Acolo

Acolo


Acolo s-au mutat
Bunicii, nepoţii,
Rădăuţii, Adjudul, Bacăul,
Piatra- Neamţ, Botoşanii
Fără petunii, fără căruţe,
Fără păduri de molizi
Şi de fagi. Mişunând
De mure şi de zmeură vie
Ca nişte sălbăticiuni,
Fără tălăngile vacilor,
Fără caimacul cel gros
De un deget, fără câini ciobăneşti,
Trenuri mărfare, ţigări
De cincizeci de bani, pachetul, fără anii
De după război, acolo
Miroase a portocale, a cedreu, jasmin, a lapte şi miere,
Acolo este o stradă, un colţ,
O umbră ce aminteşte
De Rădăuţii bunicii mele
Cu sufletul pur precum floarea.

Boris Marian

Blues

Blues

Venind cu treabă din Epir,
La subţioară cu Shakespeare,
Vorbind cu Hamlet, Rosenkranz,
Cobor din tren la Târgu Neamţ,
Unde se scrie elegant
Despre fazani, despre neant,
Iar la sfârşit n-aveam un sfanţ
Şi, doamnă, azi suntem amanţi.


Boris Marian

Orbiţi de cărăbuşi din aur

Orbiţi de cărăbuşi din aur,
Cum traversăm, în abandon,
E ora când Unicul Faur
Ne-ndeamnă la un veşnic somn.
Nici timpul nu este acelaşi,
Cad şi cadranele de ceas,
Auzi cum murmură, grilaje
Se lasă peste răposaţi.
Conturul sângelui, aminte
Să ne aducem de părinţi,
Orbiţi, noi mergem înainte,
În urmă noi lăsăm dorinţi.
Aş vrea să mă mai nasc o dată,
Să-ntreb de ce şi cum şi ce,
Să văd privirea ta mirată
Din lumea care nu mai e.


Boris Marian

Prietenul spune

Prietenul spune

Prietenul spune, nu ai argumente,
Ai pană la creier, mi-a spus,
Dar ce fac eu? Plimb sentimente
Din Orient la Apus.
Prietenul spune, nu ştii cum te cheamă,
Nici unde te afli, îl cred,
prietenul meu nu are mamă,
are un tată biped,
prietene drag, de ce îmi porţi pică?
Nu suntem noi muritori?
Avem timp şi după, pe lumea cealaltă
Să dăm cu pietre în nori.
În luptă fiind cu propria-ţi umbră,
Priveşte cum umbrele scad,
Chiar soarele-n timp, fără voie, se surpă
Prieten-duşman îmi eşti drag.

Boris Marian

Am un prieten

Am un prieten

Lui P.C.
Am un prieten, orice îi spun,
Sare la gâtul meu, sare cu colţii de fier,
Prietenul meu este un democrat,
Amândoi iubim democraţia,
Se ştie, de la demonocraţie la democraţie există
Etape , la fel ca drumul ocnaşilor din Europa în Siberia mută,
Acolo, în Siberia mută, prietenul meu a citit mult,
Acolo, el şi-a ascuţit colţii,
Eu îi povestesc viaţa mea, el se uită scârbit şi spune,
IRELEVANT, se vede că a avut străbunici judecători,
La mine-n familie erau doar profeţi, unii mai mărunţei,
Alţii- de seamă,
Acum , prietenul meu s-a hotărât
Să-mi ia gâtul, poftim, sângele meu este frumos,
Ne uităm, eu privesc cu-ncântare, prietenul
Priveşte la propriul cuţit,
Ce să facă el acum cu cuţitul?
Îşi scrie numele pe scoarţa copacului,
În timp ce eu plec vesel în lumea cealaltă.

Boris Marian

Asanare

Asanare


Cineva cu gura aurită
Îmi urează sănătate, viaţă lungă,
Numai să mă depărtez o milă
De frumosul său palat din pălămidă,
A chemat apoi şi ajutoare,
Lumea-ntreagă , zice, este o baltă
Care ar mai trebui şi asanată,
Să dispară ţânţărime şi oameni,
El propagă vagi idei despre dreptate,
Ar dori să mai castreze urşii arctici,
Eutanasia nu e crimă,
Este cea mai dreaptă dintre practici.
Ah, iubiţi Caligula şi Nero,
Hitler, Stalin, Mao, Torquemada,
Vă urez acolo, unde sunteţi
Să vă faceţi întru bucurie seama.

