Alambic

 

Visam că ființa iubită de mine, dorită de toți muritorii, mi-a fost dăruită, unii au murmurat, alții au ascuns pumnalele, am primit daruri bogate și multe, urări mai șoptite, mai larg glăsuite, iubita era numai a mea, basmul a fost aici gata, dar nefiind basm, el și-a continuat neabătut firul și astăzi la fel o iubesc, iar toți ce cândva pizmuiau, ce cârteau, au căzut în luptă cu timpul. De aceea mereu mă trezesc prea devreme, de teamă că zeii vor să-mi ia înapoi darul minune.

Căzut de pe altă planetă, eram numai particule, o femeie m-a adunat, a suflat peste mine, m-a reînviat și mi-a spus, ai să suferi, ceea ce cauți este chiar în căutare, ceea ce găsești nu există ori este comic. O pisică mieuna la etajul trei, mieuna teribil, ca un diavol. Ai să suferi, a repetat femeia, avea voce blândă și mâinile și mâinile ușoare,  tremuram de nerăbdare spre a o cunoaște. Mă cunoștea , dar nu putea recunoaște. Nimeni nu scapă de miracolul unei teorii aberante. Realitatea devine reală prin resemnificare divină. Înțelegerea devone trăire, o, sfântă confuzie dintre lege și mecanism rutinier!

Creatorului îi este frică de El însuși, de puterile Sale. Cerul se transformă-n Ocean, apele curg mai încet, mai adânc, oglinzile devin mai clare. Corăbiile iau foc sub razele soarelui, tot ce-i clădit pe mister, dispare odată cu misterul. Mă simt puternic și liber de faptele voastre. Obiectele mușcă  și latră ca niște câini. Voiam să răstorn Lumea, dar ea s-a dovedit moale și  de neurnit, precum frișca bătută. Mi-am identificat glasul și m-am apropiat de voi. Erați în jurul focului, vă mâncați între voi.  Am plecat scârbit. Revenisem în poliedrul de cristal, singur și trist, ca un cărăbuș auriu ce așteaptă de mii de milenii să fie readus la lumină.

Treceam pe lângă un gard înalt și m-am revăzut pe mine însumi, iată, am zis, există dublarea ființei. Eram acolo, gospodăream, o familie de zece copii și o nevastă mai tânără decât orice icoană îmi zâmbea. Mi-am spus , bună dimineața, apoi am adormit la loc.

BORIS MARIAN