Poemul Freud
Cineva îmi spune, scrie despre Freud,
E ca un nor acest Freud,
un nor de tunete și fulgere,
Ne luminează și ne înspăimântă,
Nici visele noastre
Nu-l pot străbatre,
Dorinți înăbușite,
Lacăte puse pe brațele
Celor mai tainice gânduri,
Astfel mi-apare zeul păgân
Numit Freud,
Poate de aceea
Ne place mai mult
Omul din el.
Mă-nchin oricărei raze de lumină
Mă-nchin oricărei raze de lumină,
Oricât de palide, subțire, cade drept,
Simt tot mai mult că sunt făcut din tină,
Oricine poate fi mai înțelept.
Îmi sunt fierbinți și patul, perna, ochii,
Ei n-am dormit viața neiubind,
Pios ascult foșnirea unei rochii
Și geamătul bolnav de jind.
De aceea cred în nemurire,
Nu pot dispare munții-n ocean,
Nici dragostea flămândelor Walkirii
Și nici păcatul Sfântului Satan.
Boris Marian
Avem înțelepciune
Avem înţelepciune, faimă, vlagă
Avem înţelepciune, spaimă, vlagă,
Şi tinereţe , uneori, avem,
Oricare rău mai poate să se dreagă,
Deşi la urmă avem tenul crem.
Încerc să număr zilele frumoase,
Abia de se adună două, trei,
Dar pentru ele merită o viaţă,
Poate o cursă cu vaporul la Bombay.
Năpârcile ne dovedesc în vise negre,
Iar inima zadarnic bate-n ritm,
Prea repede speranţa mea se pierde,
Eu m-am născut şi mor din idealism.
Dacă-ndrăgesc o altă lume, cine ştie,
Există, nu există, nu regret
Că am crezut, să spunem, din prostie
În altă lume, eu pe Domnu-L iert.
Aşa se cade. Plini de nerăbdare,
Deşi-nţelepţi, mai credem în minuni,
Din spaime facem spade, din durere
Mai scriem un poem, poate că-i bun.
Boris Marian
Avem înţelepciune, spaimă, vlagă,
Şi tinereţe , uneori, avem,
Oricare rău mai poate să se dreagă,
Deşi la urmă avem tenul crem.
Încerc să număr zilele frumoase,
Abia de se adună două, trei,
Dar pentru ele merită o viaţă,
Poate o cursă cu vaporul la Bombay.
Năpârcile ne dovedesc în vise negre,
Iar inima zadarnic bate-n ritm,
Prea repede speranţa mea se pierde,
Eu m-am născut şi mor din idealism.
Dacă-ndrăgesc o altă lume, cine ştie,
Există, nu există, nu regret
Că am crezut, să spunem, din prostie
În altă lume, eu pe Domnu-L iert.
Aşa se cade. Plini de nerăbdare,
Deşi-nţelepţi, mai credem în minuni,
Din spaime facem spade, din durere
Mai scriem un poem, poate că-i bun.
Boris Marian
Cineva încearcă să-mi ghicească gândurile
Cineva vrea să-mi ghicească gândurile
Se spune că nu ai voie să intri
În sanctuarul gândurilor cuiva,
Cine trece pragul?
Cândva eram adulat, dar „iubirea maselor”
E schimbătoare, nu vă supărați,
Eu fac parte din mase, ca mărul dintr-un pom,
Nu sunt grandoman, doar uneori,
Nu iubesc autoumilirea, nici umilirea omului
De către un biped pus pe rele,
În noi se află un miel și un lup,
Vă rog să mă credeți, un miel și un lup,
Nu intrați, nu știți peste cine dați.
Boris Marian
Se spune că nu ai voie să intri
În sanctuarul gândurilor cuiva,
Cine trece pragul?
Cândva eram adulat, dar „iubirea maselor”
E schimbătoare, nu vă supărați,
Eu fac parte din mase, ca mărul dintr-un pom,
Nu sunt grandoman, doar uneori,
Nu iubesc autoumilirea, nici umilirea omului
De către un biped pus pe rele,
În noi se află un miel și un lup,
Vă rog să mă credeți, un miel și un lup,
Nu intrați, nu știți peste cine dați.
Boris Marian
Omul roșu
Omul roșu
Unor PB, RG, AG, ș.a.
În copilărie mă-nduioșa eroismul
Omului roșu,
Când a murit tatăl omului roșu, lumea plângea.
Nu toată lumea.
Am aflat multe, prea multe
Despre omul roșu,
s-a făcut mititel omul roșu.
Acum eu nu iubesc culorile uni,
Roșu, brun, negru, brun, verde, galben,
Iubesc curcubeul, Aurora Boreală, țărmul mării,
Ochii iubitei, zăpezile de pe Kilimandjaro,
Stelele, chiar stelele, sunt un lunatic,
Dar, uneori, câte un om cu suflet roșu sau negru
Îmi trimte depeșe falsificate, îmi scrie înjurături
În versuri, omul roșu se crede democrat,
Reformist și revoluționar, talentat și chiar
Avangardist, uneori, îl roade o veche invidie,
O ține înainte, a schimbat pistolul pe un computer,
Omul roșu nu va muri niciodată.
Boris Marian
Unor PB, RG, AG, ș.a.
În copilărie mă-nduioșa eroismul
Omului roșu,
Când a murit tatăl omului roșu, lumea plângea.
Nu toată lumea.
Am aflat multe, prea multe
Despre omul roșu,
s-a făcut mititel omul roșu.
Acum eu nu iubesc culorile uni,
Roșu, brun, negru, brun, verde, galben,
Iubesc curcubeul, Aurora Boreală, țărmul mării,
Ochii iubitei, zăpezile de pe Kilimandjaro,
Stelele, chiar stelele, sunt un lunatic,
Dar, uneori, câte un om cu suflet roșu sau negru
Îmi trimte depeșe falsificate, îmi scrie înjurături
În versuri, omul roșu se crede democrat,
Reformist și revoluționar, talentat și chiar
Avangardist, uneori, îl roade o veche invidie,
O ține înainte, a schimbat pistolul pe un computer,
Omul roșu nu va muri niciodată.
Boris Marian
Un vulcan
Un vulcan
Un vulcan apărut sub piele,
Vulcanul erupe și omul nu mai e om,
Este iradiat, apoi dus acasă ori la cimitir,
Dar vulcanul erupe mereu,
Aruncă vorbe, săruturi, totul este refuzat,
Vine o zână, ridică omul de sub pământ,
Îl pune pe picioare, diverși vagabonzi aruncă
Pietre în omul sculat din morți,
Este o stare normală,
Eu vorbesc despre fiecare.
x x x
Nu știu cum , dar îmi crește un umăr mai mare,
Fiți liniștiți, nu este vorba de o aripă,
Este doar o tendință, un fel de a ocupa spațiul,
Așa cum un vers răpește o porțiune din Universul stelar,
Precum sărutul care face parte dintr-un act mai amplu,
Precum flacăra, noaptea, prevestind un incendiu,
Da, am un umăr mai mare, așa ca să mă recunoașteți.
Boris Marian
Un vulcan apărut sub piele,
Vulcanul erupe și omul nu mai e om,
Este iradiat, apoi dus acasă ori la cimitir,
Dar vulcanul erupe mereu,
Aruncă vorbe, săruturi, totul este refuzat,
Vine o zână, ridică omul de sub pământ,
Îl pune pe picioare, diverși vagabonzi aruncă
Pietre în omul sculat din morți,
Este o stare normală,
Eu vorbesc despre fiecare.
x x x
Nu știu cum , dar îmi crește un umăr mai mare,
Fiți liniștiți, nu este vorba de o aripă,
Este doar o tendință, un fel de a ocupa spațiul,
Așa cum un vers răpește o porțiune din Universul stelar,
Precum sărutul care face parte dintr-un act mai amplu,
Precum flacăra, noaptea, prevestind un incendiu,
Da, am un umăr mai mare, așa ca să mă recunoașteți.
