Cosmos comic Mă uit la Lună, râd, e ridicol de tristă, De fapt se preface, ca tine, uneori, iubi, Tu, care ai ucis o pasăre cântătoare, Nu ți-am cerut nimic, nu puteai să-mi oferi nimic, Dar se născuse o stea, te iubeam de la mii de ani-lumină, Vorbești de armonie cerească, te-nșeli, nu știi ce catastrofe Se petrec în acest cosmos tragic-comic, în sufletul tău Am găsit un jandarm, ce păzește el? Ce nevoie ai de el, Când Domnul le știe pe toate? Eu te găsesc în lucrurile toate, Tu parcă ai plecat în alte spații, ce bucurii găsești? Fără nădejde mă înclin, mă-nvinuiesc, dar nu găsesc nicicum pricina, Ce reci sunt stelele, pământul iar mă cheamă, Auzi tăcerea dintre noi, auzi tu moartea păsării Ce nu s-a mai născut? Tu ai ucis, iar cosmosul Devine comic, râd și eu de mine, de ce nu? Boris Marian

Cosmos comic Mă uit la Lună, râd, e ridicol de tristă, De fapt se preface, ca tine, uneori, iubi, Tu, care ai ucis o pasăre cântătoare, Nu ți-am cerut nimic, nu puteai să-mi oferi nimic, Dar se născuse o stea, te iubeam de la mii de ani-lumină, Vorbești de armonie cerească, te-nșeli, nu știi ce catastrofe Se petrec în acest cosmos tragic-comic, în sufletul tău Am găsit un jandarm, ce păzește el? Ce nevoie ai de el, Când Domnul le știe pe toate? Eu te găsesc în lucrurile toate, Tu parcă ai plecat în alte spații, ce bucurii găsești? Fără nădejde mă înclin, mă-nvinuiesc, dar nu găsesc nicicum pricina, Ce reci sunt stelele, pământul iar mă cheamă, Auzi tăcerea dintre noi, auzi tu moartea păsării Ce nu s-a mai născut? Tu ai ucis, iar cosmosul Devine comic, râd și eu de mine, de ce nu? Boris Marian

Îmi place

Îmi place

 

Îmi place cum iubești, iubito,

Eu am murit de mult și tu la fel,

Deși locuim în aceeași urbe,

Deși ne mișcăm pe trasee paralele,

Nu ne vedem, îngândurată contesă,

De parcă ai fi în New Orleans,

De parcă am avea un diavol în șifonier,

Mai scriu ceva, tu nu apari, nu spui,

Ah, ce frumos, nu spui nimic, budhistă ești

Întru iubire,  ca nibelungii te ascunzi  în Rhein,

O, falsa mea khazară,  pătrunzi în noaptea mea hoțește,

Mă-ntrebi, ce buze am, iar eu le simt,

Curând eu nu voi mai vedea, curând eu nu voi mai simți,

Curând doar tu vei fi, tu simți, în ce singurătate te scufunzi?

BORIS MARIAN  

 

Am ieșit în câmpul alb

Am ieșit în câmpul alb

 

Am ieșit în câmpul alb, departe  - o buturugă veche,

Am înotat în zăpadă,  buturuga era acolo, respira greu,

Murise de ani de zile, umblasem desculț s-o găsesc,

Mulți au murit căutând-o, ea îmi vorbea de trecut.

Te  iubeam când eram încă tânăr, te iubeam ca pe un  frate,

mi-a spus, am plâns lângă el, câte doruri,  gândind la el, am ascuns?

Câte drumuri m-au alungat, multă ură am simțit, am trecut peste ea,

Doar această  uitată buturugă m-a păstrat, am fost fratele ei.

O iubeam, nu știam cine este, poate un  neștiut învățat,

Luminat de soare, de lună, el s-a păstrat, n-a uitat.

În fuga noastră bezmetică, nu vedem ce se află în câmp,

Rădăcinile lui sunt oriunde,  dezgropate  trezesc doar dispreț.

Flacăra iute  ne arde, noi numai cenușă lăsăm,  

Dar pe câmpul cel  alb mai așteaptă buturuga-nțeleaptă de ieri.

