CHIOTUL STÂNCII CENUȘII

Chiotul stâncii cenușii


O muză-mi dă aripi, un centaur îmi trage o copită, eu încerc să merg liniștit, îmi pun ordine în sentimente, numai că duhul nebun al poeziei răstoarnă ca un câine răsfățat toate lucrurile din casă, păi, să nu te apuci să scrii un poem cum se cade?
Cum se face că poemele cele mai proaste au cel mai mare succes?
Vine o zână despletită și răstoarnă ordinea valorilor,dar ce umilă era la început? Din umilință se naște Electra.
Un accident nu este niciodată întâmplător, altfel ce rost ar avea să anchetăm?
Un camionagiu m-a călcat o dată, apoi a revenit și a m-a mai zdrobit cu sete. M-am sculat și am plecat ca o umbră reală.
Nici o acuzație nu poate fi ignorată. Este o mină, minele explodează.
Îmi place anonimatul mai mult decât celebritatea, la fel ca și sărutul ascuns, decât un pupat zgomotos.
Părăsesc nisipul cald, a apărut o șopârlă falsă.
Un om a visat că a visat, apoi a visat că a murit, că a visat ce visase, când s-a trezit, aceleași jalnice manechine.
Era privit în tăcere. Viziunea splendorii stranii se evapora pe plajă. Insula devenise un bloc de cretă. Pe ea scuipau noii turiști. Vocea se ridica de sub fum. Viața se consuma în flăcări. Ce tot vă lăudați că existați? Copiii începeau să tremure. Grozav spectacol, dar inima mea explodase de mult, fărâme de durere la mari depărtări. Un urlet se răpândi de la un mal la celălalt.
Nu țipa, ai să întorci.
Apoi îmbrățișarea atotliniștitoare a Femeii. Eu îi știu Numele.

BORIS MARIAN