Pasărea-cal zbura, tropăia,


Pasărea-cal  zbura, tropăia,

Ciripea, necheza, oh, pasărea –cal,

Poemul meu din iubire trăia,

De viață, de moarte, oh, pasărea-cal.

Ca și iubirea, furtună și calm,

Ca marea, ca vântul,  sălbatic   vulcan,

Cuvintele  sunt  doar semne-n nisip,

Iubirea ne-adună, ne duce-n neant.

Prin ea mai simțim veșnicia  pulsând,

Chiar de murim și rămânem în gând,

Ea e stăpâna pe lună, pe sori,

Te poate salva de o mie de ori,

Tu mă asculți, fecioară de vis?

Te caut și-n iad și-n paradis.

Tu ești și pădure, câmpie și val,

Oh, pasărea-om, oh pasărea-cal.

BMM      

 

 

 

Trupul meu s-a revoltat împotriva mea,


Trupul meu s-a revoltat împotriva mea,

El este terestru, ce poți să-i cer?

Am iubit, am fost iubit, astăzi umblu

Dezgolit de un trup  aproape vid,

De durere umilit.

Retrăiesc iubirile, cântările,

Vechi rătăciri, că fericirea-n clipe doar

Ni se arată, Far West, far

Ce luminează alte lumi,

O, clair de coeur,bonjour, madame,

Sfărmate-oglinzi, iar stelele

Recad în ele însele.

BMM

 

 

 

 

 

Poetul iese șovăielnic în zori,


Poetul iese șovăielnic în zori,

După el Mătușa împletește coroane de flori,

Murmură ceva, socotește atent

Pe cine s-aleagă azi pretendent.

Hop, poetul sări într-o parte,

Nu mă păcălești, Mătușă Moarte,

Ziua de azi e încă a mea,

Mâine poate vom mai discuta,

Lasă-mă azi să mai scriu niscai versuri,

Ce să ne pierdem vremea cu certuri,

Că lumea e proastă, nu știu prea mulți

Când le sună ceasul. Tu mă asculți?

BMM

 

 

Tot ce este în afara gândirii copilului


Tot ce este în afara gândirii copilului

Apare monstruos, vă rog să mă credeți,

Aproape de noi, fie mai departe,

Șarpele uriaș circulă, extratereștrii circulă,

Circulați , vă rog, montrul este fie uriaș,

Fie minuscul, are dinți scoși  dinadins,

Dar poate că are doar ventuze,

Poate că frica de moarte este un monstru,

uah, urâtă mi-e frica de moarte,

de durere, deși Electra din durere se născu,

Behemoth și Leviathan  au făcut studii înalte,

Unii sunt chiar doctori honoris causa,

Dumnezeu i-a făcut să ne ferim de ei,

Ca să mă-nveselesc mă uit la o pictură de Bosch,

Fie mai recentă, lângă ei ne simțim mai frumoși,

mai buni,  este doar o iluzie.

BMM

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copaci spânzurați, cu frunzele scoase,

Un tip urina  liniștit alături,

Ați crezut că boala mea


Ați crezut că boala mea

doar pe voi vă aștepta,

să-i dați fructe și legume

aduse din altă lume.

Unde e acel noroc?

A stat și Pământu-n loc,

nu vă mai știu numele,

dar țin minte glumele,

de la frații mei gheroi

ce-au murit după un țoi,

mari bărbați în orice ani,

taxă pe prostie, bani,

pângăriți, juliți, goliți

de alcool, dar tot piliți,

moștenind, remoștenind,

ce n-a fost ghivent, Gewind

ori Gewand, tablou vivant

cu fugarul din Brabant.

 

Cavalerul semit nu există,
evreul nu se supune morții,
nici ordinului irinal,
ce0i oferim noi sărmanului? ...
Cămașa? Nu, tabloul nostru gol, neantul,
Parisul se scufundă în Ocean,
Irin e Marele Preot, e fericit
ca toți nefericiții,
Oho, cum numa-n vis și plisc
se-ntâmplă o minune,
de ce să nu rămâi închis
acolo , sub genune,
ca veșnicii poeți, un Irineu,
cum de nu? Eu sunt pentru Irin un paspartu,
iar eal mereu regretă,
și-a construit un piedestal,
de lut, la prima ploaie se va prăbuși,
noi ne-am iubit cu Irineu,
doar o secundă, două,
aveam o lume de trăit, bărbatul eu,
ea doar lucea, un mihalcalm
din rău în bun și invers
totdeauna, de fapt tabunul
cel nebun, defapt viața însăși.
BMM

Vezi mai mult

O, rămâi, rămâi, rămâi,

Sărutările dintâi  nu vor fi nicicând uitate,

Ești iubita de departe,

Depărtarea este goală,

Între noi   nu-i socoteală,

Între noi ce o mai?

Te-am iubit, te voi iubi,

Dar, de mult tu ești   doar stană

Și de piatră și de cramă,

Înotăm în vid și-n vis,

Tu, femeie, te-ai deschis.

Cotadi și Dragomir

Se jucau într-un clondir,

Două bile, două inimi,

Ne atacă iar ginii.

Algazy, bătrân simpatic

mi-a venit cu șapte fracuri,

primul l-am purtat la nuntă,

pe al doilea , haină scurtă,

pe al treilea, mai departe,

le-am pus căpătâi la moarte. .    

 

 

 

 

 

Eu privesc și oameni și stele, acolo-s prieteni,

Aici – ami –cele, pământul se mișcă,

Un cord bolnav, circul și eu cu El Zorab.

O , poezia mea biciuită de  varii ambiții,

Acum lecuită, că toți vom merge spre stele

Ascunse, unii  se văd lângă zâne ajunse,

Alții mai mult rătăcesc prin istorii,

Care mai drepte, fără de glorii,

Că Dumnezeu este unicul critic,

El ne citește din paleolitic.

BMM

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Te uiți în Nirvana, nu vezi nimic,


Te uiți în Nirvana, nu vezi nimic,

Stamate e mare, Stamate e mic,

Absurdul și surdul se plimbă-n oraș,

Ce naiba-s aste rime-n făraș?

Forează adânc, prietene, sapă,

În cap ai idei și kile de apă,

Maestrul muri în rest-room ca erou,

Dar cine să scrie un nou epopou?

Filosofia se duce de râpă,

În rusă se cheamă iaru și kârpă,

Nai am ales pe Turnavitu,

Sî fie el președinte pe vitu.

Că vita noastră brevis se cheamă,

Mai încropim  un roman sau o zeamă,

Noi locuim de mult în Parnas,

Nu ne lăudați, nu ne dați nas,

Prea suntem genii și chiar geamgii,

Unul se naște la ani două mii,

Gayk a fost mândru locotenent,

El a avut trei feciori și-un dement.

BMM

 

 

 

 

 

 

Eu privesc și oameni și stele, acolo-s prieteni,

Eu privesc și oameni și stele, acolo-s prieteni,


Eu privesc și oameni și stele, acolo-s prieteni,

Aici – ami –cele, pământul se mișcă,

Un cord bolnav, circul și eu cu El Zorab.

O , poezia mea biciuită de  varii ambiții,

Acum lecuită, că toți vom merge spre stele

Ascunse, unii  se văd lângă zâne ajunse,

Alții mai mult rătăcesc prin istorii,

Care mai drepte, fără de glorii,

Că Dumnezeu este unicul critic,

El ne citește din paleolitic.

BMM

 

 

 

Am călătorit mult pe continentele

Închipuirii mele, în drum am supărat

Pe multe zâne, pe marea poetesă cu ochi negri,

Ochi de foc, un fel de Sappho și Calypso,

Am mai bruscat prieteni de nădejde,

Așa e omul, se trezește lupul și în el,

Poetul nu este exemplu de  sfințire,

Ba dimpotrivă, dar  și Creatorul

Îl   îngăduie pe el,  tril de ciocârlii,

ulcioarele umplute  la izvor

Mirela Duma Bilc, tril de ciocârlii ,

 lângă liliac,Vasile Culidiuc,

apusul în lan,între două cântece

 doar ciocârlia,Mariana Babiuc Marica,

culcat în iarbă ,aripa ciocârliei

 un con de umbră,Felicia Liliana Axentoi,

longue migration ~

 les trilles de l’alouette

 emplissent le ciel

Rose DeSables,venite de departe ~

 trilurile de ciocârlie, străbătând cerul,

mai era și Vișa cel cu vers nervos și nărăvaș,

eu adormisem pe o blană de urs,

umbra nesigură mă tulbura, umbra lui Schlemihl

părea paravan, că omul ferigă ori trestie e,

ce mai contează, doar trupul trece în somn,

un înger se zbate să scape de ieri,

nu voi fi pradă  râmelor roșii   ca sângele din noi,  

ce cloroform în tăcere s-a dus?

