Din zborul păsării

Din zborul păsării

Din zborul păsării ghicești lărgimea spațiului,
Citește, dacă poți, și opera Horațiului.
Te mulțumești să zbori? Atunci să zbori!
E simplu, te apleci mai sus de nori.
Strigi – TRECĂTORILOR! Eu sunt aici!
Se uită, râde de prin curte-un pici,
Sunt efemer, încerci să te explici,
Dar te aude poate V. Ilici
Sau Genghis Han, Nabucodonosor,
Dar tu nu poți fi corul robilor,
Nu mă lăudați, sunt îngropat de mult,
Deși trăiesc, vă plâng, v-ascult,
În curtea școlii am ascuns un mic obiect de cult,
O poezie de prin clasa-a patra
Pe când studiam citatele din Chandra,
Am fost gonit cândva dintr-o cetate
Unde mureau aproape toți în libertate,
Mă veți găsi, sunt sigur, pe un prund,
Un bob de aur pur, strălucitor, rotund.



boris marian

Dincolo de Paradis

Dincolo de Paradis
_________________


Dincolo de Paradis
Cerul pare mai închis,
Pe o coajă de banană
Poți ajunge pe-altă strană,
Dar odată, într-un râu
A fost agățat de brâu
Un cadavru uriaș,
Venit dincolo de Blaj,
Nimeni nu-l putea cunoaște,
Avea palme ca la broaște,
Ochi holbați, frunte îngustă,
La culoare, o langustă,
Nalt de circa metri doi,
Nici dihor și nici vulpoi,
Un artist? Era machiat?
Ași, uriașul s-a sculat,
A distrus uși, mese, scări
și s-a dus spre nicăieri.
Amintindu-l, am uitat
Să vă spun – eram eu beat.


În filmul acela cu Stan și Bran,
Cu Brunhilda și cu Bostan,
Personajele coborau de pe pânză,
Îmi aruncau un colț de brânză,
Ni mic nu se naște fără durere,
Dar nici durerea nu-i o părere,
Iată cum se nasc axiomele,
Gnomii-și iubesc amantele, gnomele,
Naveta dintre Milano și Nisa
Nu ne-a adus averea, promisa,
Toți evadații caută o casă,
în filmul acela tu ești frumoasă,
dar la-mbulzeală îți fură poșeta,
bricheta, lanțeta și gata-i vendeta.

Sunt un biet scrib, îmi pun cenușă-n cap,
Umblu mereu cu jalba în proțap,
Nu o citește nimeni că nu e
Un interes pentru Cimabue,
Un ghiont acolo sau un sfat,
Eu le primesc, sunt Jean Marat,
Ucis de doamna de Corday,
Sunt Robespierre zvârlit pe chei,
Decapitat și totuși viu,
Respir și scriu, trăiesc și scriu.

BORIS MARIAN

Spirit vivace

Spiritul vivace

Spirit vivace, placat pe antenă,
Mesaj depărtărilor, duhul înalt,
Viața nu trece fără-o migrenă,
Visăm o Julietă, neam cu Thybalt.
Lipsă-i mereu la cântar și la metru,
Pace, războaie, sărim peste cai,
Unii se roagă Sfântului Petru,
Iar Hammurabi vine din rai.
Iubita e liberă, eu sunt libertul,
Ce o dorește, nu am accept
Nici să vorbesc, nu am nici dreptul,
Sunt în ospiciu, încă aștept.

Eu sunt cel ce mă înfățișez,
Poate că nu am existat vreodată,
Prea efemer, prea bavarez,
Cu un contur de inimă brodată,
suntem coautori ai propriei vieți,
sunt altul, sunt altul, spune Poetul,
în mine dorm străbuni, dimineți,
în vise eu îți trimit buchetul,
îi iei, mâna ta-i ca un fulg
ȘI TOATE TREC ȘI CURG…

Ar trebui să nu mai scriu nimic,
Atlet în comitete și comiții,
Academia, Premiul Nobel, un fistic,
Pe care îl primești. Ambiții?
Dar scriu, exist și scriu mereu,
Crezând că sunt egal cu Dumnezeu,
Mă-nhață infirmierii și mă duc
Într-o celulă cu Quijote și un cuc.
Acolo noi vom spune ce și cum,
Iar moartea va veni c-un glonț dum-dum.

