Banking, jogging,fucking

Banking. Jogging, fucking

Banking, jogging, fucking, credit, stai la coadă, 973, stai cuminte, bere rece, discutăm politică la WC, sutienele oamenilor politici, mieii plâng de Paște, oamenii fac blocaj de bilă, o cătușă pocnește, mitraliere circulă în cărucioare de copil, un sărut – un cutremur, două săruturi – pa și pusi, Kabal, domnul cel perfid, te ciupesc scurt de buric, intru ca o furnică în tine, Kupai, fiară rea, Jean Labadie nu te știe, lahanoptere zboară noaptea, profa ne cere să prindem fluturi vrăjiți sub fusta ei, Jakusis, spirite rele, la ja-po-ne-zele, Kasher, Macher, Cagliostro, din Boston la Bosfor, e cam lat sau Kamlat, zeu buriat? Am murmurat un muzeu aerian.

Noaptea este un lighean de sânge, ziua râde în fața reporterilor, în mine nu mai există drame, ci idei înduioșate, oprește-te înaintea morții personajului, aorta va fi o cârjă de episcop, mi-am văzut capul rostogolindu-se în șanțul eșafodului, genunchii miroseau a pământ, ca după un amor grăbit,din ferestrele spitalului curge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului, mila ca rugina, dragostea noastră – „Decor străin”?

Un act de ospeție este un act poetic, tu mă primești în suflet, deși ai ochii negri, eu sunt lepros din fire, mă dărui cu bucata, regicizilor, ticăloșilor, ați ucis o istorie milenară, chirurgul promite citostatice în arteră, el leagă esofagul de rect, așa face el să evolueze specia, ce știți voi, paralelipipezilor paralitici? Cum a ars școala? Simplu. Ca un locaș de rugăciune. La început a ars Biblia. Apoi directorul, avea ochelari din rame de os. Îl chema Olivenbaum. Apoi am mers la o școală unde se tăiau caii în curte. Din mațe făceam frânghii de rufe sau de joacă. Caii nechezau în somnul nostru.

Cum am început să scriu? Ce este un interviu? Întâi am început să vorbesc. Eram pe malul râului Ural. Gri. Noi eram gri. Ger mare și eu vorbeam germana. Gura bate statul, statul pe fund este sănătos.
Bunicul vorbea huțula. Râdea de Stalin și mă enerva. A murit odată cu dictatorul. Dar el credea în Dumnezeu și în mine, era blând. Îmi mângâia genunchiul. Simt și acum. Lumea plângea la moartea lui Stalin, bunica plângea moartea bunicului. Eu am scris primele mele versuri, Stalin e un moș frumos și călare și pe jos. Mi s-a spus să tac dracului din gură. Atunci am trecut la aniversări, la a mea, la cele ale părinților. Nu prea le citea nimeni. Sunt măgar și rău mereu , dar mă iartă Dumnezeu. Mama m-a întrebat ce știu eu despre Cel de Sus. Nimic. La sinagogă nu se arăta, la biserică era sus, pe boltă un chip greu de recunoscut. Ba era tânăr, ba mai bătrân. Ca bunicul meu, în închipuire. Bunicul nu s-a supărat nici când i-am fărmat luleaua. După câțiva ani de pregătire școlară scriam despre unu mai, 23 august ( din vreme, înainte de vacanță), eram lăudat , dar poeziile sunau ca dracu. Apoi am trecut la constructori. Se construia Sala Palatului, parcul regal era distrus, eu scriam – Să urce betonul pe schele, beton, oțel și mortar, să urce roabele grele, mai cântă-ne , frate zidar. Zidarii nu prea cântă, fumează chiștoace și duhnesc a țuică. Înjură și te pot pocni când nu te aștepți. Unuia i-am furat nivela, am ținut-o ascunsă ani de zile. Am trecut la colectivizare- E alb Petre-acuma și doarme pe spate, îl plâng toți și muma, îl plânge și-un frate, vecini se perindă și-s mulți alți la Petre, șoptesc crunt din buze și pleacă la vetre. Petre era un erou al meu , ucis de chiaburii care nu voiau să se colectivizeze. Mă mir că nu am intrat cu poezia în manuale. Directorul a venit la mine plângând. A plâns și când l-au dat afară. Ceva politic. Primul poem publicat în presa culturală a fost „Mințea”, Geo Dumitrescu sau Gheorghe Pituț, nu știu cine o ochise. După aceea nu am fost publicat un timp, că nu se lămurea cineva cine mințea. La revista „Luceafărul”, un redactor cam cherchelit mi-a cerut „împrumut” cinci mii de lei, dublul salariului meu de inginer. N-am mai publicat nimic cam câțiva ani. Ani de zile l-am ținut minte pe „maestru”, cred că mai trăiește. Dar nu-i port pică, am înțeles că era greu să trăiești ca poet. La „Poșta redacției”, Nina Cassian mi-a scris că am o sinceritate cuceritoare. Atât. N-am mai scos nimic. Publicam, totuși alături de nume astăzi, de rezonanță. Odată, la telefon, Geo Dumitrescu mi-a spus că și-a pus mari speranțe în mine, el alesese numele de Boris Marian. Radu Albala mi-a fost lector la „Litera”. I-am adus o sticlă de odecolon, i-am pus-o pe masă, el a fugit după mine, voia să mi-o dea în cap, era furios, colegele erau cu ochii pe el. Am zis că o iau înapoi, mi-a spus că sunt un prost. Dar am rămas prieteni. Un gentleman. Mi-a fost drag poetul FM, mare poet, un temător, mi-a publicat un volum abia după apariția la „Litera”, ținea noul volum pe masă și pe care îl vedea intrând, îl informa – uite un volum bun, cel mai mai bun din acest an. A venit Cezar Ivănescu și i-a pulverizat entuziasmul. Prietenul FM tremura de nervi , de aceea a spus, Cezar este cel mai mare poet din România de azi. Eu am spus că azi e miercuri. Cezar a râs. Acum mă uit la mormântul lui FM, ce om era, ce om. Cel mai omenos dintre oameni și dintre poeți, că poeții sunt câinoși, vă spun eu.
Trebuie să ai o mască, să șchioapeți, să scrii un cuvânt de zece ori, spunea FM, altfel lumea te uită.
Un coleg mi-a spus că eu nu cunosc viața, nu am ce să scriu, nu beau mult, nu curvesc mult, nu joc cărți, doar fumez și citesc. Nu ajunge. A murit, amicul nu scrisese nimic dar era o mină de aforisme, bancuri bune. Nu scria. Mă disprețuia sincer. Păi uite, bă, ce mulți scriu, tot degeaba.
NU m-am lăsat.

Boris Marian