Boris Marian

Singur

Singur


Singur, iubita îmi spune –
Eşti un nimeni,
Sunt un nimeni,
Dar de unde vine vocea iubitei?
Iubita este în vinele mele albastre,
Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,
Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,
De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,
Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,
Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul
În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,
Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,
Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta
Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi
N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns
La-ntrebarea pusă de Domnul.

Boris Marian

Cuvântul

Eram păgân, aveam un munte

Eram păgân, aveam un munte,
Urcam la el din piatră-n piatră
Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,
Străfulgera privirea cruntă.
Mă iartă, îi spuneam, că minte
Iubirea mea, că trufaş sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deşi am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munţi de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.
Deşi au stele-n jur, sunt duhuri
Care şoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaşte mila,
Ajunge să mai uiţi de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent şi harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.

Boris Marian

Durerea

Durere

Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aştepţi.
.................................................
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mişel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut
Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi
V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,
In certuri mărunte şi de prisos
M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost,
Iară voi, în altă viaţă venind
Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.

Boris Marian

Orbiţi

Orbiţi de cărăbuşi din aur,
Cum traversăm, în abandon,
E ora când Unicul Faur
Ne-ndeamnă la un veşnic somn.
Nici timpul nu este acelaşi,
Cad şi cadranele de ceas,
Auzi cum murmură, grilaje
Se lasă peste răposaţi.
Conturul sângelui, aminte
Să ne aducem de părinţi,
Orbiţi, noi mergem înainte,
În urmă noi lăsăm dorinţi.
Aş vrea să mă mai nasc o dată,
Să-ntreb de ce şi cum şi ce,
Să văd privirea ta mirată
Din lumea care nu mai e.


Boris Marian

Oamenii-n teatru

Oamenii-n teatru

Oamenii-n teatru privesc cum umblă,
Cum se ridică şi se scufundă
Suflete ca-ntr-o judecată de apoi,
Îşi zâmbesc din colţul buzelor moi
Şi-apoi se-mbulzesc să-şi scoatp paltoanele,
Să-şi scoată mai repede din teatru doamnele,
Iar când âşi pun pălăria simt
O ciudată rezistenţă de ghimpi,
„Aşi, o aureolă nu prea gravă”,
Îşi spun repezindu-şi trupul în stradă.

Moartea bunicii

Ea voia să audă glas de om sau de câine,
Avea optzeci şi cinci fără ziua de mâine,
De vreo decenii mai mult singură sta
În pervazul ferestrei sau cu uşa vorbea.
Şi-a lovit-o pe stradă un vehicul, greşala
A ei a fost doar, îi tăiase lui calea.
Ce căuta peste drum, cine ştie, un om?
Cum cauţi macul pe pista unui aerodrom.

BORIS MARIAN

Dodi Feig

Dodi Feig


Dodi Feig, urmaşul lui Baal Şem Tov,
Cânta şi dansa în trenul ce îl ducea
La staţia Terminus,
Trenul gonea pe luciul şinelor,
Cuptoarele duduiau muncite,
Iar Dodi Feig .cânta şi dansa.
Acum focul s-a stins,
Dodi Feig .cel nevăzut
Cântă într-un tren nevăzut,
Către o lume nevăzută,
Unde nu sunt trenuri, cuptoare,
A existat Dodi Feig?

Boris Marian

Poem

POEM

Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din Cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii într-o femeie, astfel tinerețea mea s-a dus, „Se spune c-ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura?”, mă întrebau cei din urbea mea, când a fost gata, s-au mirat toți, nava mea nu avea roți, nici aripi și nici nu avea motor,

Boris Marian

Salvador

Salvador

Prin moartea ta, poetul îşi plânge veacul,
Podoabe ale timpului, numele rămând doar frumoase,
Iar lupul în strai de bunică îşi pierde răbdarea.
Mă iartă de-mi vin în memorie, nu piscuri înalte,
Ci suflete mult mai curate, Gavroche sau Scufiţa cea Roşie,
..............................................................................................
Civili ne-am născut în cetatea propriului nume
Şi-ncet, prea încet învăţăm apărare şi atacul.
De unde îşi soarbe puterea de şoc necuvântul?
Etern Cristofor, te ajunge coinquista din urmă,
Grăbeşte, te-aştept în alt veac, Salvador.