Unii-s sfincși fără nicio  scofală, alții – surzi  la iubire și vers,

Cărăbuși umblători  fără noimă, eu mă-ntorc

În câmpul cel alb.

BORIS MARIAN   

 

 

A doua noapte albă

A doua noapte albă

 

A doua noapte albă fără tine.

Bine faci că nu răspunzi.

Femeie să fi fost, aș fi făcut la fel.

Amețit de tablete abia mă descurc

Cu mobila, cu tastatura, dar îmi revin.

Cum ai dormit? Te-a sărutat motanul de bărbat-tu

La culcare?  Eu  te-aș fi ținut în brațe toată noaptea.

Mi-a venit în minte o poveste.

El nu dormea, o visa mereu,

Ei discutau, se mustrau reciproc,

Apoi ea tăcea, el îi auzea gândurile, 

Îl apăsau ca niște nori negri,

A încercat să desfacă vraja.

A trăit cu acel coșmar ani de zile.

Într-o noapte s-a strecurat  în cimitirul orașului,

Cu o lanternă a găsit o piatră funerară

Pe care era trecut numele ei.

Murise de mult timp.

Coșmarul a luat sfârșit.

Mourir c”est partir en peu.

BMM

 

Orchestra

Orchestra

 

Orchestra cânta un vals trist și mincinos,

Orga electronică plângea, clarinetul chiuia de durere,

Toba gemea,  viorile se sfâșiau între ele,

Ea nu venea. Zâna cea rea.

De secole el aștepta, devenise o piatră în drum.

Se încurcau în el. L-au aruncat într-un râu,

Apele s-au umflat, au inundat locurile,

Oamenii au simțit că-i blestem.

Tăcere, oameni buni, se auzi Vocea.

Tăcerea e singura care nu minte.   

Un fluture  a trecut mângâios, eu sunt inima lui,

A rostit, nimeni nu l-a crezut, dar l-au lăsat

Să zboare. Orchestra și-a reluat  valsul. Alt vals,

Alte perechi, dar nimic nu se schimbă.

BMM

 

De dragoste și alte năbădăi

De dragoste și alte năbădăi

 

Creație prin Tăcere, Tăcere prin Zicere, zicere prin contra-zicere,

De ce te temi? Te poți smulge din vâltoarea vieții,

 Spre a te refugia cu mine pe insula mărită, Lesbos,

ți-e dor îmi spui, dar nu-mi acorzi două clipite,

noi sunt orbi, noi nu ne vom vedea  nicicând, Lucide,

dar noi simțim mai mult, ca orbii,

cine iubește  o ființă doar cu poza ei

în bluză roșie ca sângele-nchegat,

cu poeziile ei luminoase, mari acorduri,

 de orgă zici, pe orgă te-aș iubi,

ai dat, ai luat cuvinte, n-ai venit,

lucinde, nici irizate  clipe, când nopțile-s mirări ,

ești peste tot și nicăieri, la doi-trei pași,

în depărtări,  mi-e dor de ceea ce n-am avut,

las umbra, gândul împrumut,

ia-l, joacă-l, este el, sărută-l tainic, e mișel,

e duhul meu, e peste tot,

pe trupul tău, cu tine voi avea nepot.

BORIS MARIAN

 

 

Bach

Bach nu a murit, nici munţii,
Nici apele, memoria păstrează
Un glob imens cu sunete vaste,
Să dormi, spune Will, să nu mai ştii,
Dar eu simt sânul tău aproape,
Iubito, memoria îmi spune,
Muşcă şi tu acest sân al memoriei,
Poate că Bach este o femeie frumoasă?
Pietre trec, caravana rămâne,
Aceasta este memoria, acesta este Bach,
Dar femeia din memorie este caldă,
Este caracatiţa ce te înconjoară
Cu braţe lungi, ca o muzică,
O polifonie magică, acesta este Bach,
Alături, o femeie, îi privesc degetele,
Lungi, frumoase, mângâietoarea

Porniți înainte

Porniți înainte

 

Moto- De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii/ Veacul nostru îl umplură  saltimbancii și irozii – Mihai Eminescu- Scrisoarea III.

