Să vezi
chipul
Să vezi
chipul alb al unui mort,
A fost el ca
și tine?
Ce sens mai
au aplauzele-n surdină
Sau bubuitul tobelor
spre mângâierea
Celor orgolioși?
Ce liniștit
e mortul? Ce superb e?
Cu
zilele mai adăugam aurul versului, un
gram,
Copilul ce
eram mergea în paralel , alăturea,
Un cânt prin
frunze, curgător,
Ca ruga- rug nemuritor, prezumțios, insinuant,
Ca o amantă,
un amant, în depărtări mai ard păduri,
Cu tinereți din care furi, vezi ochii lupului sticlind,
Cu zilele
mai nemurind, vecinii, morții ne aud,
Cum te iubesc,
cum te sărut, o, doamnă brună din sonet,
De mult
mă-ntreb, de mult nu cred,
Iubesc doar
pasul călător, de glonț cum moare un cocor.
Străluce și
dispare, cum clipele prea rare,
Săgeata-n
gol trecând, dar zidul sfărâmând,
Cum rănile
fierbinți, gingii fără de dinți,
Cum eu întreb,
răspund, pe mine mă alung,
Beau vinul
cu cenuși, tăceri, nici porți, nici uși,
Iarba cosită
ieri crescu până la cer,
Dar ne
iubim cu focul înalt, precum e jocul.
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu