te duceai

Te duceai

Te duceai cu caii la pădure
Scorburile umede și mure
Te întîmpinau, eram acolo,
Te priveam, gândind că sunt Apollo,
Mă gândeam să-ți fur numai sărutul,
Caii, în copite, călcau lutul
Au trecut decenii, spune multe
Cimitirul, vântul stă s-asculte.


Cândva credeam


Caândva credeam că poeții
Sunte fericiții acestui pământ, apoi am aflat că fericirea se desparte—n silabe ca orice cuvânt, la început scrii versuri triste, cu timpul simți nevoia să preiei schimbul celor care au murit cu surâsul pe buze, poate de aceea poeții, ca și nebunii se cred călăuze.

Când nu mai am puterea să mă tem

Când nu mai am puterea să mă tem, încep să scriu o strofă, un poem, o pasăre-n cătarea puștii crede că va zbura în sudul cald și verde, fără să știe că e comică, mai bine ar mai cânta o dată pentru mine, din veșniciile severe ce m-apasă mă smulg pierzându-mi trupul, blândă casă.


Priveam covorul cu pătrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-și căderea și-un bâzâit în amiază mîsurând încăperea, trebuia să dorm după asprele legi ale creșterii, să dorm, în loc să urc pe schelă cu meșterii..