Pitulice

Pitulice nu mai sta


Drag mi-a fost cântecul pitulicei, chiar și atunci când se credea privighetoare, chiar și atunci când zbura ca o rândunică. Se învârteau în jurul ei un lebădoi și un rățoi. Cântau și ei cum puteau. Asta se numește un trio. Lebădoiul picta uneori case strâmbe.
La sfârșitul săptămânii coborau și vulturii în casele oamenilor. Aduceau cu ei miros de hoit. Cine erau, nu se știe. Pitulicea tăcea, lebădoiul se lăuda că o să-i gonească. A reușit, dar a prins și el un miros cumplit. Cu timpul s-a transformat în vultur.
Primul om a pășit în acea lume a păsărilor cu multă teamă. Sângele omului era parfumat. Păsările s-au strâmbat din ciocurile lor galben-maronii.
Norii se spovedeau pământului. Părul s-a făcut nod în capul omului. Clipa umbla îngândurată. Omul avea o gură imensă cu care mistuia peisajul. Lebădoiul s-a oferit să-l picteze. Propunerea sa nu a fost auzită. Omul a introdus scrisul și cititul. Rățoiul s-a întrecut pe sine, scria cu lopata stângă. Pitulicea încărunțea, se vopsea cu cianură de aur. Omul a adus cu el un motan care a devenit foarte interesat de evoluția pitulicei. Motanul se numea Behemoth, nu se știe de ce, că era nume de hipopotam. Dar ce să te miri, când copacii aveau ochi și lumina din ramuri? A căzut o foamete mare și toată lumea mesteca trifoi. Până și peștii săreau pe mal și ciupeau câte o frunză. Un pește se numea Cunoașterea, iar celălat Puterea. Cu timpul au devenit reptile. Pe atunci, pitulicea avea o sută de ani. Rățoiul zăcea de mult într-o pubelă, iar lebădoiul fusese dus într-un internat de maximă siguranță. Devenise agresiv, cum întâlnea o ființă , îi sfâșia fața. Creatorul a încercat să oprească timpul, imposibil, timpul era neascultător. Creatorul a inventat tunetul și fulgerul, le-a inversat rolurile, a lovit ce a lovit în teatrul acesta de păpuși, până ce nu a mai rămas nimic. Dar asta este altă poveste.

BORIS MARIAN