Greoaie, duminica se târâie prin nori
De sânge, clopotul, clocotul în sine,
Ne bucură zgomotul lacătelor căzute,
Le vom înlocui cu muște multe.
Sălbăticia se naște în vis,
Fumul râde, umbrele se ascund
În blana pisicii cu cap rotund,
Mândru trece Quijote pe un cal de lemn,
DADADADADADADADADA,
LEMNUL SE TÂNGUIE,
Iar femeia îl iubea pe Sancho.

BORIS MARIAN

Fluviu

Fluviu

Ne-am iubit pe malul fluviului Timp,
Am stat goi sub lună,
Ne-a îmbrăcat lumina,
Dimineața eram robii Tăi, Doamne.
Liberi de orice cuvinte,
Ca un poem niciodată scris,
Treceai prin sângele meu,
Treceam prin sângele tău,
Fluviul Timp curgea
Pe lângă noi.
Atunci am întrebat
Ce este iubirea
și tu ai dispărut în Timp.
BORIS MARIAN

Alt horror

Alt horror



M-am trezit, era întuneric,

Cineva mă îmbrâncise pe scări,

Cineva mă ținea de brațe, altul

Mă lovea cu sete în burtă,

Afară, striga un bețiv, afară,

Strigau alții mai treji,

La mine strigau?

De ce, pentru ce?

De unde această beznă?

Orice beznă are o cauză.

Bezna din tine, dinafară.

M-am luminat. Nu era nimeni.

Mă luptam cu propriile mele

Fantome ale trecutului.

Eram cu toții la fel,neiertători,

Orgolioși peste măsură,

Iar poezia plângea undeva,

Într-un colț, ghemuită,

Să n-o încaseze și ea.



BORIS MARIAN

Horror fără r

Horror fără r

În pat a fost găsit moștenitorul,
Cu fata moartă, încă o iubea,
Iar lângă el era ulciorul
Cu vin și sânge, mai bolborosea.
Ce lacomi noi privim viața,
Cum naiba, nimeni nu-i nemuritor,
Rațiunea-nalță doar pereți de ceață,
Ne naștem și murim ca-ntr-un obor.
Argint și aur, fier și diamante,
Văzut-am norii, stelele din cer,
Prefer să mor dansând printre bacante,
Decât să caut veșnicia-n nicăieri.

Nu plângeți, copiii mei,
Mă duc în altă lume,
Unde se bat doi zei, trei zmei,
Un Șoricel – prenume
Semnează-n Rolișor,
Deși-i rechin pe viață,
mi-a scris poeme-n vers ușor,
și m-a plesnit pe față.
Un altul, scriitor-pitic
Mă-ncondeiază-n proză,
Moderatorii „zât” îmi zic,
Eu zbor din roză-n roză.
Un Underground s-a cam lățit,
Cultura e pe ducă,
Plânge cultura, Heraclit
Ne-a spus – las-o să curgă.

BORIS MARIAN

A făcut tot posibilul

A făcut tot posibilul



A făcut tot posibilul și imposibilul

Ca punțile să fie rupte,

Ascunde, măi, explozibilul,

Figurile sunt cunoscute,

Pronia a vrut așa?

Amenințarea era de mucava?

Hai să scoatem castane,

Barosane.

Cu tine eu nu voi scoate proză,

Poate o poză pentru Interpol,

Ceas de noapte și de-alcool,

Ceas de noapte, dormi , iubito,

Ceas de moarte, dormi, iubito,

Mâine nu voi fi pe lume,

Vei fi tu și restul lumii.

Te-am iubit, dar n-a fost vreme,

Te-am iubit, dormi, nu te teme.

Ceasul bate ca o toacă,

Dormi iubito, dracii joacă,

Dracii râd de noi, de toate,

Dormi iubito, sfântă noapte,

Dormi, încet mă voi preface,

Într-un nor, un vis mai pașnic,

Inimile-ngemănate,

Părăsesc singurătatea. BORIS MARIAN

Horror

Horror

Eu n-am văzut bărbatul care
Făcea cu ochiul o cărare,
Femeia avea ochii mici,
De licurici.
Ah, drace, închisorile
Mai au povești, surorile
Ucis-au moșul, l-au tranșat
Frumos, curat.
Căci nu e dramă atât de mare
Precum faimoasa încleștare
Cu Montague și Capulet,
Bieții de ei, Romeo, Juliette.
x x x

Poemul a fost interzis
În anul tuturor libertăților,
Ici, acolo, abia mai pâlpâie
O metaforă, o rimă,
Haine uzate, sfâșiate,
Cadențe trezind suspiciuni,
Cine a mai auzit de călimări,
Mese înalte, temeri în fața
Colilor, bolilor,
Autodevorator trece
șarpele-ban,
poemul zace în închisoarea datornicilor,
în spitale, în sertarele pe care
nu le mai deschide nici cel mai zelos
informator.

BORIS MARIAN

Constatare

Constatare amară

Constat că nu toți oamenii sunt buni, banal , strigă unul, constat că nici eu nu sunt bun mereu, banal, strigă altul, aveam o vecină care îmi persecuta copilul, nu am putut face nimic să-i potolesc furia, poveste, zice unul, îmi amintesc de un prieten care mi-a săpat adânc o groapă, m-am trezit în beznă, în fine, altă poveste, constat că în zadar cauți un grăunte de înțelegere acolo, unde pământul este sterp, te sufoci, îți este sete, dar nimeni nu-ți oferă cana cu apă, iubim, dragii mei, crucificările, una, o mie, milioane, unii te iau de guler și te aruncă în stradă,
strada este oindiferentă, roboți și mașini laolaltă, ocara nu mai pare ocară, în loc de binețe primești un scuipat sau o sudalmă, astunci privești porumbeii în parc, între ei este o luptă, unii-s mai lacomi, mai îndărătnici, prea vrem puterea, gloria și-nchinăciunea, o, vanitas vanitatum, dincolo o fi tot așa, eu nu cred, El este.
BORIS MARIAN

PSALMI

Psalmi
Ce bine te învață experiența
și ce frumos e drumul spre Florența
și ce ușor se lecuiește orice boală,
eu n-am să dau la nimeni socoteală,
doi stâlpi susțin azi lumea-n neclintire,
onoarea roz și-albastra mea iubire
de viață, de prieteni, iară soarta
îmi este chiar amantă, asta-i partea
ce bună, cunoscută de Candide,
pentru că, Doamne, Tu ești lector ipocrit,
îmi recitești poemele, zâmbești,
eu în ochii Tăi eu văd că te-ndoiești.

A venit pentru mine ceasul cel bun,
Un semnal și-am pornit ca un tren cu cărbuni,
m-așteptați, n-am să vin decât foarte târziu,
v-am iubit și mai cum, dar un timp n-am să fiu.
Poate-am luat pentru drum combustibil prea mult,
Mă consum în ridicol, zadarnic tumult,
m-ați dori ca pe-o flacără blândă, veghind
un viitor mulțumit, ochiul meu suferind.

Să cânți într-o tăcere mormântală,
Să te împuști cu-o frază, o petală,
Poetul e un biet Narcis,
De nu-l iubești, de-l uiți, tu l-ai ucis,
Căzu-n duel și Pușkin, nu mă mir,
Esenin, Labiș, alți și alți martiri,
Pe Eminescu l-au ucis cu un pietroi,
Poetul este nobilul altoi
Pe Arborele Vieții, prin cuvânt,
El poate aduce și pe Domnul pe pământ.

În coate ros, îi picura
sânge din nas, urmaș era,
unor strămoși conți, duci și regi,
bubos acum și plin de negi,
trecut prin săli de tribunal,
prin închisori, pe la Canal,
priveam profilul vulturesc,
nu-l voi uita cât mai trăiesc,
i-am dat bancnota, refuzând,
mi-a spus, citește-mi doar un rând
din cronicile noastre vechi,
cu ele vremea mi-o petrec,
dar tu citește-mi, văd cum vin
spre mine Basarabi și Mușatini.
BORIS MARIAN

ZALĂU

Amintiri din Zalău
Există o urbe la poalele Mezeșului,
În centru e contele Vesselenyi,
Miluiește un iobag român,
ți-am dat un oraș, zice contele,
țăranul se miră, astăzi orașul e nou născut.
Cândva, la margine era o șatră,
m-au alergat câinii, de mi-am julit coatele,
la piață se vindea lapte de bivoliță,
de n-aveai mațul mai vârtos,
te apucau durerile facerii,
acolo românii și ungurii mi-au fost prieteni,
orașul era condus de un pitic,
pe acolo au trecut nea Ceașcă,
avea o mână de lemn,
privire de bufniță,
Bobu cu capul gol precum strachina,
Teleagă fuma Kent și striga disperat,
Ce va spune tovarășul?
Oamenii erau inimoși, răbdători,
Apa o țineam în cadă, rezervă,
Cu multă rugină și sânge de miel,
Un pârâu trecea timid, puturos,
Pălinca și slana veneau chiar din rai,
Acolo un coleg a murit sfârtecat de rotorii
Malaxorului Pomini Farrel,
Acolo un altul a fost găsit într-o grapă-n șantier,
Vorbea franțuzește băiatul, nu omorâse pe nimeni,
Orașul avea trei biserici, catolică, ortodoxă, evanghelică,
Un singur cimitir evreiesc, vechi de secole,
Acolo am simțit veșnicia lui Blaga,
Se scriau versuri și clopotele repetau tânguios,
l-am văzut pe celebrul doctor de ulcere,
era cam afumat, mergea la un congres internațional,
prin preajmă era cetatea Porolissum,
respira de milenii, trecut glorios,
acolo femeile sunt blonde, au suflet
și vorbesc cu accent cântat, ardelenesc.
Mai la sud am văzut și casa lui Goga,
Am umblat prin munții-nverziți,
Am văzut Scărișoara, Iadolina, Târgul de fete,
Zalău, ești o pagină pe care-o iubesc.
BORIS MARIAN

Omul cu mustață de fum

Omul cu mustață de fum

Omul cu mustață în dublu exemplar,
Omul cântă din mustață imnuri de slavă
Pentru sine, mustața lui este din sârmă ghimpată,
În loc de mustață poartă un fuior de fum.
Fiecare dă o soluție, murim fiecare dintr-o soluție,
O jucărie explozibilă, fum dens violaceu, sârmă electrică,
Bordelurile ambulante pentru bieții soldați se înmulțesc,
Armistițiul se va încheia într-un bordel,
Se va servi cianură la masa tratativelor,
Cine dorește poate să aleagă un atac cerebral la o vilă
Bine păzită, dar omul cu mustață de fum
Nu va muri niciodată.

BORIS MARIAN

Credo(2)

Credo(2)
Trebuie să-mi țin ochii larg deschiși,
Până când Domnul mi-i va închide,
Trebuie să fiu neîndurător cu mine,
Până când Domnul se va îndura de mine,
Trebuie să cred în Har,
Până când Harul se va pogorî și asupra mea,
Trebuie să iert și să iubesc,
Până când voi fi iubit de semeni și de Domnul,
Ruga mea este tăcută ca melcul,
Ea înaintează prin nopți de poezie, limpezi.
BORIS MARIAN

S-a depus soarele

S-a depus soarele
Pe frunzele toamnei,
Copacii sunt în febră,
Cuvintele mele se așează
Pe palmele tale,
Tu îmi cuprinzi obrajii,
Lacrimile tremură – cristale lichide,
Ne-mbrățișăm ca doi copaci în furtună,
Ce va urma?
Nimeni nu-ntreabă. De teamă?
Jurămințile – frunze acoperite de viitoarea zăpadă.
BORIS MARIAN

Credo

Credo

Poezia este un joc al fanteziei, o sfâșiere lăuntrică exprimată armonios, o armă împotriva morții, un telefon fără fir, este absența și prezența himericei iubiri, dușmană a sentințelor de orice fel, poezia este multicoloră ca sufletele noastre,un concert scris pe clapele calculatorului, un balet pentru cei care nu mai pot merge, un sărut ce poate fi refuzat, dar ce nu este poezia? Orice, în afară de opacitate.