Boris Marian
În căutare
În căutare este ceva
În căutare este ceva din disperarea
Înecatului, oceane de hârtie,
Versuri scrise pe foile neantului,
Eu caut, tu cauți, el caută,
Ne alege Diavolul sau Timpul,
poate Domnul,
mai știi, un cititor atent la virgule,
ieri mi-am pierdut inima pe scări,
astăzi, cheile de la ușă,
mâine va fi pauză de curent,
apoi totul va reveni la NORMAL.
Caut un vers ca pe Sf. Graal,
Ca fecioria în cartierul Crucea de Piatră,
Dau peste mere și pere,
În Piața Matache Măcelarul,
Vagabonzi, oameni și câini autodidacți
Se adăpostesc în Grădina Ceșmegiului,
Motanul Behemoth îmi șuieră la tâmplă,
Dar Moartea mea, dacă pun mâna pe tine,
Nu știu ce-ți voi face, că ești fecioară.
Bporis Marian
În căutare este ceva din disperarea
Înecatului, oceane de hârtie,
Versuri scrise pe foile neantului,
Eu caut, tu cauți, el caută,
Ne alege Diavolul sau Timpul,
poate Domnul,
mai știi, un cititor atent la virgule,
ieri mi-am pierdut inima pe scări,
astăzi, cheile de la ușă,
mâine va fi pauză de curent,
apoi totul va reveni la NORMAL.
Caut un vers ca pe Sf. Graal,
Ca fecioria în cartierul Crucea de Piatră,
Dau peste mere și pere,
În Piața Matache Măcelarul,
Vagabonzi, oameni și câini autodidacți
Se adăpostesc în Grădina Ceșmegiului,
Motanul Behemoth îmi șuieră la tâmplă,
Dar Moartea mea, dacă pun mâna pe tine,
Nu știu ce-ți voi face, că ești fecioară.
Bporis Marian
M-am liniștit
Citeam manuscrisul ( variantă)
M-am liniștit, aproape
că nu mai am nimic de pierdut,
Anii sunt la locul lor, stima și iubirea
Stau și ele undeva, ascunse,
Cărțile nevândute le-am donat
la un azil de bătrâni,
de ce să nu plece și ei fericiți,
cu o metaforă în gând?
Singura mea avere,
omul de lângă mine,
supraviețuiește cu mine,
cu iubirea dăruită unul altuia,
precum fructele culese-mpreună,
veți spune, vai ce idilic,
nu, cel mai înalt gând
este și cel mai simplu,
nu-l schimb nici pentru zece tratate
de filosfofie kantiană și hegeliană.
O nedumerire tot am,
cum va suporta pământul
atâta iubire și sete de ea?
Boris Marian Mehr
M-am liniștit, aproape
că nu mai am nimic de pierdut,
Anii sunt la locul lor, stima și iubirea
Stau și ele undeva, ascunse,
Cărțile nevândute le-am donat
la un azil de bătrâni,
de ce să nu plece și ei fericiți,
cu o metaforă în gând?
Singura mea avere,
omul de lângă mine,
supraviețuiește cu mine,
cu iubirea dăruită unul altuia,
precum fructele culese-mpreună,
veți spune, vai ce idilic,
nu, cel mai înalt gând
este și cel mai simplu,
nu-l schimb nici pentru zece tratate
de filosfofie kantiană și hegeliană.
O nedumerire tot am,
cum va suporta pământul
atâta iubire și sete de ea?
Boris Marian Mehr
Berzele și avionul
Berzele și avionul
Berzele concurează avionul la sporul populației,
Insurecția firimiturilor de pâine,
Mânia fluturilor,
Zăpada cu ochii roșii,
șerpii ideologiilor re-vomate,
peștii muritori de sete în mâl,
explozia unui suflet- butelie,
iarba țâșnind din morții tineri,
am să vă șochez, sunt infractor,
mă suport numai eu pe mine,
copac răsucit de vânturi,
fecioare- flăcări desfășurate
pe fondul alb al sălilor
de Terapie Intensivă, perfuzii
precum actul prelungit dintre îndrăgostiți,
amețeala trecerii în antecamera Tribunalului Suprem ,
am să dau cu pietre în cercul luminos,
feriți-vă, cuvintele vor să recadă,
grei meteoriți aprinși de iubire.
Un tânăr coboară scările,
Îl așteaptă iubita, tânărul sunt eu
În urmă cu secole, undeva, cândva,
Orele bat tot mai rar, porțile se deschid încet,
Ce este dincolo?
Secole de iubire în pat, de întrebări
și, brusc, cum stingi un bec, cade ca un nisip negru
eternitatea.
Se zice- menirea de a fi iubit de muze,
Ducă-se-n pustii, oriunde, o, Rosamunde,
s-a făcut arșice, se zice, dar Beatrice
ne-a scos din necaz,
o evadare din Alcatraz.
MORALA- Berzele concurează avionul.
Boris Marian Mehr
Berzele concurează avionul la sporul populației,
Insurecția firimiturilor de pâine,
Mânia fluturilor,
Zăpada cu ochii roșii,
șerpii ideologiilor re-vomate,
peștii muritori de sete în mâl,
explozia unui suflet- butelie,
iarba țâșnind din morții tineri,
am să vă șochez, sunt infractor,
mă suport numai eu pe mine,
copac răsucit de vânturi,
fecioare- flăcări desfășurate
pe fondul alb al sălilor
de Terapie Intensivă, perfuzii
precum actul prelungit dintre îndrăgostiți,
amețeala trecerii în antecamera Tribunalului Suprem ,
am să dau cu pietre în cercul luminos,
feriți-vă, cuvintele vor să recadă,
grei meteoriți aprinși de iubire.
Un tânăr coboară scările,
Îl așteaptă iubita, tânărul sunt eu
În urmă cu secole, undeva, cândva,
Orele bat tot mai rar, porțile se deschid încet,
Ce este dincolo?
Secole de iubire în pat, de întrebări
și, brusc, cum stingi un bec, cade ca un nisip negru
eternitatea.
Se zice- menirea de a fi iubit de muze,
Ducă-se-n pustii, oriunde, o, Rosamunde,
s-a făcut arșice, se zice, dar Beatrice
ne-a scos din necaz,
o evadare din Alcatraz.
MORALA- Berzele concurează avionul.
Boris Marian Mehr
Doamna Alsob
Doamna Alsob
Pleacă o seminție, vine alta, numai Pământul
rămâne pe loc – Ecclesiast, cap. I
Moarte multiplicată pe un calculator
Din epoca pietrei, amintirile sunt stele galbene,
Acolo era un copil ce arunca mamei sale,
Peste sârma ghimpată, coji de pâine adunate
Sub cămașa ruptă, sub inimă, într-o zi cojile
Au căzut pe pământul gol.
Nu le-a mai ridicat nimeni.
Calculator de epoca pietrei.
Bătrânul doctor le spunea povești copiilor ,
El era un rege în inima lor,
El a ajuns un pumn de cenușă
Alături de alte grămăjoare mai mici,
Copii plecați în spațiu.
Dodi Feig, urmașul lui Baal Shem Tov,
Cânta și dansa în trenul care-l ducea
Spre epoca de piatră,
Trenul gonea, șinele luceau și se topeau,
Cuptoarele duduiau muncite,
Iar dodi Feig cânta și dansa.
Acum totul s-a stins, Doamna Alsob
Cu gâtul ei lung, cu pliurile ei grele
Se plimbă printre pietre și repetă
Als- ob, als-ob, așa i-a rămas numele.