Brusc , blana de urs s-a mișcat, este ursul,

E flămând,  mai flămând ca pământul,

 Eu nu strivesc coroana de frunze arămii,

Tu stai în fața mării, vorbești cu ea nătâng,

Amiaza vieții trece, o căprioară trece,

 Măicuța mă alină, e vis, e vis, dar scump e visul,

Pe cer stelele sună încet, neauzit,

Nu știi în care clipă pe veci ai adormit.

 Un cântec trece pe lângă alt cântec,

Nimeni nu-l aude, o cetate trece pe lângă umbra ei,

Distanțele bătute cu ouă, frunze pe frunte,

Ziua seamănă cu un arbuz,

Forme strâmbe de străzi, vieți evocate de clanță,

O barză căzu în cuvânt,

Seara e o legumă, ochiul calului este violet,

Glasul devine strident ca o vioară,

Litera ezită, șovăim, șovăim, apoi mergem spre alte țărmuri.

 

 

După o boală grea, sănătatea sau moartea sunt singurele soluții

Să bei cidru din clepsidră.

Nu te teme de nimic, finalul este același.

După o viață de scris, premiul Nobel este o bagatelă.
O excursie cu diavolul nu strică nimănui,da

Fluture pe o stâncă, plâng,


Fluture pe o stâncă, plâng,

Eu plâng, nu fluturii.

Ce treabă au fluturii?

Multă, dar nu eu sunt acela.

Eu pot iubi în milioane de semne,

Precum Creatorul, nu ne salvează decât ceea ce șoptim,

Care haiku ar face asta? Poate face o zgârietură pe zid,

O picătură de sânge pe zid, o execuție la zid,

Dar cuvintele  sunt păsările noastre nemuritoare,

Așa cred, să mă bată Dumnezeu că nu pricep

Încotro mergem noi, aceștia, mici, mari, mijlocii,

Unde sunt paradele de altădată, când cream un viitor luminos,

Fără șine de tren, doar din vorbe?

Fluture pe o stâncă, plâng și fluturii o dată.

BMM  

 

Samarul

 

Sam sare calul, misitul, smintitul,

 Scolopendra, în schimb, mărește arenda,

 Doamne, din orice, pot face o luntre,

 O punte sub frunte.

 Adu sacaua și fă-ne cafeaua.

 Vai, ce depresie pe dale de gresie,

 Sânge, dar venele sunt tăiate pe jumătate,

 Vin de sabat, îl beau și bat-tac.

 Când logica moare, sângele curge spre soare,

 Pământul devine adăpost pentru cei fără rost.

 Verișoara mea, moartea, s-a împlinit la trup,

 Are o crupă, ca tunul lui Krupp,

 Bum și baț, totul se face laț

Bun de spânzurătoare, iertați,

 Criza e trecătoare.

 ****************************************

 De ce sunt ceea ce sunt, de ce mă doare mijlocelul,

 De frig, de frică, frivol, zice buivol,

 Strănepoții nu s-au născut, vor fi ca mine?

 Am fost ceva, apoi altceva, APOI AM REVENIT,

 Am reașezat cuvintele, a venit o gâscă în zbor,

 s-a ascuns în cuptor, ne-am ospătat, vai ce păcat,

 domnule Taine, domnule Renan, dați-mi un ban,

 Ronul curge lent, Rinul e mai sprinten,

 Pe Insula Diavolului ajung cei fără vină,

Fără tină, în tihnă, ce lepră?

Rătăcitorule, regăsește-mă.

BMM

 

 

 

 