BORIS MARIAN

Pepenele roșu

___Pepenele roșu____
Pepenele roșu este cel mai roșu
De pe planeta noastră albastră,
El ara apă multă, ceva sânge de pasăre,
Dar, nu uitați, glutathione, licopene și
Pene de struț.
Guava și Papaya sunt premiante,
Prietene din facultate,
Au multe fibre, fire, bani,
Dar Carotenul nu e-n plan.
Carotenul, bietul elev
s-a însurat cu Genevieve,
deși Geneva i-a respins
mai dinadins.
Domnu Faust, domnu Faust,
Îl cunoști pe Mickey Mouse?
Îl cunoști pe Harry Porter
Care nu plătește notă
La restaurantul PLEASE?
Domnul Faust e un ins,
Peste-o oră va fi prins
De Mefisto în capcană,
Ca un șobolan cu blană,
Margareta – a lui damă
Nu mai vrea să țină seamă,
Astfel că ajunse Faust
Unde merge – un adaos. BORIS MARIAN

Graiul meu

Graiul meu

Cel ce gândește singur,
va rămâne singur,
cel ce scrie pentru sine,
va rămâne nime.

Privind prin firul de nisip,
Zăresc o lume de furnici,
De ele eu nu mă dezic,
De-aș fi chiar greier cu sclipici.
Mă trag din Yeti, Neanderthal,
Din Cro-Magnon sau din Adam,
Îmi e totuna, însuși Baal
Era puțin cam canibal.
Trecutul meu himalaian,
Din Ur, apoi în Canaan,
Galiția și Patra Neamț,
Eu sunt bogatul făr-un sfanț.
De aceea mă înclin adânc
Graiului meu frumos și blând.

BORIS MARIAN

Poetul

Poetul

Poetul simte mirosul abisului
La marginea scrisului.

Și totuși, mândru fiind
De umilirea mea,
Eram un condamnat
Trăind cu o para,
Cu un poem alături,
Pe-o mare de minciuni,
Cu stropii urii-n valuri
Sărindu0mi în perciuni.
și am tot mers nainte,
ca Noah și Columb,
într-un târziu găsindu-mi
sipetul – aur scump,
acea înțelepciune
cu care nu te naști
să nu fiu nici prea mândru
și să nu fiu nici laș.

Cândva credeam că poeții
Sunt fericiții acestui pământ,
Apoi am aflat că fericirea
Se desparte-n silabe, ca orice cuvânt,
La început scrii versuri triste,
Cu timpul simți nevoie
Să faci schimbul
Celor care au murit cu surâsul pe buze,
Poate de aceea poeții, ca și nebunii
Se cred călăuze.

BORIS MARIAN

Parte de vorbire

Parte de vorbire
Lui Iosif Brodski

Suntem oarecum magi, oarecum tirani,
Ne scoatem pălăria în fața celor sărmani,
Robul râde din adâncuri,
Parcă-s valuri, parcă-i vântul,
Mai jucăm la cazinou, în baruri,
Ne mai cad nefericite zaruri,
Iar la urmă vom plăti cu totul,
Asta știe masa, behemothul,
Nu suntem nici Odiseu, nici Telemac,
Cin-se naște mag, rămâne mag,
Păsările se ascund prin case,
Vocile sunt răgușite, roase,
Iar tigrul n-are dinți, doar o proteză,
Am aflat secretul la coafeză,
De sub piatră îmi vorbește un prieten,
mi-a fost drag, dar nu ținea dietă,
fluturii mai dau de știre uneori
despre viața lumilor- surori,
regii Stewart aveau farmec, în proțap
ne zâmbește însăși Marie Stewart.
La fel Maximilian în Mexic
Nu cunoștea revolta, nici din lexic,
De aceea ne întoarcem la balet,
Sub lustre-nalte, lucitor parchet,
Până să vină alte hoarde de barbari,
E bine s-adunăm crăițari.

BORIS MARIAN

Concert pentru surzi

Concert pentru surzi
Dragului poet IP Bradoski

Lumina se stinge definitiv.
Sunetele încep să zboare.
Un concert pentru surzi
Cum n-a mai fost niciodată.
Sunetele sunt fecioare fără văl,
Ele se iubesc numai cu surzii.
Se pare că și îngerii și Dumnezeu
Sunt surzi.
Orchestranții sunt surzi,
Viorile nu au corzi,
Pianul și tobele
Sunt pe de-a-ntregul sparte.
Și-n această mare tăcere
De surzi
Se aude numai șoapta DEMIURGULUI Poet.