Boris Mehr
Pleacă o seminție, vine alta, numai Pământul
rămâne pe loc – Ecclesiast, cap. I
Moarte multiplicată pe un calculator
Din epoca pietrei, amintirile sunt stele galbene,
Acolo era un copil ce arunca mamei sale,
Peste sârma ghimpată, coji de pâine adunate
Sub cămașa ruptă, sub inimă, într-o zi cojile
Au căzut pe pământul gol.
Nu le-a mai ridicat nimeni.
Calculator de epoca pietrei.
Bătrânul doctor le spunea povești copiilor ,
El era un rege în inima lor,
El a ajuns un pumn de cenușă
Alături de alte grămăjoare mai mici,
Copii plecați în spațiu.
Dodi Feig, urmașul lui Baal Shem Tov,
Cânta și dansa în trenul care-l ducea
Spre epoca de piatră,
Trenul gonea, șinele luceau și se topeau,
Cuptoarele duduiau muncite,
Iar dodi Feig cânta și dansa.
Acum totul s-a stins, Doamna Alsob
Cu gâtul ei lung, cu pliurile ei grele
Se plimbă printre pietre și repetă
Als- ob, als-ob, așa i-a rămas numele.
Boris Mehr
Baladă nebaladă
Balada nebaladă
Să nu traduci muzica sferelor.
Păsările-și fac cuib în părul tău.
Avem griji pentru o mie de ani de acum înainte.
Nu aduce clipa ce aduce gripa.
Eu nu știu ce fac azi, ce să mă gândesc la ziua de mâine.
Liniștea este cea mai mare descoperire personală.
L-aș plagia pe Eminescu. Dar nu pot.
Nu-mi arde de Apocalipsă, am mai multe probleme
De rezolvat.
Pentru unii execuția ar însemna să li se pună un cap nou
Pe umeri, să înțeleagă ce au fost înainte.
Nu vreau să explic nimic, nici un jurnal nu explică nimic.
A muri de viu. A curăța masa, după chef,
Cu o ramură de liliac.
Oare statuile de marmură pot să asude vara?
Nu mai avem frizerii pentru că oamenii nu mai au păr.
Nu mai avem cititori pentru că oamenii au televizor.
Nu știu de ce, tema favorită în mass media este moartea.
Dar eu știu din copilărie că bunicii mei, nu i-am cunoscut,
Au murit de timpuriu, pe malul unui râu, toate se petrec
Pe malul unui râu, dar râurile trec și uită.
Boris Marian
Să nu traduci muzica sferelor.
Păsările-și fac cuib în părul tău.
Avem griji pentru o mie de ani de acum înainte.
Nu aduce clipa ce aduce gripa.
Eu nu știu ce fac azi, ce să mă gândesc la ziua de mâine.
Liniștea este cea mai mare descoperire personală.
L-aș plagia pe Eminescu. Dar nu pot.
Nu-mi arde de Apocalipsă, am mai multe probleme
De rezolvat.
Pentru unii execuția ar însemna să li se pună un cap nou
Pe umeri, să înțeleagă ce au fost înainte.
Nu vreau să explic nimic, nici un jurnal nu explică nimic.
A muri de viu. A curăța masa, după chef,
Cu o ramură de liliac.
Oare statuile de marmură pot să asude vara?
Nu mai avem frizerii pentru că oamenii nu mai au păr.
Nu mai avem cititori pentru că oamenii au televizor.
Nu știu de ce, tema favorită în mass media este moartea.
Dar eu știu din copilărie că bunicii mei, nu i-am cunoscut,
Au murit de timpuriu, pe malul unui râu, toate se petrec
Pe malul unui râu, dar râurile trec și uită.
Boris Marian
La apa Babilonului
La apa Babilonului
Ecclesiastul – Ce lasă în urmă omul?
La apa babilonului am șezut și am plâns,
Spune Psalmul 137, iar o fată pe nume Selma
Scria – Mă leagănă gândul înșelător
Că voi trăi, mă leagănă ziua și noaptea,
Ca un vin amețitor, dar pașii mei știu
Că nu mă voi întoarce, eu cânt zilele
Ce nu vor mai fi, ca un orb cântând lumina zilei,
Aș vrea să închid ochii, aș vrea să-i dăruiesc iubitului
Buzele mele, daer iubitul meu este departe,
Totul este foarte departe, iar teama și durerea
Sunt lângă mine, scria Selma, a murit
Ucisă pe malul unui râu,
La apa Babilonului.
Boris Marian
Ecclesiastul – Ce lasă în urmă omul?
La apa babilonului am șezut și am plâns,
Spune Psalmul 137, iar o fată pe nume Selma
Scria – Mă leagănă gândul înșelător
Că voi trăi, mă leagănă ziua și noaptea,
Ca un vin amețitor, dar pașii mei știu
Că nu mă voi întoarce, eu cânt zilele
Ce nu vor mai fi, ca un orb cântând lumina zilei,
Aș vrea să închid ochii, aș vrea să-i dăruiesc iubitului
Buzele mele, daer iubitul meu este departe,
Totul este foarte departe, iar teama și durerea
Sunt lângă mine, scria Selma, a murit
Ucisă pe malul unui râu,
La apa Babilonului.
Boris Marian
Artistul ca enigmă
Artistul ca enigmă
Artistul ca enigmă, emblemă, siglă,
Delicat, natură la miez de noapte,
Un bâtlan a zburat înspre sud, ceva trist,
Ceva mortal, ca o durere suspectă.
Cine spunea că numai Dumnezeu
Are dreptul la existență?
Are dreptate? Și este trist acest Dumnezeu?
Suntem noi doar stații facultative
în trecerea timpului?
Un obelisc negru a fost așezat în centrul
Paradisului.
Fratele meu este strigătul, scria
Din adâncul cenușii fratele Benjamin,
l-a auzit cineva? Probabil.
Dar va veni ora când noi vom vedea
De undeva, de sus, cum ne vor privi alții.
Boris Marian
Artistul ca enigmă, emblemă, siglă,
Delicat, natură la miez de noapte,
Un bâtlan a zburat înspre sud, ceva trist,
Ceva mortal, ca o durere suspectă.
Cine spunea că numai Dumnezeu
Are dreptul la existență?
Are dreptate? Și este trist acest Dumnezeu?
Suntem noi doar stații facultative
în trecerea timpului?
Un obelisc negru a fost așezat în centrul
Paradisului.
Fratele meu este strigătul, scria
Din adâncul cenușii fratele Benjamin,
l-a auzit cineva? Probabil.
Dar va veni ora când noi vom vedea
De undeva, de sus, cum ne vor privi alții.
Boris Marian
Bătrân coțcar
Bătrân coțcar
Bătrân coțcar la șaptezeci de ani,
Mă ceartă blondele cu nuri și cu nepoți,
Mai vin mafioții fără cărți, fără elan,
Bătrân coțcar, încearcă tot ce poți.
Mă scol și scriu, la primul ceas,
Ce am visat, ce nu s-a împlinit,
În fapte poți fi zeu ori un ratat,
Dar în cuvinte tinzi spre infinit.
Cuvântul pur, o asimptotă-n plan divin,
Eu beau cu voi otravă sau pelin?
Peste douăzeci de ani
Peste două zeci de ani, vă veți mira
Că am trăit atât, mă voi mira și eu,
Aici sau, poate, foarte departe,
Mă voi mira într-un vers,
Într-o frunză de plop, tremurândă,
Într-o trecere de vânt,
Ca o aripă de arhanghel.
Peste douăzeci de ani,
Containerele vor fi risipite
Sau o cometă
Ne va trmite în spațiul originar,
vom citi în stele,
în bezna tăcută,
vom relua romanele
și poemele fără final.
Boris Marian
Bătrân coțcar la șaptezeci de ani,
Mă ceartă blondele cu nuri și cu nepoți,
Mai vin mafioții fără cărți, fără elan,
Bătrân coțcar, încearcă tot ce poți.
Mă scol și scriu, la primul ceas,
Ce am visat, ce nu s-a împlinit,
În fapte poți fi zeu ori un ratat,
Dar în cuvinte tinzi spre infinit.
