Capul meu stă pe tava privirilor voastre,

Capul meu stă pe tava privirilor voastre,
tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n  fereastră,
cum de nu pot muri după ce am scris un poem?
Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn,
nu mai pot nici ochii să-i închid,
lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.
Ne-ndoios, nimic nu stăpânesc,
îmi trec stele galbene în sânge,
eu dansez, cu cartea-mbătrânesc,
Zidul Plângerii mă cheamă și mă strânge,
iar pustiul ce l-am străbătut
a- nflorit, a dat fructe de aur,
secolul din trupul meu a rupt, 
dar sunt veșnic cum este și valul.
Nume port, morminte – cenușar, 
n-am pus însă doliu pe retină,
inima îmi bate mult mai rar, 
când m-apropii tot mai mult de Tine
Ca iarba-n primăvară este iubirea mea,
o paște timpul, iarna o face fulg de nea
și mai rămâne-n urmă o lacrimă, apoi
trec norii ca și anii, nu vom mai fi nici noi, 
dar în adâncul firii trăiește, lumânare
ascunsă-ntr-o firidă, nestinsă de suflare,
sub raza tremurată citesc în mine, scriu,
„De ce-nțelegem rostul iubirii prea târziu?”.

Ai ochi de fecioară frumoasă, iubito, cu părul șaten,
lăsat pe umerii netezi ca zarea-n ținutul Goshen.
Zâmbești ca un prunc înaintea descătușării din vis,
zadarnic aș vrea doar cu mintea
să-mi stăpânesc ochiu-nchis 
în mine, în inima care, bătând nebunește, cerșind,
îți caută cu viclenie dorințele, șarpele – jind.
 

23.04.2014, 09:11