BORIS MARIAN

Dacă

Dacă nu m-aș considera
Motto- Schizofrenia și paranoia îmi sunt mai dragi decât cumințenia

Dacă nu m-aș considera
Coleg cu Dante Aligheri,
Nu aș mai scrie un cuvânt,
Unii râd disprețuitor,
Dar eu am cunoscut toate treptele,
Am urcat din Iad în Paradis,
Ce știe omul care cu multă umilință
Se-nchină idolilor de la fiecare intersecție?
Ca să iubesc un om- poet,
Trebuie să mi-l asum ca pe un frate.

BORIS MARIAN

Materia este mai ușoară

Materia este mai ușoară

Materia este mai ușoară decât credem noi,
Restul este suflet, e poezie,
Timpul nu știe nimic,
Mereu e-n întârziere,
Gândul spulberă
Orice speranță.
Un nebun sărută întunericul,
Îl iubesc umbrele,
Noi ce iubim?
Desigur lumina, dar ce este lumina?
O pană la pălăria Destinului.
Noi nici nu știm cât de vast și înțelept
Este-ntunericul.
Fără el, lumina nu ar valora doi bani.
Poate că la fel este cu Bunul Dumnezeu?

BORIS MARIAN

Nu pot reveni

Nu pot reveni în neiubire

Nu pot reveni în neiubire,
Nu pot reveni la vechi lăcrimări,
Nu pot cerși blândețea, otrava ei,
Deși ar fi mai bine s-o beau
Ca pe un pahar de cristal verzui.
Ne privim ca două mări secate,
Ca doi ghețari lunecând în neant,
Ne vor găsi câte un nume geologii
Veniți de pe alt versant.
Acum taci. Acum ești dezamăgită,
Poate pregătești un nou poem,
Eu mă scald undeva-n Pacific,
Dansez disperat ca Paul Gauguin.

BORIS MARIAN

Ai toată viața înainte

Ai toată viața înainte

Ai toată viața înainte
și cea de-apoi, fără cuvinte,
centaurul le știe, toate,
e filosof și are carte,
piticul roșu umblă-n lume,
iubirea n-are nici un nume,
dar roșul este ucigaș,
omul o știe, e părtaș.
Apoi urmează o poveste,
Pacientul tace, nu mai este,
Cutia neagră din avion,
a fost ascunsă de-un poltron.
La Sfântu-Așteaptă eu mă-nchin,
Ah, ochi albaștri, păr divin,
La Tiffany se bea cafea,
Mă cheamă iar iubita mea,
Astfel scria un biet nebun
Iubind pe un afet de tun.

BORIS MARIAN

Nu înțeleg

Nu înțeleg

Nu înțeleg de ce îmbătrânesc cocorii,
Copacii, câinii, uneori îmbătrânesc și eu,
De ce cad stelele, de ce zac în biblioteci
Clasicii, de ce mă uită iubita, chiar și ura
Îmbătrânește, numai muștele zboară vioaie,
Ce ar fi să ne transmutăm în muște?
Plictisit, cineva dă din mână,
Dar se vede că pielea mâinii este îmbătrânită,
Venele sunt albastre, umflate,
Numai când scriu, sub degetele mele
Râd ghiocei.

Nu e ușor să mori de moarte bună,
În ce pustiu te duci?
Cine te va îmbrățișa?
Ce taină te-nconjură?
Te-au călcat în picioare, frate?
În ce noapte te-au dus?
Inima s-a risipit în fărâme,
Ca un urcior, ca o pâine uscată,
Nervii s-au rupt precum cablurile vechi, telefonice,
O avalanșă de morți peste tine,
Cine te-a strigat?
Un înger, un ucigaș?
O floare?

Tot ce rămâne nu e minciună,
Peisajul, frumusețea ta,
Te scufunzi în mine,
Ca într-un vis aievea,
Ca fruntea în neliniște,
Ca prizonierul în beznă,
Ca ziua-n amurg,
Ca amintirea în frunzele tremurânde,
țin minte doar pletele tale
cuprinzându-mă,
ca un roi de albine.