 

Porniți înainte, tovarăși,

Cu suflet mereu oțetit,

Ziua cea neagră dispare,

Ziua cea mare-a venit

(Cânte vechi, revoluționar)

Sunt un tovarăș necorespunzător?

Asta spunea Azorel, astăzi domn Azor,

Am greșit de o mie de ori pe minut,

Într-o lume de surzi, mai bine ești mut.

Am rămas, unii doar, cu sechele și gropi,

Un  regim a căzut,  dar cresc pere în plopi,

Împușcatul ne râde satisfăcut,

Într-o lume de surzi, mai bine ești mut.

Ce ușor se adună în grup ce-i mai rău,

Te faci frate cu dracul, cu corbul lui Poe,

Niciodată sau poate-n viitorul-trecut

Învăța-vom că  Domnul niciodată  nu-i  surd.

BORIS MARIAN

Ciudat

Ciudat

 

Ciudat, nu ai glas, nu ești materială?

Ești numai un gând,  zvâcnire arterială?

Ești numai scris, ciudat, radiografic,

Un nor și o lună, o stea, telepatic.

Au zi tu , cum bate o inimă-n centrul

Acestei mici galaxii , tu ești pentru ?

Într-o câmpie zărit-am un pian,

Singur cânta,  o minune în van.

Oh, sa ira,  cum strigau vechii frânci,

Cenușăreasă nu ești, de ce plângi?

Te însoțesc  mari șambelani,

Bufnițe, cârtițe sau șobolani,

Nu-i lua în seamă, o floare să iei,

Roșie – foc sau o floare de tei,

Ciudat, nu ai glas, iar încet toți murim,

Deasupra să-mi cânte mierla un imn.

BORIS MARIAN  

 

    

Tu m-ai fumat

Tu m-ai fumat

 

Tu m-ai fumat, iubita mea?

Nu sunt țigară, sunt o narghilea.

Eu nu mă epuizez  ușor,

Nu-s picătură, sunt mereu izvor.

Sunt cerul uneori acoperit,

Poate lumina ce ne-a-nvăluit,

Sunt șirul de morminte din trecut,

Sunt rănile ce sângerau și au durut.

Poetul este peste tot,

Sunt doar o parte, El e Shebaoth.

 

BORIS MARIAN

Oh, I had to…

Oh, I had to…

 

Copilăria, nesfârșit muzeu,

Istorie cu diavoli și cu îngeri,

Când oscilam între păcat și Dumnezeu,

Copiii au depus în suflet plângeri.

Depinde mult de noi  să câștigăm

De-a lungul vieții locurile goale,

Doamne, ce Tu îmi dai, redă-mi,

Poveștile strămoșilor din vale.

Urc tot mai sus, spre piscul neatins,

Precum  profeții, nu doresc mormântul,

Am să dispar sub norul care-a nins

Într-un apus ce va păstra Cuvântul.

BORIS MARIAN

 

 

Dopul fără sticlă

Dopul  fără sticlă

 

La câteva zile după  ce am venit

La Londra, am dat peste un street

Foarte ciudat, cu o pensiune

Mică și plină cu oase, cărbune.

Domnul  Helmholz era proprietarul,

Nu l-am văzut, avarul, caviarul,

Luana , malteza născuse o fată,

Blondă, frumoasă și reformată.

Suntem chiriașii acestei lumi ,

Nu am nimic ce să mai spun.

Nu știu nici costă o zi,

Dar nicio oră, știe Herr Li.

Toți au murit, strada s-a dus

Alunecând, împinsă de Bruce.

Ce tot îndrugi, strigă Hip-hop,

Doctor în drept, ține de dop.

Predestinat delfin, e și copt,

Din șapte-n șapte până la opt.

Punctul de i  l-ai pus la plecare?

Parcă nici î nu are parcare.

Nici obligații, nici  hugs și nici kiss,

Cred că mă-ntorc curând la Paris.

When a man persists, he can do

Ceea ce nicicând n-a visat Kakadu,

Fă-te ambasador în Olanda,

Fii mai eclat, ți-a spus-o și Sanda,

Un dirijor la             „Liliacul” se cere,

Nu i s-a dat nici o sticlă de bere.

