Iubirea mea, că trufaş sunt,

Că mă răzbun, am suflet crunt,

Deşi am arme din cuvinte.

Alb mă privea idolul, vântul

Venea să-mi mângâie obrazul,

Ca o fecioară fără nazuri,

Dar muntele-ascundea Cuvântul.

De multe ori caut alinare,

Iar oamenii par munţi de piatră,

Ei niciodată nu te iartă,

Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.

Deşi au stele-n jur, sunt duhuri

Care şoptesc vechi basme, cânturi,

Atunci eu mi-am ales Cuvântul

Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur

Că El este mereu cu mine,

Cum să-l numesc? În Carte scrie

Că Dumnezeu cunoaşte mila,

Ajunge să mai uiţi de tine.

Iar muntele rămâne-n urmă,

Cu tot ce am iubit zadarnic,

Strălucitor, prezent şi harnic,

Mă scoate Dumnezeu din junglă.

Imi este inima o aripă frântă,

În frunte port o rană adâncă,

Sapă suflarea în aerul dur,

Trăiesc cu durerea în plin huzur,

În sfera de sticlă e sufletul-jar,

Doar întunericul n-are hotar,

Pe roata norocului sunt schingiuit,

De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?

Sau nu mai aştepţi.

Intreb Timpul, pentru ce trăim?

Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,

Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,

Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,

Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel

Că vom fi pradă

Viermelui mişel?

Nu mi-e teamă, iubitule,

Cu tine voi fi,

Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.

Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?

Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am