BORIS MARIAN

Momente poetice

Momente poetice (I)

Un animal ciudat, pisica -șoarece,
Înoată, vorbește, scrie, prieten
Cu geamandura Neufahrwasser,
A prins un pescăruș în gheare,
Un pescăruș în bocanci de soldat,
Pisica-șoarece este din tablă,
De sute de ani ruginește,
mi-a spus o trecătoare,
nici nu știți ce face
când nu e nimeni acasă.

Profil divin, un biet hoinar,
Cu taina lui, un neant de jar,
Când moartea moare uneori
și eu mai sper și eu mai mor.
Abia grăit, între lumini,
Cuvântul piere din senin,
Eu mâna-ntind, primesc nimic,
Lucrează îngerii la cric.
Doar poezia fermentând
Se face vin, îmbată-un gând.

Poemul hormonal și femural,
Este poemul,
De la alb la alb-astral
Mai tremur,
Fug și saltă caii roșii
Printre rânduri,
Dar poemul hormonal
Strigă-n sâmburi,
Am iubit ce-i demodat,
Dar și noul,
Înțeleg cvă important
Este Oul.

O zi de scrum, viitor de bronz,
Naivi întru legendă,
Castele Morții înălțăm,
Iar viața e-n arendă.
Pe marmuri flori împrăștiind,
Iubind prin anotimpuri,
Vezi aștri cum se-aprind, se sting
În falduri, nimburi.
Cuprins de vrajă și de verb,
poetul e o frunză,
între nervuri și între nervi,
o rază, ca-n meduză.

Virgină o statuie cu spatele la mare,
Prin ochiul aparenței, dorind să o străpungă,
Întreabă unde-i ocrul, pe unde el dispare,
Dar sângele, dar trupul abandonat la strungă?
În liniștea grădinii, un leagăn joacă-ntruna,
Un câine dă să latre, o fi un avatar
Al omului ce-și are sălașul sus, pe Lună,
Aleg o floare mică de mușețel, muștar.

Boris Marian

Maldoror

Maldoror


Spre Lucia pe care noi urcam,
O treaptă fiecare, scara,
Iar zilele, pun preț, un ban,
Ne ceartă-n valuri neagră, marea.
Cum timpul curge neostenit,
Din turn se prăbușește ceasul,
Din lamentări în infinit
În dragoste respecți păcatul.
Eu mă opresc, se-apropie-un hău,
Un monstru fără noimă, nume,
Când bine redevine rău,
Iar răul nu creează-o lume.

Vremelnici prieteni, vremelnici oameni,
În rest vârcolacii, raci răniți,
Scoici în valuri, ce rost mai are
Să murim, dacă-nviem din nou, din nou?
Omnia fluunt, omnia mutantur,
Un marș forțat de ani-lumină.
În limba noastră, Dumnezeu este Cel Care Este.
Ce am putea adăuga?
O mie de nume,
Este Cel Care Nu Se schimbă,
El este cel care ne poartă
Ca o mamă pruncul său,
Fără să știm , în somn adânc.

Privesc asfaltul, firimituri de pâine,
Pete de sânge, pene de corb,
Un cadavru imens s-a dizolvat în smoală,
Exală mirosuri cotropitoare,
Acesta este dragul nostru oraș,
În care se mai râde, se cântă, se dansează,
Deasupra sau în adânc, pe dedesubt.

Așa cum plouă în inima mea,
Așa plânge și câinele-Dumnezeu,
Maldoror umbla pe șapte cărări,
Ca pe cele șapte coline ale Romei,
Circulate de cocote,
Smârcuri pustii în inima lui Maldoror,
Otravă grea, în vinele sale, sângele este verde,
El nu are oase, doar crengi îngălbenite,
Tulpini de brândușe, sfielnic pătrunde
În Istoria Universală, alături
De Don Quijote Coțcariul,
Am văzut de curând un pui de corb rănit,
Nu zbura, croncănea fără ură, adânc umilit,
Poate-mpăcat cu o înfrângere apoteotică.

