Andromeda

 

În vremuri imemoriale călătoream prin nebuloasa Andromedă,

Mă însoțea o harpă de argint,

Învățam să zbor, duhuri urlau cu spaimă,

Păduri de ceață creșteau departe-n adânc,

Ce importanță au numele?

În trestiile acelea curgea un sânge albastru,

Sărutam glezna suavei Andromeda,

Acolo nu este nisip, nici țărână,

Andromeda înseamnă iubire într-un infinit  neospitalier,

Precum un melc tăcerea îmi poartă casa, amintirile,

Urma lui strălucește sibilinic,

Nimic nu poate învinge tăcerea,

Soră cu norii, cu ploile lungi, cu noaptea stelară,

Încep de aici, de acum, din haos născut în fiece clipă,

Nici nu știi când treci peste moarte ,

Doar respirația, două respirații, un act sexual prelungit și confuz,

Dar cine așteaptă și ce?

Sinceritatea poartă o mască violetă,

În liniște fanfarele sună ca în timpanele unui surd fericit.

Ipocrit, disperat se apropie neantul,

E același, nu-i altul, neant.

Îl gustăm ca pe-un tort, o tortură de prim sort , moartea.

Orgolioși, orgiacici, restanțierii și răii platnici  mor.

Sinuciderea costă, o mostră de prost gust.

Luxul vieții interioare, cu parchet și covoare, lux.

Plictisit cască leul,  el duce greul purității.

BORIS MARIAN