Oamenii de cenuşă

Noi suntem oamenii de cenuşă,
Venim la casele noastre,
Ne aşezăm pe prag, mestecăm linişte,
În casele noastre stau alţi oameni,
Dar ei nu se simt strîmtoraţi
De venirea noastră,
Ei discută peste capetele noastre,
Citesc, râd, se nasc, mor,
Noi nu deranjăm,
Noi vorbim în şoaptă între noi,
Tu eşti, mamă? Tu eşti, tată?
Soră? Frate? Prietene?
Ceilalţi nu ne aud,
Noi nu deranjăm,
Suntem liberi, n-avem trup, n-avem oase,
N-avem morminte, numai nume,
Iar numele se pot uita.

Boris Marian

Kepleriana

Kepleriana

Cum de oamenii deştepţi
Aşa mi se pare
Nu se nasc când te aştepţi,
Exemplare rare,
Astfel Kepler, astronom,
C-un prieten, Tycho,
Au văzut ce nici un om
N-ar vedea în tihnă,
Nici altfel, doar calculând,
Mai privind la ceruri,
Kepler spuse-n şoaptă, blând
Astea nu sunt cercuri
Sunt elipse, dragii mei,
Ariile-s egale,
În acelaşi timp, cum vrei,
Vino şi matale,
Calculează, de nu crezi.
Un dar de la Kepler,
Tycho Brahe, azi, praghezi,
Vestigia semper.

Boris Marian

Profesorul

Bastonul profesorului


Eram propriul meu prizonier,
De parcă din război mă întorsesem ieri,
Povestea pe o bancă profesorul, blând,
Creştem cu toţii din acelaşi pământ,
Oriunde calci găseşti, chiar de nu vrei,
Urma celui plecat printre zei,
Ah, iartă-mi boala, voiam să spun Domnul,
El , care singurul nu ştie somnul,
Profesorul, iată, plecă, luă bastonul,
Avea măciulie de fildeş, bon-tonul
Îl obliga pe profesor să fie
Cât mai aproape de ce va să fie,
Lovea bastonul pe asfalt, din-din-don,
Profesor reîncarnat în baston.

Biblioteca profesorului

De mult n-a mai scris un vers profesorul,
Eheu, de mult, cu-ntâlnirea alesului,
Acel victorios om al speranţei,
Dar nu ştie nimeni ce moare-ntre stanţe,
Un vers, o secundă, un om, o balenă,
Aţi auzit de Homer, de Elena,
De Paris, de Viena, de Bolintinu?
Profesorul uită mereu buletinul,
Numai bulina n-o uită, cutremur
Va fi, ni se spune, ce vremuri,ce vremuri,
Nu poţi fii sigur cu biblioteca,
De se răstoarnă, de mai respiră
Ca o balenă ori precum firul
Alb, de nisip care demult
A fost un mag în domeniul ocult.
BORIS MARIAN

Tramvaiul trist

Tramvaiul trist

Inainte de a muri sau de a pleca definitiv
De la catedră, sufletul se îmbrăţişează
cu trupul ca doi amanţi, şopti profesorul
lângă Staţia Tramvaiului Trist. Ia-mi un bilet,
te rog, spuse el, am avut şi eu o iubită,
în numele ei te rog, ia-mi un bilet.
Câte dimineţi de aer rece şi proaspăt
Au trecut peste noi, de când oraşul Ur nu mai este,
Îl întrebă pe profesor un cetăţean care nu ştia bine staţiile,
Nu le-am numărat, murmură el,
Doamne, dar ce vorbiţi, parcă nu aţi fi Dumneavoastră,
i-am scuturat braţul, el s-a lăsat moale
şi atunci am observat că mâneca şi haina
erau ale lui, restul, o simplă confuzie,
profesorul alerga pe lângă Tramvaiul Trist
şi nu putea să mai urce.