Cuvântul pur, o asimptotă-n plan divin,
Eu beau cu voi otravă sau pelin?
Peste douăzeci de ani
Peste două zeci de ani, vă veți mira
Că am trăit atât, mă voi mira și eu,
Aici sau, poate, foarte departe,
Mă voi mira într-un vers,
Într-o frunză de plop, tremurândă,
Într-o trecere de vânt,
Ca o aripă de arhanghel.
Peste douăzeci de ani,
Containerele vor fi risipite
Sau o cometă
Ne va trmite în spațiul originar,
vom citi în stele,
în bezna tăcută,
vom relua romanele
și poemele fără final.
Boris Marian
Abanos verde de Jamaica
Abanos verde de Jamaica
Știați că există și abanos verde?
Nu contează, eu nu am nimic de pierdut,
Nici lanțurile, nu doresc nimic,
Sunt de neînvins, știu doar
Că moartea este o supremă metaforă,
Cineva spune că nu ține să arate
Că există, eu nu cred,
Umilința femeii în fața unor câini vagabonzi,
Lătrători de duzină,
Lingușirea ca armă a lașității,
Prințesa trufașă a murit?
Falșii maeștri se plimbă printre versuri
În pantalonii lor bufanți,
Cea mai frumoasă cacialma este în versuri,
Gloria se mai câștigă și prin diversiune,
Durerea este una, umilința-i alta,
Împreună sunt de nesuportat,
Paravan, lipsă de discernământ,
Răfuieli personale, șantaj,
Zece nume pe șapte rânduri,
Insinuări, el intră pe fereastră,
Te sufocă, te sterilizează,
Ființă bolnavă, chelie fermecătoare,
Masochist al virtualului,
El se autoflagelează,
Își pipăie cuvintele prin oglinda spartă,
Sinceritatea sa vulgară, ah, drogul fufelor,
Zodiac de duzină, ace de gămălie
În vârful cozii, venin de lapte,
Se caută printre rândurile altora,
Urmărește respirația altora,
El nu vede luma, nici soarele,
O cârtiță? Vorba lui Hamlet.
Boris Marian
Știați că există și abanos verde?
Nu contează, eu nu am nimic de pierdut,
Nici lanțurile, nu doresc nimic,
Sunt de neînvins, știu doar
Că moartea este o supremă metaforă,
Cineva spune că nu ține să arate
Că există, eu nu cred,
Umilința femeii în fața unor câini vagabonzi,
Lătrători de duzină,
Lingușirea ca armă a lașității,
Prințesa trufașă a murit?
Falșii maeștri se plimbă printre versuri
În pantalonii lor bufanți,
Cea mai frumoasă cacialma este în versuri,
Gloria se mai câștigă și prin diversiune,
Durerea este una, umilința-i alta,
Împreună sunt de nesuportat,
Paravan, lipsă de discernământ,
Răfuieli personale, șantaj,
Zece nume pe șapte rânduri,
Insinuări, el intră pe fereastră,
Te sufocă, te sterilizează,
Ființă bolnavă, chelie fermecătoare,
Masochist al virtualului,
El se autoflagelează,
Își pipăie cuvintele prin oglinda spartă,
Sinceritatea sa vulgară, ah, drogul fufelor,
Zodiac de duzină, ace de gămălie
În vârful cozii, venin de lapte,
Se caută printre rândurile altora,
Urmărește respirația altora,
El nu vede luma, nici soarele,
O cârtiță? Vorba lui Hamlet.
Boris Marian
Alături de mine
Alături de mine
Se făcea că eram pe o insulă și în jurul ei înota o necunoscută. Insula se rotea în jurul propriului centru, mă roteam și eu, astfel că necunoscuta era tot timpul în fața mea. Încercam să aflu cine era, dacă am mai văzut-o undeva, cândva, dar o tăcere absolută ne împiedica să comunicăm. Cine ești? Întrebam eu. Cine ești? Întreba ea. Ne roteam, ea își mișca buzele, mă privea fix în ochi. Am căzut într-un somn adânc. Insula s-a înălțat și a dispărut împreună cu mine. Necunoscuta a rămas o amintire fără nume.
Tot ce-am iubit
Se-adună-ntr-o ființă
La fel ca mine,
Adam a cunscut-o, zice Biblia,
Pe Eva,
Cu ea voi merge
Până la granița albastră a pustiei,
Ne-om săruta ușor,
Pornind în nesfârșita, misterioasa aventură.
Poemele rămân între ruine,
Doar pâlpâiri,
Aici au fost oameni.
Boris Marian
Se făcea că eram pe o insulă și în jurul ei înota o necunoscută. Insula se rotea în jurul propriului centru, mă roteam și eu, astfel că necunoscuta era tot timpul în fața mea. Încercam să aflu cine era, dacă am mai văzut-o undeva, cândva, dar o tăcere absolută ne împiedica să comunicăm. Cine ești? Întrebam eu. Cine ești? Întreba ea. Ne roteam, ea își mișca buzele, mă privea fix în ochi. Am căzut într-un somn adânc. Insula s-a înălțat și a dispărut împreună cu mine. Necunoscuta a rămas o amintire fără nume.
Tot ce-am iubit
Se-adună-ntr-o ființă
La fel ca mine,
Adam a cunscut-o, zice Biblia,
Pe Eva,
Cu ea voi merge
Până la granița albastră a pustiei,
Ne-om săruta ușor,
Pornind în nesfârșita, misterioasa aventură.
Poemele rămân între ruine,
Doar pâlpâiri,
Aici au fost oameni.
Boris Marian
Paranoia
Paranoia noastră cea de toate zilele
Paranoia noastră cea de toate zilele
Este singura mângâiere în cenușa imperiului,
Dar noi nu vom răni sufletul pur al iubitei,
Este singura paranoie care nu-și are scuză.
În rest, acvilă dragă a visului,
Înalță aripi, ridică-ți vocea peste nălțime,
Poate un glonte va să te caute prin nouri,
Poate un șarpe plin de invidie
Va să te scuipe.
Nici o zi nu e pierdută când zbori o clipă,
Este ușor, închizi doar ochii, privești în tine,
Nu e nevoie să scrii poeme, respiră
Aerul tare al înălțimilor tale, ascunse.
În rest, acvilă dragă, nu aștepta laude,
Unii vor zice, uite nebunul cum trece,
Scrie și scrie, în loc să-și caute norocul
În balta largă a pieții comune.
Numai iubita poate că plânge, te vede singur,
Coboară lin și împreună veți fi Cel Unic.
Boris Marian
Paranoia noastră cea de toate zilele
Este singura mângâiere în cenușa imperiului,
Dar noi nu vom răni sufletul pur al iubitei,
Este singura paranoie care nu-și are scuză.
În rest, acvilă dragă a visului,
Înalță aripi, ridică-ți vocea peste nălțime,
Poate un glonte va să te caute prin nouri,
Poate un șarpe plin de invidie
Va să te scuipe.
Nici o zi nu e pierdută când zbori o clipă,
Este ușor, închizi doar ochii, privești în tine,
Nu e nevoie să scrii poeme, respiră
Aerul tare al înălțimilor tale, ascunse.
În rest, acvilă dragă, nu aștepta laude,
Unii vor zice, uite nebunul cum trece,
Scrie și scrie, în loc să-și caute norocul
În balta largă a pieții comune.
Numai iubita poate că plânge, te vede singur,
Coboară lin și împreună veți fi Cel Unic.
Boris Marian
Cei plecați o duc bine
Cei plecați o duc bine
Cei plecați o duc bine,
Cei plecați temporar
O duc și mai bine,
Ferice de cei care nu au îndoieli,
Ferice de cei puternici,
Nu mă refer la morți.
