Doamna Bovary este el

Dar mai am timp?






Nu am fost niciodată la închisoare.

Cred că aș muri. Nu de rușine.

La armată îmi plăcea să ascult

„Satule, satule, vatră frumoasă,

departe mai sunt de casă”.

Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau.

Și eu cu ei. Un diavol gri vrea să mă strige.

Am să-l primesc, am să-i iau cheile,

am să închid ușa după mine

și ...țușt, în lume.

Cred că diavolul gri nu are inimă.

Are și el, acolo, un bolovan. Gri.

Nu știu de ce netrebuitorii

au întotdeauna dreptate,

sunt puternici și râd mult.

În lume suntem cu toții foarte serioși,

demni, înțepați undeva, bățoși,

râdem de alții, ne credem nemuritori,

mai spargem un dinte cuiva,

ne mai rățoim,

nu cerem scuze nimănui

că nu avem de ce.

De fapt ce câștigă un om

dacă vă cere scuze?.

Mai bine ridică omul un par

și te lovește cu sete

să uiți naibii de scuze.

Mi-a zis mie cineva

să-l las naibii în pace.

Am răspuns – te las, că al lui ești.

S-a supărat, a zis că am scos colții.

De fapt voiam să povestesc despre iubirea mea

Dar mai am timp?

Boris Marian



Dimineața de glorie





Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,

eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,

un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.



BORIS MARIAN