Boris Marian

Bufniţe

Bufniţe

Aşteaptă, dacă este nevoie,
Încrede-n timp,
Nu te-a purtat el oare,
Peste tot, până astăzi?
Întreabă profesorul,
Dar el ştie că-n suferinţă
Bufniţele se ascund.
In deşert se reculeg
Cei asupriţi de propriile gânduri,
Dar ceilalţi unde se vor duce?
Întreabă profesorul,
Dar el ştie că nici un deşert
Nu poate adăposti suferinţa.
Există uşi tainice prin care
Mai degrabă ajungi la capăt,
Dar cine, oare, şi-l doreşte?
Întreabă profesorul,
Trei întrebări,
Trei ochi în noapte.

Boris Marian

Viclean e timpul

Viclean e timpul


Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu știm cum s-alegem,
Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor gheţari
Ameninţă şi visul şi iubirea.
Boris Marian

Eminescu

Acelaşi cer, cer ce nu-i cer,
Ne ceartă cearta, fierea –n fier,
Iubirea n-are capăt , dar
Nici capătul nu-i în zadar,
Lumina Ta e ochiul meu,
Lumina mea e Dumnezeu,
Respir prin ochii Tăi, mă mir
Că astăzi nu eşti trandafir
Ori un trifoi în câmpul cu
Deşeuri şi-antilope Gnu.
Din om rezultă iar un om,
Din vinul alb nu faci nici rom,
Filosofează sub copac
Un boschetar plăpând şi drag.
Prietenul mi-e neprieten azi,
Cândva citeam ascuns sub brazi
Poeme de acel Poet
Bucovinean şi daco-get.

Boris Marian

Citesc versurile profesorului

Citesc versurile profesorului

Citesc versurile profesorului
In întuneric,
Ele strălucesc ca nişte ochi de pisică
Sau ca ţigările unor puşti sub scară,
Ca părul ielelor electrizat de ramuri,
Ca nucleele sub microscop,
Ca urechile doamnelor la teatru,
Ca submarinele ieşite din adâncuri,
Aprind lumina
Şi totul se risipeşte,
In faţa mea stă mut profesorul.

Afina

„Numai copacilor morţi le place focul”,
Spunea profesorul privind îngrijorat
Cerul, cineva se uită la fel şi deschise
O umbrelă înflorată, „Un gând mărunt
Poate fi grădinar pentru întreaga lume,
Cine ar putea reteza norii?”, profesorul
Luă o afină între dinţi şi o strivi încet,
Auzeam geamătul mic al boabei, apoi eliberarea
Din chinga circulară, sângele ei de pui
De balaur năvălind printre dinţii puternici
Ai profesorului, un fulger lovi, conform
Celor spuse , un vârf de copac uscat
Şi focul ne lumină ca pe nişte vase vechi
De aramă.

Boris Marian

De-ai fi rece

De-ai fi rece sau fierbinte

De-ai fi rece sau fierbinte,
Dragostea nu pizmuieşte,
De te cheamă şi Arvinte,
Nu te crede mare peşte,
Dragostea nici nu se laudă,
Nu se-aprinde la mânie,
Dragostea îşi este cauză
Şi efect. De azi pe mâine.
Ea te crede, nu te minte,
E speranţa fără temeri,
Dragostea n-are morminte,
Fraze goale şi solemne.
Poţi alege, eşti acela
Ce gândeşte în tăcere,
Stai departe de arena
Înfruntării efemere.

Boris Marian


.

Cartea Părinţilor

Elie Wiesel – „Celebrare hasidică” – Inainte eram un nimeni şi înţelegeam totul, acum sunt la loc de cinste şi nu înţeleg nimic.
Dacă oamenii nu ar minţi, Mesia ar fi venit de mult.
Din Pirkei Avot – Dobândeşte-ţi un învăţător, câştigă-ţi un prieten, judecă pe fiecare om după partea lui cea bună... Cel care aleargă după faimă, îşi pierde faima...Ceea ce trece drept Adevăr este adeseori doar o părere acceptată... Înlătură subordonarea, adevărata învăţătură nu cunoaşte ierarhii...

Cartea Părinţilor


Istoria este, uneori, ca o barcă
Legănată pe ape negre, sângerii,
Cineva ucide, ce găseşte, încarcă
Obiecte de cult. Ochelari, jucării,
Cineva părăseşte în larg naufragiaţii,
Pe cei ce-şi salvează puţinul rămas,
Ultimul coltuc, fărâma de viaţă.
Ziua de azi este doar un popas?
Ne trebuie, oare, o arcă a lui Noe?
Laviathanul pare un blând caşalot,
Cineva ucide, tăcerea-i dă voie.
Mă aplec şi citesc Pirkei Avot.