Cunosc o poetesă mânioasă foarte,
Fiece poem este o invectivă,
Îmi amintește de papa grigore al șaptelea,
Eu știu, trădarea te face, uneori
Celebru, un talleyrand acolo, un fouche,
Când te trădezi pe tine este cel mai lejer,
Nu mă refer la morți.
Mai cunosc pe cineva care știe tot,
Nu-i spun numele, nu vreau să mânii
Propriile mele amintiri,
Știu, moartea nu este o soluție,
Nici pentru morți.
Boris Marian
Cei plecați o duc bine,
Cei plecați temporar
O duc și mai bine,
Ferice de cei care nu au îndoieli,
Ferice de cei puternici,
Nu mă refer la morți.
Cunosc o poetesă mânioasă foarte,
Fiece poem este o invectivă,
Îmi amintește de papa grigore al șaptelea,
Eu știu, trădarea te face, uneori
Celebru, un talleyrand acolo, un fouche,
Când te trădezi pe tine este cel mai lejer,
Nu mă refer la morți.
Mai cunosc pe cineva care știe tot,
Nu-i spun numele, nu vreau să mânii
Propriile mele amintiri,
Știu, moartea nu este o soluție,
Nici pentru morți.
Boris Marian
Știați că furnicile nu dorm?
Știați că furnicile nu dorm?
(colaj)
Lui Gellu Naum
Știați că furnicile nu dorm?
Eu dorm. Știați că ochiul struțului
Este mai mare decât creierul său?
Or fi și oameni de acest fel?
Știați că o bibliotecă se poate scufunda
sub greutatea propriilor cărți?
Eu simt asta, uneori, când scriu.
De patru mii de ani noi nu am reușit
Să domesticim un animal, dar cred că
Unii dintre noi s-au întors din drum.
Durerea a căpătat o unitate de măsură, dol,
Nu pot să cred, pe mine când mă doare,
Nu mai cred în nimic.
Orașul avea o singură casă,
Casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă
............................................
De ce îmi vine să plâng?
Ceasul avea o singură limbă,
Copiii pun o singură întrebare.
Viața are un singur răspuns.
Boris Marian
(colaj)
Lui Gellu Naum
Știați că furnicile nu dorm?
Eu dorm. Știați că ochiul struțului
Este mai mare decât creierul său?
Or fi și oameni de acest fel?
Știați că o bibliotecă se poate scufunda
sub greutatea propriilor cărți?
Eu simt asta, uneori, când scriu.
De patru mii de ani noi nu am reușit
Să domesticim un animal, dar cred că
Unii dintre noi s-au întors din drum.
Durerea a căpătat o unitate de măsură, dol,
Nu pot să cred, pe mine când mă doare,
Nu mai cred în nimic.
Orașul avea o singură casă,
Casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă
............................................
De ce îmi vine să plâng?
Ceasul avea o singură limbă,
Copiii pun o singură întrebare.
Viața are un singur răspuns.
Boris Marian
După veștile proaste
După veștile proaste
După veștile proaste primite în port,
După dueluri pierdute, pe motive de întârziere,
Revin, trufaș, iubitor de ghiocei striviți uneori,
De câini loviți de mașini mai blânde decât șoferii lor,
Admirator al Venerei din Milo,
Deci, venit pe un picior de plai,
Plecat, dar nu dintr-un sat, deși mi-ar fi plăcut,
Foicica fagului, pac, s-a rupt o coardă.
Ascultă cum plânge novembre.
„Vezi, Năstase, osânditul
Nu te-a pătruns decât o dată
Și atunci toată
Cu cuțitul”.
„Și-a desvelit sărind,
Bujorul negru și fetia”.
Il connut la melancolie
Des paquebots,
Le froids reveils sous la tente...
Dar prietenul meu, pianul
Are un umor straniu,
El mănâncă de obicei
Un mușchi în sânge
Apoi iubește cu disperare
Perechile cuprinse de nebunia dansului.
Boris Marian
După veștile proaste primite în port,
După dueluri pierdute, pe motive de întârziere,
Revin, trufaș, iubitor de ghiocei striviți uneori,
De câini loviți de mașini mai blânde decât șoferii lor,
Admirator al Venerei din Milo,
Deci, venit pe un picior de plai,
Plecat, dar nu dintr-un sat, deși mi-ar fi plăcut,
Foicica fagului, pac, s-a rupt o coardă.
Ascultă cum plânge novembre.
„Vezi, Năstase, osânditul
Nu te-a pătruns decât o dată
Și atunci toată
Cu cuțitul”.
„Și-a desvelit sărind,
Bujorul negru și fetia”.
Il connut la melancolie
Des paquebots,
Le froids reveils sous la tente...
Dar prietenul meu, pianul
Are un umor straniu,
El mănâncă de obicei
Un mușchi în sânge
Apoi iubește cu disperare
Perechile cuprinse de nebunia dansului.
Boris Marian
Poemul DAO
Poemul DAO
În afara lui DAO nu poţi gândi,
tot ce nu poţi gândi este DAO.
Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar.
Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită.
O scânteie poate provoca un incendiu,
dar după ce dispar obiectele
unde se duce focul?
Moartea din matcă, moartea din ou.
Lumea există în oglindă,
în apă, în vis.
Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare.
Lotca pluteşte pe apă.
Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti.
Ce este mai important?
Sufletul nu este un obiect,
dar nici obiectele nu sunt obiecte.
Urechea nu se poate auzi,
ochiul nu se poate vedea.
Înţeleptul ştie că orice vede
în interior sau în exteriorul său,
nimic nu este adevărat.
Unghiile, părul cresc continuu,
cel înţelept observă schimbările
pentru a înţelege veşnicia.
Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea,
deşi marea este aceeaşi,
la fel şi moartea, viaţa, un continuu.
Oricare drum este acelaşi drum,
a urma pe DAO înseamnă a nu-l urma.
Când vedem un taur, un cal, un copac,
noi ştim să le numim,
deci ele nu mai există în substanţa lor.
Înţelepciunea şi curajul nu te vor face
să cuprinzi infinitul.
BORIS MARIAN
.
În afara lui DAO nu poţi gândi,
tot ce nu poţi gândi este DAO.
Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar.
Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită.
O scânteie poate provoca un incendiu,
dar după ce dispar obiectele
unde se duce focul?
Moartea din matcă, moartea din ou.
Lumea există în oglindă,
în apă, în vis.
Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare.
Lotca pluteşte pe apă.
Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti.
Ce este mai important?
Sufletul nu este un obiect,
dar nici obiectele nu sunt obiecte.
Urechea nu se poate auzi,
ochiul nu se poate vedea.
Înţeleptul ştie că orice vede
în interior sau în exteriorul său,
nimic nu este adevărat.
Unghiile, părul cresc continuu,
cel înţelept observă schimbările
pentru a înţelege veşnicia.
Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea,
deşi marea este aceeaşi,
la fel şi moartea, viaţa, un continuu.
Oricare drum este acelaşi drum,
a urma pe DAO înseamnă a nu-l urma.
Când vedem un taur, un cal, un copac,
noi ştim să le numim,
deci ele nu mai există în substanţa lor.
Înţelepciunea şi curajul nu te vor face
să cuprinzi infinitul.
BORIS MARIAN
.
Doamna Bovary este el
Dar mai am timp?
Nu am fost niciodată la închisoare.
Cred că aș muri. Nu de rușine.
La armată îmi plăcea să ascult
„Satule, satule, vatră frumoasă,
departe mai sunt de casă”.
Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau.
Și eu cu ei. Un diavol gri vrea să mă strige.
Am să-l primesc, am să-i iau cheile,
am să închid ușa după mine
și ...țușt, în lume.
Cred că diavolul gri nu are inimă.
Are și el, acolo, un bolovan. Gri.
Nu știu de ce netrebuitorii
au întotdeauna dreptate,
sunt puternici și râd mult.