BORIS MARIAN

( VA CONTINUA)  

Dragostea mea, cuvintele mele

Dragostea mea, cuvintele mele
Au trecut dincolo de voi şi de stele,
Pe un cal prăpădit am ieşit în câmp,
Drumul scoate un muget tâmp,
Calul m-aruncă din şea, din el
Sângele curge – vin tulburel
Şi nu mai poate calul să zboare,
Nu mai are calul culoare,
A devenit o idee abstractă,
Prieteni, mi-e dor de pădure şi iarbă,
De caii reali, de femeile simple,
Care iubesc fără scâncete, rime
Şi de poeţii reali îmi e dor
Din strada uitată, Apolodor.

 

Carmen saeculare ( continuare)

Carmen saeculare ( continuare) i

 

 

 Pe pernă trec valuri, tot valuri, coşmaruri,

 în aer grifonii fac tumbe, tulumbe,

iar timpul petrece la alte petreceri,

tu nu poţi fi sigur c-ajungi pân-la zece,

 prietenii-s umbrele altor prieteni,

 iubitele-s multe, trăiesc doar din rente,

scrii versuri, un prinţ- cerşetor de atenţii ,

în mers te lovesc beţivanii, demenţii,

 manechini, manechine, dricuri şi jeep-uri,

 viaţa şi moartea – în videoclipuri.

Vecia abreviată se clatină ca barca,

Se vede cum o vrabie de pene se dezbracă,

În fața mea e cartea de rugăciuni și versuri,

În scrinul negru zace cadavrul cu șireturi,

Mâine, la șapte seara  vin cardinali și prinți,

Eu, hoțul de briliante nicicum nu mă las prins.

Rejudecăm eretici de ce și cum și când,

De mâine vor fi îngeri în cer și pe pământ,

Se gudură dreptatea, precum o cățelușă,

Discretă, calomnia bate frecvent la ușă,

O funie-mpletită se leagănă în vânt,

Cadavrul aparține, se pare, unui sfânt.

Cer alb și suprafețe mari, alburii și moi,

Plutim ca două pene spre Kara Bogaz Ghioi ,

Pocalul pare gol, seraiul e la fel,

Dar Soliman își soarbe vin- sânge tulburel,

Mâine e patru, vineri, iar poimâini, douăzeci,

Ne înălțăm pe scara amanților perfecți,

Episcopatul știe, adăpostim ocnași,

Că omul e o trestie, iar uneori e laș.

Epilog

Suflet pervers și posedat,

De ce mai umbli în păcat?

De unde vii, unde te duci?

Ai ocolit atâtea cruci,

Pe cine tu jelești acum?

Ecoul – eu gândesc postum.

BORIS MARIAN    

 

 

 

 

Carmen Saeculare

Carmen Saeculare

 

Prolog – Mizantrop și misogin, augmentare, augmentin/tot un drac ce nu mi-e drag/ lacrimă  într-un șirag,/ nu clădi minciuni și ură,/ cum le rabdă-n arătură Domnul, mă întreb și eu, / asta știe Dumnezeu/

Uneori mă simt ca un lup

Singuratic și fără trup,

Numai suflet și gând și cuvânt,

n-am venit să mă plâng, să încânt.

Am venit să cunosc și să cred

Într-un spirit  înalt de Tancred,

În durerea lui de Vigny,

Devenind doar un punct peste i.

O scânteie în haos uman,

Sunt iubit și de dușman,

Sunt prieteni – spirite mari,

Virtuoși între mulți lăutari.

 

 

 

1.       Zi-i direct ce ai de spus,

2.     Unii-s duși, eu nu m-am dus,

3.     Construim din temelii,

4.     Dărâmăm prin a nu fi.

5.     Palmele sunt ca frunza de arțar,

6.     Capul sculptat de un meșter barbar,

7.     Gâtul de-un frate- hipopotam,

8.     Două picioare de zeu peruan.

9.     Scara pe care urcă-ndrăzneț,

10.           Nu are trepte, give me your hands,

11.            Dar îl iubește un astru-femeie,

12.           Noaptea pătrunde intrând fără cheie,

13.            Diavolul puse ochi rău, neiubind,

14.           Flăcări înalte pe ei îi cuprind,

15.           El se făcu monument de granit,

16.           Steaua - o lacrimă în infinit.

17.           Frigul pe lume veni neașteptat,

18.            Ei se iubeau într-un loc depărtat,

19.           Nu e nici urmă de Paradis,

20.            Ei se doreau mai mult ca în vis

21.           Însă din mare, o nereidă

22.           A apărut, dorea să-i ucidă,

23.            Sau să-l răpească pe partener,   

24.           Cum se-ntâmpla astăzi și ieri.

25.           Zeii nu vor, dar cine ascultă

26.           Vocile celor din lumea ocultă?

27.           Cel înecat vede mai bine,

28.            În bezna lui din adâncime,

29.           Mare noroc cu vasul zdrobit

30.           De un baraj cin-l-a zidit,

31.           Astfel  dispar Flory și Lory

32.           Din povestire și din istorii.

33.           Doar ușuraticii scapă, plutesc

34.           Și cu o mână ei se crucesc.

(va urma)

BORIS MARIAN

Panoramic

Panoramic  

 

Mor oamenii cu viteza acceleratului. Fără stații. Dar trecem peste moarte cum și ea trece peste noi. Iubirea e un fir de păianjen aurit, se rupe ușor, când doi oameni se despart, unul moare, dar suntem noi, oare , uniți? Ne putem contopi? Firi diferite, istorii diferite, credințe diferite, Dumnezeu și Iubirea sunt existente și nevăzute, șarpele urii umblă primprejur. Cine îl poate ucide? Este și el o creație, are și el un drept. Nu mă supun, cuvintele mele nu se vor risipi ca pulberea, sunt și ale voastre, chiar de nu le rostiți. Nu pot respira fără Iubire.   Tăcerea este fatală, un cancer de care nu scapi, doar o minune poate reface   firele de aur,  țesătura pe care uneori o uităm într-un dulap cu molii. Doamne, Tu ești Iubirea, credo, quia absurdum est. În acest timp, minciuna stă cu  cel puternic doar la masă, dar cel puternic este cel mai mincinos, el  taie capul, nemilos, se îmbătase,  ce jale pe curteni, miniștri, dame, numai poeții mult se bucură, de ce? Că poezia se hrănește din fantasme, fantasmele-s minciuni, dar aur au.  Iar între stele, depărtări, tot mai departe, sub vârste ne-aplecăm ca salciile , de mult, urcăm treptele mărunte ale lăcașului de cult, iar fiecare treaptă spune, fii umil aici, ești un nimic.  Cândva călătoream pe insule, oceane, ne însoțeau ambele stele polare, luna , doi luceferi, suntem doar ochi și gură, inima răsună, dar cine o aude?  Ne înfrățim cu floarea, fructul, vița de vie, vrejul cel înalt, exemplu este melcul, are-n el  tăria credinței că tot el ajunge la liman.  Obiectele se-adună în tablouri,  se mai adaugă morții, par vioi,cum ne surprinde țipătul de pasăre nocturnă, ce este? Nu este al meu strigăt, ce îmi pasă?  Unii în moarte stau liniștiți, ordonați, așteaptă încolonarea.   Ce case vechi lăsat-am noi în urmă?  Pragul s-a rotunjit de atâția pași. Amurgul avansează-n pași de dans. Dispar sub sticlă și orașele-insectă. Cum bate clopotul la Sf. Nicolae?  Amin să spunem după fiecare frază, că nu se știe ce urmează, nu se știe. Se-ntâmplă, Dumnezeu să fie vesel? Așa precum trec șatrele de bohemieni, în munți  se nasc  doar duhuri amăgite. Dar tinerilor dă-le o speranță. Pe lângă visul meu mai trece un alt vis, străin și tulbure. Eu nu mai dorm, el trece. Apoi se balansează pe o orhidee, ești tu?  Zăresc o bluză albă, un piept rotund, matern sau de amantă? Pe fruntea ta, adolescentule, și-a pus o dată și Domnul  palmele, simțitu-le-ai ori ba? Amin vă spun, amin și noapte bună.  

BORIS MARIAN