Fumuri

Fumuri

Motto – Fără canabis, vă rog!

 

Mă scol la cinci, din morți, mă dezmorțesc, deschid calculatorul ca pe-un templu, privesc tâmpește ultimele vești, apoi scriu un poem, mănânc, contemplu, discut, mănânc, discut și iar mă culc, ah, stopul cardiac de ce nu vine, să fac economie de un glonț? Dacă oricum  murim  atât de bine? … Necunoscut îmi sunt eu mie, ajuns aproape de nimicnicie, simt nodurile dureroase de copac, urmarea unui vechi atac. Scriu pe o foaie biblică, subțire, ca Patriarhii cei bătrâni din fire, le sunt toiag și sprijin, înger, poate, trăiesc și mor în brațe cu Renate. Poemul e o spermă cu speranțe, auzi cum nervii țârâie în tălpi? Pământul sângerează-n slăvi, minutul cât un secol se întinde când nu iubești și frigul te cuprinde, ai grijă, norii-s gingași, ca sărutul, dar grei ca aurul, când îi absoarbe lutul . Iar capul  meu va zace-n iarbă, căci iarna-i lungă, iarna vrajbei, vrajbă.  Ascultă, Eli, cred că ești frumoasă .Mi-ar place să spun ceva adevărat, ca o casă. Îi aud vocea, totul se schimbă. Șacalul puse mâna pe telefon, ca o limbă. Te place Nae, se aude în receptor. Trebuie transcrise aceste cuvinte de dor. . De ce nu?   În pauză mă trage deoparte și-mi face vânt de la etajul șapte. Arăt mohorât. Oi fi pe moarte? Întreabă un trecător, alergând mai departe.  Cred că a încercat să facă starea lui spastică.  Ploaia se oprește. A doua zi ciocănesc la ușa academicianului Pi.  Se deschide, după o zi și o oră și ies o hârcă și o minoră. Din expresia feței nu poți deduce nimic. Cum te cheamă? Soare dulce. Păsările ciri- ciripesc,  în cameră intră  un bulldog omenesc.  Carolică îl cheamă, se săpunește, în timp ce-mi spune de țara lui Pește.  Părerile sunt împărțite, prietenia s-a stricat ca și piftia. O javră din vecini mă anunță că nu mai publică un manuscris fără puță, trimis de mine, deoarece proprietarul editurii a plecat în PC. Adică la Poarta Albă pentru documentare și crime la centru.  Intră microbul și-n lumea scriitorilor, citesc dezolat dicționarul simbolurilor, scriitorul este ca abanosul, negru și  alb, cum pare bossul. Și eu sunt negru și roșu și alb, precum e steagul tiranului Grab. Abanosul alungă frica, rușinea, simbolizând intrarea-n piscină. Adică-n infern,  ceva este rău,  apare uneori un monstru, un fals dumnezeu, el  poartă haine albe, o funie și o seringă lungă cu unghie. Încerc să nu o iau razna, deviez. Sufletul nu are busolă, nici miez. Sub ochii uluiți ai motanului, șoarecii joacă o piesă a Sheridanului. Cum vezi orbirea? Vezi și nu vezi. A te privi în interior e cam Quez.  Să-ți pierzi vocea, abia atunci gândești o lumină aurie aruncată pe preș. Resentimentul și regimentul au fost înfrânte de |nero dementul.

BORIS  MARIAN