În lume suntem cu toții foarte serioși,
demni, înțepați undeva, bățoși,
râdem de alții, ne credem nemuritori,
mai spargem un dinte cuiva,
ne mai rățoim,
nu cerem scuze nimănui
că nu avem de ce.
De fapt ce câștigă un om
dacă vă cere scuze?.
Mai bine ridică omul un par
și te lovește cu sete
să uiți naibii de scuze.
Mi-a zis mie cineva
să-l las naibii în pace.
Am răspuns – te las, că al lui ești.
S-a supărat, a zis că am scos colții.
De fapt voiam să povestesc despre iubirea mea
Dar mai am timp?
Boris Marian
Dimineața de glorie
Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,
eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,
un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.
BORIS MARIAN
Nu am fost niciodată la închisoare.
Cred că aș muri. Nu de rușine.
La armată îmi plăcea să ascult
„Satule, satule, vatră frumoasă,
departe mai sunt de casă”.
Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau.
Și eu cu ei. Un diavol gri vrea să mă strige.
Am să-l primesc, am să-i iau cheile,
am să închid ușa după mine
și ...țușt, în lume.
Cred că diavolul gri nu are inimă.
Are și el, acolo, un bolovan. Gri.
Nu știu de ce netrebuitorii
au întotdeauna dreptate,
sunt puternici și râd mult.
În lume suntem cu toții foarte serioși,
demni, înțepați undeva, bățoși,
râdem de alții, ne credem nemuritori,
mai spargem un dinte cuiva,
ne mai rățoim,
nu cerem scuze nimănui
că nu avem de ce.
De fapt ce câștigă un om
dacă vă cere scuze?.
Mai bine ridică omul un par
și te lovește cu sete
să uiți naibii de scuze.
Mi-a zis mie cineva
să-l las naibii în pace.
Am răspuns – te las, că al lui ești.
S-a supărat, a zis că am scos colții.
De fapt voiam să povestesc despre iubirea mea
Dar mai am timp?
Boris Marian
Dimineața de glorie
Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,
eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,
un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.
BORIS MARIAN
Ce facem?
Ce facem? Viața e un ghiveci?
Ce facem? Viața e un ghiveci,
De veci, priveghi?
Prieten vechi, trec motanii pe sârma încinsă,
Totul se repetă, îmi spune vecinul Trompetă.
O viață liniară, perseverare diabolicum est,
Vom fi uitați, vor fi uitați și cei care ne-au uitat.
Bucharest, coborâți din avioane, Iohanane.
Vanitas, zice vanitosul, prefer vanilie, cu prisosul,
Recunosc aici, în fața instanței, că nu-mi place ghiveciul,
Dar nu-mi plac restanțe să am, mai bună-i vacanța,
Apropo ( sic!), în Franța se mănâncă și ghiveciul
Balcanic, sloveno-croatic, așa este viața mea, maestre,
Nu a trecut doar cu magiun, margarină, soia și un pic
De chinină, copii am în toată lumea,
Ca toată lumea, unii scriu în locul meu,
Alții sunt triști că nu le sunt tată,
Ce facem? Ghiveci ori o stanță –restanță?
Râsul e o prostie, dar prostia nu e de râs,
Bei, vinul e bun, femeia e bună, aer proaspăt
Găsești doar în Rai, dar mai ai, la maiași se spune,
I am so glad to see you, ași, au și mobile,
Ce facem? Ne-ntoarcem la Termopile.
Istoria e un ghiveci, deci,
Trecem la punctul doi, ce facem noi?
Boris Marian
Ce facem? Viața e un ghiveci,
De veci, priveghi?
Prieten vechi, trec motanii pe sârma încinsă,
Totul se repetă, îmi spune vecinul Trompetă.
O viață liniară, perseverare diabolicum est,
Vom fi uitați, vor fi uitați și cei care ne-au uitat.
Bucharest, coborâți din avioane, Iohanane.
Vanitas, zice vanitosul, prefer vanilie, cu prisosul,
Recunosc aici, în fața instanței, că nu-mi place ghiveciul,
Dar nu-mi plac restanțe să am, mai bună-i vacanța,
Apropo ( sic!), în Franța se mănâncă și ghiveciul
Balcanic, sloveno-croatic, așa este viața mea, maestre,
Nu a trecut doar cu magiun, margarină, soia și un pic
De chinină, copii am în toată lumea,
Ca toată lumea, unii scriu în locul meu,
Alții sunt triști că nu le sunt tată,
Ce facem? Ghiveci ori o stanță –restanță?
Râsul e o prostie, dar prostia nu e de râs,
Bei, vinul e bun, femeia e bună, aer proaspăt
Găsești doar în Rai, dar mai ai, la maiași se spune,
I am so glad to see you, ași, au și mobile,
Ce facem? Ne-ntoarcem la Termopile.
Istoria e un ghiveci, deci,
Trecem la punctul doi, ce facem noi?
Boris Marian
La început
La început Dumnezeu a făcut poezia
La început Dumnezeu a făcut poezia
Și a văzut că ea este bună,
A împărțit lumea în poeți și nepoeți,
Ceea ce se vede și astăzi,
Indifetrent de sex și naționalitate,
Gândul celui nebun nu este un păcat,
Domnul și-a deschis casa de arme,
Zice Ieremia,
S-au luptat oamenii între ei,
Până a căzut Palatul de Iarnă,
Libertatea se plimba în pielea goală
Ca o femeie uitată de Dumnezeu,
Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,
Don Quijote chicotea, știa că el ca veni
Sau va reveni, ca Messia,
Călare pe un tun gigantic,
Din tun vor ieși marile poeme,
Dar nu va mai fi cine să le citească.
Poate mătușile desfrânate ale poeților.
Boris Marian
La început Dumnezeu a făcut poezia
Și a văzut că ea este bună,
A împărțit lumea în poeți și nepoeți,
Ceea ce se vede și astăzi,
Indifetrent de sex și naționalitate,
Gândul celui nebun nu este un păcat,
Domnul și-a deschis casa de arme,
Zice Ieremia,
S-au luptat oamenii între ei,
Până a căzut Palatul de Iarnă,
Libertatea se plimba în pielea goală
Ca o femeie uitată de Dumnezeu,
Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,
Don Quijote chicotea, știa că el ca veni
Sau va reveni, ca Messia,
Călare pe un tun gigantic,
Din tun vor ieși marile poeme,
Dar nu va mai fi cine să le citească.
Poate mătușile desfrânate ale poeților.
Boris Marian
A visa în moarte
A visa în moarte
A visa în moarte, a nu mai muri.
Femeia la treizeci de ani.
Mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei
să se trateze de stomac.
Mă uitam ca la o icoană,
avea un oval perfect al chipului,
ochi negri, sprincene
mai frumoase decât orice aranjament,
buze neiertător de frumoase,
un corp unduitor
în hainele lungi și negre ale călugăriei,
o prizonieră a propriei frumuseți.
Am visat-o mult timp.
O mai trăi?
Mâinile mele se odihnesc,
transplanturile de adevăr
încercate de mine
au reușit în parte,
eu mi-am dorit să fiu un geniu,
un actor al tragicomediei moderne,
mâinile mele se odihnesc
ca înaintea unei frumoase glume
făcute de un mort,
care sărind de pe catafalc
își face drum spre ieșire.
Disperate, păsările
se aruncă în străfundul cerului.
Mie nu mi-a răsuns nimeni
la nici o întrebare.
O șoaptă zboară dintr-o carte în alta.
Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu.
Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc?
.
Când noaprea este prea fierbinte,
stele devin colțunași.
Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat,
capul meu să fie coborât
într-o fântână răcoroasă, adâncă.
Nu uita niciodată,
soarele răsare pentru tine,
nu răsari tu pentru el.
Boris
Marian
A visa în moarte, a nu mai muri.
Femeia la treizeci de ani.
Mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei
să se trateze de stomac.