BORIS MARIAN

Poemul acesta

Poemul acesta

Poemul acesta va fi citit
De milioane de ochi
De ciorap,
Totul s-a spus,
Vom dormi pe spinarea
Calculatorului,
totul este să lopătezi
în somn,
te poți îndrăgosti
de o virgulă
uitată-ntr-o frază,
poți să plângi
cu viteza luminii,
lasă-ți mâinile să zboare
spre Andromeda,
gândul să-ți fie drept
ca strigătul dezvirginării.

BORIS MARIAN

Papillon

Porumbeii s-au transformat în vulturi,
Sfâșie vrăbiile fără păs,
Vrăbiile sfâșie fluturi ( o, nu!),
Papillon fugea și fuge,,
Adio, drag Papillon,
Suntem ocnași ai propriilor iluzii.
O, tactica de nu te mai mișca.
Pirații coboară pe frânghii.
Apoi vin un, doi, trei, patru croitorași curajoși.
Între bine și rău trece un înger.
Să fii dat la furnici, strigă o cucuvaie.
Astfel trecu și tinerețea mea.
Acum nu mă mai tem.
Tristețea barbară, nomadă
A luat mulți prizonieri,
A cuprins cetatea învinsă.
Artiștii jocului cu mărgele de jad
Sunt duși în convoi, li se văd coastele translucide,
Inima e un bec roșu de bordel,
Împărații s-a dus la slujbele lor de portari
Prin hoteluri.
Cântă, poruncește vulturul de pe steag,
iar eu cad în luptă ca un nevolnic,
aștept să-mi apară numele pe o lespede,
uitând că sunt un barbar.

Mă sinucid în fiecare zi,
Nu vă speriați, nu pot vorbi
Serios, mă sinucid cu o țigară, cu un gând negru,
Cu o despărțire neașteptată,
Chiar și sihastrul are acolo, o casă
Urcată în munți,
Viața înseamnă ce voi face în fiecare zi.
Nu-mi place punctul de la final,
Nu-mi plac tampoanele din gară,
Un tren-fantomă străbate orașul,
În el, sufletele celor morți,
Echipate cu aparate foto,
Se minunează ce frumos este
Marele Paralelipiped al Deșertăciunii.

Boris Marian

Colina Herzog

Colina Herzog

Colina este o mare ridicată-n tablou,
Seara revine cu surle și tobe,
Cineva îmi spun – Fiul meu, o umbră, două umbre, hombre,
Exilul omului de lut,
Noaptea ca sărbătoare autentică,
Un pas de dans înspre moarte,
Caut mormântul lui Orfeu,
Nu-i nicăieri, poeții sunt ca și pereții albi,
Fiecare nepoet poate să scrie pe ei ori să-i scuipe,
Dacă sunt nebun, este-n ordine, zice Herzog,
Urcăm și noi Muntele Măslinilor,
Urcăm treptele bazilicei Madelaine, din Paris,
Ochii mei plini de funinginea cuvintelor,
O lacrimă le poate spăla,
Descifrez numele destinației mele,
Nu v-o spun.
Vântul alb și luna neagră,
zi de zi cu mult mai dragă,
cerul blând, adânc de aer,
urcă morții în zbor lin.
Oamenii se schimbă-n floare,
Te-am iubit cu trup și ardoare,
Opioman al scrisului,
Grefier al inimii,
Un cetățean indignat a vrut să-l ucidă pe Herzog,
A fost salvat de un fluture,
De atunci garda sa e formată de fluturi,
m-am scufundat în mare,
cum se scufundă în rouă un gând,
cum se îngroapă-n tăcere un sfânt,
am intrat o dată într-un cimitir,
am zărit păsări albe, cu aripi de zăpadă,
paznicul mă urma tăcut, părea viu, nu era,
tot un mort, de serviciu în noaptea aceea,
spre ziuă s-a ascuns într-o criptă
să râdă de noi.
O platoșă rece pe trup,
Da, este necesară,
Singurătatea este și ea un rău necesar,
Un dar din cămările Domnului,
Să nu privești în urmă, nu este vorba aici despre aripi,
Ele cresc singure în somn,
Nu este vorba despre iubire, ea vine sau pleacă,
Rămân cuvintele ca după o explozie nucleară,
Tăcută…

BORIS MARIAN