau să fure și să violeze bunul simț, noaptea dormeau în canale, mirosul lor se amplifica, ne făcea greață, dar suportam să nu fim expulzați din propria țară.
Apoi se făcea că toți ne călugărisem, umblam mânjiți cu năm...ol, huliganilor , ne sgriga un copil de cinci ani, plângeam de rușine,
poezia nu este și ea un stat paralel în oglindă? O cinderella. Ea nici nu există, dar este sublimă. Un gât și un gând. Niște anticorpi. Devii puternic ca un liliputan . Trebă să muncești mult ca să nu poți fi înțeles. Casa noastră înflorea și luneca, din scorburi cânta o vioară, La oispiciu se serveau baclavale. Pardon, la oficiu. Fără femei nu există poezie. Fără temei, adică. Cauți motivul, găsești adjectivul gata prăjit. Doctorul pe ambulanță este și el poet. Din miciună în minciună o minune tot mai iasă. O fântână din care sar ochii focilor. O doamnă purta franjuri sub piele. Cine nu mă iubește mă adoră. Cel mai ușor apare nimicul. Old dance, old dance, mă vedeam murind en France. Iar pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. În curând toți vom fi poeți nebuni. Cum dorm câinii înghețați? În aer e miros de dragoste viu. Un fel de a cere iertare e poezia. Fiind poet pă duri cutreieram, adică trei eram. Noaptea se reazămă de stele. Chiriași ai vieții suntem. Tu ești ochiu-ntors. Pleznește bezna-n cer. Ieșim din tranșee, nu a mai rămas nimeni. Izgoniți din istorie, ce ne oferă viitorul? Ne respirăm unii pe alții. Bănuiesc undeva o fântână. Dansul liniștii pornește ezitând. Mi-e noaptea agășată de ochi pentru vecie. Scuze, Eran Sela.
BMM.
Vezi mai mult

oris Mehr :: Confluente Literare

Supraviețuitor

 

Omul este un erou din naștere.

Nu spun nimic nou. Ceva s-a născut din nimic.

Dreptul de a te mira este și o obligație.

Ce poate fi explicabil? Să știi că  nu știi, ce mare lucru?

Din ruine nimic nu se nalță.

Unde e casa sufletului?

Fata din oglindă clipi. Să faci ordine într-o dezordine totală.

Încearcă să nu plutești în gol.

Străbați un drum, o fi închis?

Divinitatea în haine omenești.

Țesătura viselor este reală.

Suntem marionetele Domnului?

Amintirea o tablă, o poți șterge oricând.

Suntem niște  recipienți încărcați cu gene.

Libertatea e pedeapsa finală.

Din pulbere de stele ne-am născut, acolo ne întoarcem.

BORIS MARIAN

Când totul este spus?

 

Când totul este spus

Ce rost mai are scrisul?

O mie de învățături.

O închinare.

Focul sacru – iubirea.

Acesta sunt eu,

Aceasta ești tu.

„Child  of the pure unclouded brow”.

 

BORIS MARIAN

Ex nihilo

 

Ex nihilo nihil, nimic nu are rost,

Îmi spune nihilistul pe numele său Trost,

Când nu mai ai ce spune încearcă, bre, să taci,

Prea multe sunt în viață pe care nu le placi,

Bătătorite căi ai străbătut, copile,

Te naști și mori zadarnic, ești doar la mâna milei?

Îmi plac trufașii, răii, înfumurații zei,

Deși-mi trezesc un zâmbet, mai vesel e cu ei,

Nu-mi place lumânarea ce pâlpâie  plângând,

Dar  de-i ating doar flama, îi mulțumesc că sunt.  

BORIS MARIAN

Cu un cuvânt

 

„A fost atâta chiu și cânt,

Cum nu s-a pomenit cuvânt”,

Dar câți martiri pentr-un cuvânt?

Ce guri ar mai fi mute?

Au cuvintele și umbre.

Cuvântul – fruct oprit.

Cuvinte – păsări trecătoare.

Cuvântul e ca orbul, nu știe unde nimerește.

Un pumn de aur în cuvânt.

I-a fost dat cuvântului să fie scris.

De cuvinte nu te speli.

Există cuvinte ca nodul gordian.

Bate cuvântul în piuă, tot degeaba.

Cuvântul deschide, cuvântul închide.

Cad fără șir cuvinte, necunoscute, omenești.

Cuvântul nu simte nici durere, nici milă.

Cuvântul se citește lângă lampa amintirilor.

A bon entendeur, salut!

BORIS MARIAN

Cuțitul la os

 

A ajuns cuțitul la os, loss, loss!

„Aceasta între noi adesea o vedem

și numai cu cei mari egalitate vrem”,

Acum liberează pe robul Tău, Doamne.

Dar a dat ortul popii.

Adonis e abonat la Play boy.

„Ah, organele-s sfărmate și poetul e nebun”.

De zece ori mai bine mort, decât o viață de rușine.

Încălzească el șarpele la sân, căci al lui este.

Alei, Doamne, cum zburau nebunii toți cu mine.

Alte guri, aceeași damă, alte măști, aceeași dramă.

Iei ca martori cerul și pământul, bate vântul.

„Un duh fierbe în lume și omul se gândește

Ia morile de vânt .  Al vostru-i plânsul lirei mele.

BORIS MARIAN

Mila

 

Mila egal 1600 de metri și ceva,

Mila  în viață – nimic, o vrabie strivită,

Mila chirurgului, a judecătorului,

A călăului,  a leului, mila, am uitat-o de mult,

Cică  umilește, să fii tare, să fii dur, ei și?

De șaizeci de ani nu am plâns, ei și?

Să scrii cu o mână uscată, cu o inimă inexistentă,

Dar mâna uscată a înverzit și a înflorit,

Mâna leprosului, celui ce are i se va mai da,  

Celui ce nu are  i sa va mai lua,  feed-back,

Uniforme colorate cu stropi de sânge, ca niște decorații,

O femeie voia să fie seducătoare, au împușcat-o,

Îngerul I-a spus Domnului- Să nu-l faci pe om,

Va fi crud și viclean,  va încălca toate poruncile,

Copiii mâniei? Nimic nu e atât de crud, dar poate fi.

Totul durează mai mult decât crezi, chiar și viața.

Viața fără milă nu valorează nimic.

Se revoltă iubirea. Judecați-mă, sunt aici.

BORIS MARIAN

 

Epifanii

 

Și s-a suit pe o corabie

și ucenicii au mers după El,

deodată s-a stârnit o furtună mare

și El dormea. S-a trezit și a certat vânturile, valurile.

Pe țărm îl așteptau doi îndrăgostiți  ieșiți din morminte.

Erau vii pentru că aflaseră de venirea Lui.

Astfel Pacea s-a  înstăpânit pe Pământ.

Asta am visat eu. Iar unchiul Joe nu credea.

Pufăia din lulea, jucându-se cu un pistol în mână.

M-a împușcat de două ori. Apoi a convocat un congres.

Lumea striga – Joe, Joe. De undeva, de sus a coborât El

și s-a făcut liniște. Joe zăcea pe pâmânt, nemișcat.

Murise.  A sărit de pe catafalc și și-a făcut drum spre ieșire.

BORIS MARIAN