Mă uitam ca la o icoană,
avea un oval perfect al chipului,
ochi negri, sprincene
mai frumoase decât orice aranjament,
buze neiertător de frumoase,
un corp unduitor
în hainele lungi și negre ale călugăriei,
o prizonieră a propriei frumuseți.
Am visat-o mult timp.
O mai trăi?
Mâinile mele se odihnesc,
transplanturile de adevăr
încercate de mine
au reușit în parte,
eu mi-am dorit să fiu un geniu,
un actor al tragicomediei moderne,
mâinile mele se odihnesc
ca înaintea unei frumoase glume
făcute de un mort,
care sărind de pe catafalc
își face drum spre ieșire.
Disperate, păsările
se aruncă în străfundul cerului.
Mie nu mi-a răsuns nimeni
la nici o întrebare.
O șoaptă zboară dintr-o carte în alta.
Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu.
Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc?
.
Când noaprea este prea fierbinte,
stele devin colțunași.
Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat,
capul meu să fie coborât
într-o fântână răcoroasă, adâncă.
Nu uita niciodată,
soarele răsare pentru tine,
nu răsari tu pentru el.
Boris
Marian
Limbă nouă
Limbă nouă
Limbă nouă, senzație crudă,
Din Siracuza ți-aduc caracudă,
Din Philadelphia vin cu elevele
Care ascultă manelele.
În tâmplă primesc glonțul și clonțul ,
Plânge-mă și vecinul Pahonțu,
Există un înțeles , eu nu-al apăr,
Prea-s mulți nebuni în aer, în apă,
Prea multă milă nu cheamă iubire,
Parcul e plin de regi lear și de lire.
Boris Marian
Limbă nouă, senzație crudă,
Din Siracuza ți-aduc caracudă,
Din Philadelphia vin cu elevele
Care ascultă manelele.
În tâmplă primesc glonțul și clonțul ,
Plânge-mă și vecinul Pahonțu,
Există un înțeles , eu nu-al apăr,
Prea-s mulți nebuni în aer, în apă,
Prea multă milă nu cheamă iubire,
Parcul e plin de regi lear și de lire.
Boris Marian
Experiență
Să nu începi iar să vezi – o experiență
Pisica fuge de frică, omul fuge de foame, poetul este ca Budha – nu fuge.
O groapă cu oglinzi am văzut în copilărie, căzusem și eram plin de sânge. Oglinzile m-au salvat.
În Bibliotheca o bufniță își face veacul. De sute de ani nu a mai intrat nimeni. Brusc, s-a auzit foșnetul unei rochii. Un miros de ghiocei a năvălit în încăpere, pe brațul meu se odihnea sânul unei fecioare.
La capătul puterilor, valul ajunge la țărm, se sparge și pornește din nou lupta. Învață.
Să nu uităm că strămoșul nostru comun este haosul, că muma noastră este bezna. La unii se mai vede și azi.
Speranța se poate ascunde în cutia unei viori, în gâtul unei trompete, în buzunarul rupt al unui vagabond, niciodată în curtea unei măreț castel.
Uneori umbrele scriu versuri sau desenează monștri.
Numără-te, strigă comandantul plutonului de execuție. Te trezești, ce pluton, ce execuție, sună telefonul.
Un vulcan nu așteaptă nici jertfe, nici hrană, el se dăruie, dar ce prăpăd.
După ce au plecat hoții m-am simțit mai bogat, eram liber.
Niciodată focul nu va avea intensitatea durerii sau a iubirii, este foc și atât.
Boris Marian
Pisica fuge de frică, omul fuge de foame, poetul este ca Budha – nu fuge.
O groapă cu oglinzi am văzut în copilărie, căzusem și eram plin de sânge. Oglinzile m-au salvat.
În Bibliotheca o bufniță își face veacul. De sute de ani nu a mai intrat nimeni. Brusc, s-a auzit foșnetul unei rochii. Un miros de ghiocei a năvălit în încăpere, pe brațul meu se odihnea sânul unei fecioare.
La capătul puterilor, valul ajunge la țărm, se sparge și pornește din nou lupta. Învață.
Să nu uităm că strămoșul nostru comun este haosul, că muma noastră este bezna. La unii se mai vede și azi.
Speranța se poate ascunde în cutia unei viori, în gâtul unei trompete, în buzunarul rupt al unui vagabond, niciodată în curtea unei măreț castel.
Uneori umbrele scriu versuri sau desenează monștri.
Numără-te, strigă comandantul plutonului de execuție. Te trezești, ce pluton, ce execuție, sună telefonul.
Un vulcan nu așteaptă nici jertfe, nici hrană, el se dăruie, dar ce prăpăd.
După ce au plecat hoții m-am simțit mai bogat, eram liber.
Niciodată focul nu va avea intensitatea durerii sau a iubirii, este foc și atât.
Boris Marian
Două capitorle
Oraşele NU şi Da
Poetului E.E.
Oraşul NU, oraşul DA. Ambele la fel de rele. Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală.Timpul trece. Când m-am născut nu ştiam că va fi atât de aspru,limitat.Cine nu are duşmani, nu trăieşte
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear.Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa.Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
BORIS MARIAN
Poetului E.E.
Oraşul NU, oraşul DA. Ambele la fel de rele. Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală.Timpul trece. Când m-am născut nu ştiam că va fi atât de aspru,limitat.Cine nu are duşmani, nu trăieşte
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear.Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa.Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
BORIS MARIAN
Caiet de sală
Un caiet de sală
Citesc versurile tinereţii mele, strălucesc versurile ca nişte ochi de pisică sau ca ţigările unor puşti sub scară, ca părul ielelor, electrizat sub ramuri, ca nucleele la microscop, ca submarinele ieşite din adâncuri, aprind lumina şi totul se risipeşte, în faţa mea, oglinda mă priveşte mustrătoare, ironică, aproape neiertătoare.
„Numai copacilor morţi le place focul” , spuneam cândva, azi privesc îngrijorat cerul, cineva deschide lângă mine o umbrelă înflorată, un gând mărunt dă colţul ca un şobolan, mi-e dor de bobul de afină strivit între dinţi, de mătasea buzelor, prin sânge mai trec pui de balaur, un fulger loveşte vârful copacului părăsit, focul ne luminează ca pe nişte vase vechi de aramă, nici nu mă clintesc, am uitat şi ce spuneam cândva.
Aştept, dacă este nevoie, măncred în timp, nu m-a purtat el peste tot până astăzi? Ştiu, în suferinţă bufniţele se ascund. Cei asupriţi de propriile gânduri se reculeg în pustiu, dar ceilalţi? Cunosc câteva uşi tainice, prin care ajungi mai degrabă la capăt. În suferinţă bufniţele se ascund.
Eu cred că în prezenţa orgoliului, aşa cred, dispare oricare satisfacţie, chiar şi buruienile se usucă, la vremea pâslarilor, orgoliul se ascunde într-un cotlon şi mârâie, răspuns de nicăieri, poate pâslarii privesc cu înţelegere orgoliul.
Fulgerată de jerbele memoriei, Bucovina mea se desfăşoară, o sete de liniştre şi armonie, orăşelul bunicii mele, lăcaşuri vechi de reculegere, spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor, căruţe lăsând printzre roţi bălegarul cuminţilor cai, petunii şi rumene fete cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate de un duh nevăzut, feroviari picotind cu ţigara în gură, bunica, sfeşnice veşnic plângând, cu braţe nălţate, mereu le visez, dar ce subiecte aveam, acum nu mai e nici un loc pentru ele.
Boris Marian
Citesc versurile tinereţii mele, strălucesc versurile ca nişte ochi de pisică sau ca ţigările unor puşti sub scară, ca părul ielelor, electrizat sub ramuri, ca nucleele la microscop, ca submarinele ieşite din adâncuri, aprind lumina şi totul se risipeşte, în faţa mea, oglinda mă priveşte mustrătoare, ironică, aproape neiertătoare.