Boris Marian

Nimic despre Holocaust

Bogza în Polonia


In Cracovia, o fată îmi vorbea
De Monrovia, de crime, ştia,
Se ruga să n-o mângâi, era
Fata din Polonia.
Am visat lagăre,
Joagăre pentru oameni,
Camere pentru oameni,
Era coşmarul din Polonia.
Un şobolan a trecut
Prin trecut, enorm, mustăcios,
Urla, muşca, murea,
Fiinţă de jos.
Visez ochii nebuni,
Polonia, coşmaruri, minuni.

Bucovina


O încordare permanentă, fulgerată
De jerbele memoriei,
O sete de linişte şi armonie,
Profesorul şi-amintea de orăşelul
Bunicii sale, cu vechi lăcaşuri de reculegere,
Spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor,
Căruţe lăsând printre roţi bălegarul
Cuminţilor cai, petunii şi rumene fete
Cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate
De-un duh nevăzut, feroviarul picotind
Cu ţigara în hură,
Bunica, sfeşnice veşnic plângând,
Cu braţe nălţate, mereu le vias profesorul,
Mereu, dar altceva el ne vorbea.
Boris Marian

Azi, iarna vrajbei noastre

Azi, iarna vrajbei noastre


Azi, iarna vrajbei noastre,
Cu vrajbă nouă s-a-năsprit,
Un timp în care mielul fură,
Iar lupul, că-i flămând e pedepsit,
Victoriile-s istorie se-ngroapă
Şi visele devin coşmar,
Azi, iarna vrajbei noastre
Nu e iarnă,
Azi, vrajba e-un cuvânt frumos şi rar,
Căci toţi zâmbesc, vorbesc, complimentează
Un Dumnezeu bolnav de SIDA şi gălbează,
Iubirea, la concursuri, se câştigă,
Poetul trece-ntins pe o cotigă.

Boris Marian

Adolescentul

Adolescentul

Ziua-i masivă, albă şi rece,
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zăreşte
Intr-o oglindă ca ochiul de peşte.
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat oe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece şi albă,
Numai iubita, subţire şi naltă
Este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.

Boris Marian

Murmur

Murmur

Poţi să cuprinzi un om
Într-un vers?
Ca într-un pom,
Un univers.
Lupul tace, oaia tace,
Totul se petrece-n pace.
Zbor cu ochii,
În aer – fâlfâit de aripi,
Rochii.
Fascinat de ceea ce n-am scris niciodată,
Incerc să-mi murmur tăcerea trădată.

Boris Marian

O nevăzută mână scrie

O nevăzută mână scrie


O nevăzută mână scrie
Pe un perete nevăzut,
In ochii noştri, printre pleoape
Pătrunde infinitul mut,
Eu vi-l citesc, este mai negru
De cum e spaţiul dintre sori,
Şi totuşi litere şi versuri
Pot descifra în ochii orbi,
Nu poate frumuseţea să dispară,
Nici dragostea pe care eu ţi-o port,
Eu cred în infinitul sacru,
Nu cred că Dumnezeu e mort.

Boris Marian

Viclean e timpul

Viclean e timpul


Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu știm cum s-alegem,
Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor gheţari
Ameninţă şi visul şi iubirea.
Boris Marian

Risipitor

Risipitor

Risipitor cu darul ce-l primeşti,
Nu ştii să-l cheltui, nu-i ştii rostul,
Natura e vicleană, tu-naiv,
Şi joci cu moartea popa-prostul.
Iar dacă vrei să fii zgârcit,
Nimic n-ajută, darul tău nu creşte,
Ba mai sărac te simţi, nefericit,
Timpul ţi-alunecă din mână ca un peşte.
Incerci să-nchei cu viaţa un contract,
Dar nimeni nu-l semnează, o hârtie,
Vântul o poartă, poate-un drac
O va semna-ntr-o veselie.
Chipul tău uitat va fi,
Poate-un vers se va citi.

Boris Marian