„Numai copacilor morţi le place focul” , spuneam cândva, azi privesc îngrijorat cerul, cineva deschide lângă mine o umbrelă înflorată, un gând mărunt dă colţul ca un şobolan, mi-e dor de bobul de afină strivit între dinţi, de mătasea buzelor, prin sânge mai trec pui de balaur, un fulger loveşte vârful copacului părăsit, focul ne luminează ca pe nişte vase vechi de aramă, nici nu mă clintesc, am uitat şi ce spuneam cândva.
Aştept, dacă este nevoie, măncred în timp, nu m-a purtat el peste tot până astăzi? Ştiu, în suferinţă bufniţele se ascund. Cei asupriţi de propriile gânduri se reculeg în pustiu, dar ceilalţi? Cunosc câteva uşi tainice, prin care ajungi mai degrabă la capăt. În suferinţă bufniţele se ascund.
Eu cred că în prezenţa orgoliului, aşa cred, dispare oricare satisfacţie, chiar şi buruienile se usucă, la vremea pâslarilor, orgoliul se ascunde într-un cotlon şi mârâie, răspuns de nicăieri, poate pâslarii privesc cu înţelegere orgoliul.
Fulgerată de jerbele memoriei, Bucovina mea se desfăşoară, o sete de liniştre şi armonie, orăşelul bunicii mele, lăcaşuri vechi de reculegere, spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor, căruţe lăsând printzre roţi bălegarul cuminţilor cai, petunii şi rumene fete cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate de un duh nevăzut, feroviari picotind cu ţigara în gură, bunica, sfeşnice veşnic plângând, cu braţe nălţate, mereu le visez, dar ce subiecte aveam, acum nu mai e nici un loc pentru ele.
Boris Marian
Visam
Visam
Visam că mă ţinea cineva de mâini. Noaptea mă ţinea cineva de mâini. Nu-mi dădea drumul. În jur alergau nimfele mlădioase, goale, dar foarte decente. Nu se uitau la mine. Dansau . Mai repede decât visurile mele, iar somnul fugea ca un tren prin tunelul dintre Franţa şi Elveţia. Un ameste de cenuşă şi sânge aştepta afară, printre tufişuri. Un chip apărea deasupra zorilor, dar zorii nu veneau, parcă se depărtau. Îi vedeam irişii în mişcare, în strălucire, nările fine, respiraţia de trandafir, simţeam cum o petală mi se strecoară sub gulerul larg. Un gând a căzut de-a dura. I s-au aprins obrajii şi gura. I-am dezmierdat şovăielnic carnea, un văl de mireasă. Aleasa mea, soţia mea, te-ai lipt toată, tăcută, gândul - ciută zglobie, umed e gândul, cine mai ştie de noi? Ca nişte struguri au trecut orele prin noi, tălpile nu le simţeam, pământul nu mai era nici sprijin şi nici pedeapsă. Apoi a trecut primăvara ca un bivol. Pietrele stau cuminţi. Trenul aleargă. Acum străzile-s ude. Ploaia ne bate cu bice de lacrimi. Inima bate zadarnic în stâncă. Tâmpla zvâcneşte ca un şarpe decapitat ce nu vrea să moară. Nu pot striga, doar visez, aş trezi toţi vecinii, chiar pe strămoşi i-aş trezi, ce vor spune ,vai, ce noi generaţii crescură, lupi sunt ei, nu sunt oameni, apoi mă visez ca strămoş.
Învăţam pentru bacalaureat, aşa este filmul. Integralele mă iau de gât şi mă sugrumă. Eu apuc femurul portarului mort de cincizeci de ani, adică este schelet dăruit de însuşi el, proprietarul, lovesc în pluşul de pe masa comisiei.
Iar este noapte, mă trezesc de-a binelea, eşti lângă mine, nu este vis, fruntea mi-e umedă ca după ieşirea din Maelstrom . Te sărut şi adorm liniştit.
Boris Marian
Visam că mă ţinea cineva de mâini. Noaptea mă ţinea cineva de mâini. Nu-mi dădea drumul. În jur alergau nimfele mlădioase, goale, dar foarte decente. Nu se uitau la mine. Dansau . Mai repede decât visurile mele, iar somnul fugea ca un tren prin tunelul dintre Franţa şi Elveţia. Un ameste de cenuşă şi sânge aştepta afară, printre tufişuri. Un chip apărea deasupra zorilor, dar zorii nu veneau, parcă se depărtau. Îi vedeam irişii în mişcare, în strălucire, nările fine, respiraţia de trandafir, simţeam cum o petală mi se strecoară sub gulerul larg. Un gând a căzut de-a dura. I s-au aprins obrajii şi gura. I-am dezmierdat şovăielnic carnea, un văl de mireasă. Aleasa mea, soţia mea, te-ai lipt toată, tăcută, gândul - ciută zglobie, umed e gândul, cine mai ştie de noi? Ca nişte struguri au trecut orele prin noi, tălpile nu le simţeam, pământul nu mai era nici sprijin şi nici pedeapsă. Apoi a trecut primăvara ca un bivol. Pietrele stau cuminţi. Trenul aleargă. Acum străzile-s ude. Ploaia ne bate cu bice de lacrimi. Inima bate zadarnic în stâncă. Tâmpla zvâcneşte ca un şarpe decapitat ce nu vrea să moară. Nu pot striga, doar visez, aş trezi toţi vecinii, chiar pe strămoşi i-aş trezi, ce vor spune ,vai, ce noi generaţii crescură, lupi sunt ei, nu sunt oameni, apoi mă visez ca strămoş.
Învăţam pentru bacalaureat, aşa este filmul. Integralele mă iau de gât şi mă sugrumă. Eu apuc femurul portarului mort de cincizeci de ani, adică este schelet dăruit de însuşi el, proprietarul, lovesc în pluşul de pe masa comisiei.
Iar este noapte, mă trezesc de-a binelea, eşti lângă mine, nu este vis, fruntea mi-e umedă ca după ieşirea din Maelstrom . Te sărut şi adorm liniştit.
Boris Marian
Sunt fericit
Sunt fericit
Sunt fericit că am curăţat cu grijă
Grajdurile lui Augias,
Fiecare are propriile grajduri,
Să nu spuneţi că nu este aşa,
Sunt fericit că aleasa inimii mele
Mă acceptă aşa cum sunt
De circa jumătate de secol,
Sunt fericit că durerile nu mă ucid,
Sunt fericit că nu ascult glasul mieros la urii,
Sunt fericit şi atunci când nimeni sau aproape nimeni
Nu-mi dă dreptate, doar nu este o gaură în cer,
Nici Dumnezeu, iar eu nu sunt Acela,
Nici El nu are mereu dreptate,
Dacă dreptatea s-ar înstăpâni în lume,
Ar rămâne în picioare numai iarba,
Nu ar avea cine s-o pască,
A rupe un fir de iarbă este începutul
Nedreptăţii.
Boris Marian
Sunt fericit că am curăţat cu grijă
Grajdurile lui Augias,
Fiecare are propriile grajduri,
Să nu spuneţi că nu este aşa,
Sunt fericit că aleasa inimii mele
Mă acceptă aşa cum sunt
De circa jumătate de secol,
Sunt fericit că durerile nu mă ucid,
Sunt fericit că nu ascult glasul mieros la urii,
Sunt fericit şi atunci când nimeni sau aproape nimeni
Nu-mi dă dreptate, doar nu este o gaură în cer,
Nici Dumnezeu, iar eu nu sunt Acela,
Nici El nu are mereu dreptate,
Dacă dreptatea s-ar înstăpâni în lume,
Ar rămâne în picioare numai iarba,
Nu ar avea cine s-o pască,
A rupe un fir de iarbă este începutul
Nedreptăţii.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