Povestea e foarte simplă. Cu o mină pioasă câștigi o broască râioasă. Amicul a plecat de mult, trăim într-un tărâm ocult. Aveam un amic A. care spunea despre un coleg al său că minte și când vorbește. Păi altfel, cum? Scriind, e adevărat. Ce spunea A. s-a adeverit. Omul pe care îl amintea, pe nume B. a murit fulgerător într-o noapte. Ne-am adunat la înmormântare luni. Am plecat triști cu toții. A doua zi, marți, pe cine văd la serviciu? Pe însuși B. Ai văzut? Exclamă A. Minte și când moare. N-ai murit? Îl întreb eu pe B. Nici vorbă, au mințit unii. Eu am lipsit că am avut probleme cu buletinul. După câteva luni mi-a spus același lucru – nu avea acte, buletinul lipsea. Nevasta îl părăsise, el nu mai exista civic. Vecinii îl numeau dezgropatul. Se zvonea că își mâncase părinții. El era autorul acelei aberații că morții nu-și pot controla mirosul. De la serviciu nu-l puteau da afară că nu avea acte. Nu se putea transfera nici în altă parte. Nu putea pleca nicăieri, nu se putea recăsători. Era singur, nu mai făcea nimic, se plimba, citea, înota la bazin. Se ferea de prieteni. Nu era nici omul invizibil al lui Wells. Femeile îl doreau, dar el avea o inapetență pentru iubire, se asemăna cu Stendhal, Vigny, Voltaire, Kafka, Ceaikovski, Swift, Rousseau, Kierkegaard, Delacroix. Adică nu putea să iubească fizic, era un caz de metempsihoză. L-aș fi ucis cu cuțitul, ca să verific existența lui, dar mă temeam. A simțit și el. Nu încerca, mi-a spus, riști chiar să reușești, dar te paște o condamnare grea. Au trecut mai mulți ani, eu mă ocupam cu scrisul. Am primit un telefon, cam la cinci ani de la ultima noastră discuție. Ce faci, mai trăiești? De ce nu, mi-am găsit și actele, dar nu mă pot regăsi pe mine, am impresia că nu mă vede nimeni. Vino și spune-mi adevărul. Am mers la el cu viteză cosmică. Eram curios. Ușa apartamentului său s-a deschis, o voce mi-a spus – intră, te rog. Dar în spatele ușii nu era nimeni. Auzeam slab o respirație normală.


Povestea e foarte simplă. Cu o mină pioasă câștigi o broască râioasă. Amicul a plecat de mult, trăim într-un  tărâm ocult. Aveam un amic A. care spunea despre un coleg al său că minte și când vorbește. Păi altfel, cum? Scriind, e adevărat. Ce spunea A. s-a adeverit. Omul  pe care îl amintea, pe nume B. a murit fulgerător într-o noapte. Ne-am adunat la înmormântare luni. Am plecat triști cu toții. A doua zi, marți, pe cine văd la serviciu? Pe însuși B.  Ai văzut? Exclamă A. Minte și când moare. N-ai murit? Îl întreb eu pe B. Nici vorbă, au mințit unii.  Eu am lipsit că am avut probleme cu buletinul.  După câteva luni mi-a spus același lucru – nu avea acte, buletinul lipsea. Nevasta îl părăsise, el nu mai exista civic. Vecinii îl numeau dezgropatul. Se zvonea că își mâncase părinții. El era autorul acelei aberații  că morții nu-și pot controla mirosul. De la serviciu nu-l puteau da afară că nu avea acte. Nu se putea transfera nici în altă parte.  Nu putea pleca nicăieri, nu se putea recăsători. Era singur, nu mai făcea nimic, se plimba, citea, înota la bazin. Se ferea de prieteni. Nu era nici omul invizibil al lui Wells. Femeile îl doreau, dar el avea o inapetență pentru iubire, se asemăna cu Stendhal, Vigny, Voltaire, Kafka, Ceaikovski, Swift, Rousseau, Kierkegaard, Delacroix. Adică nu putea să iubească fizic, era un caz de metempsihoză. L-aș fi ucis cu cuțitul, ca să verific existența lui, dar mă temeam. A simțit și el. Nu încerca, mi-a spus, riști  chiar să reușești, dar te paște o condamnare grea. Au trecut mai mulți ani, eu mă ocupam cu scrisul. Am primit un telefon, cam la cinci ani de la ultima noastră discuție. Ce faci, mai trăiești? De ce nu, mi-am găsit și actele, dar nu mă pot regăsi pe mine, am impresia că nu mă vede nimeni. Vino și spune-mi adevărul. Am mers la el cu viteză cosmică. Eram curios. Ușa apartamentului său  s-a deschis, o voce mi-a spus – intră, te rog. Dar în spatele ușii nu era nimeni. Auzeam slab o respirație normală.

BORIS M. MARIAN  

Profesorul




Raul era un profesor pe care nu am să-l uit. Avea o privire fixă, de parcă sufletul lui nu îi aparținea, preda uscat, adică plictisitor, era extrem de exigent, dar drept.  Partidul nu-l prea iubea    , era șef de catedră, dar în Academie nu avea loc.  Avea asistente numai femei cu care, se spunea  că trăia ca un sultan. Ele îl adorau. Mai avea două ajutoare, adică ușieri, veneau pe rând, ei închideau și deschideau ușa, noi le-am propus să-și distribuie atribuțiile, unul la deschidere, altul la închidere. Ei nu râdeau. Pe unul îl chema Griguță, pe altul Pandele. Se uitau la profesor ca niște câini de vânătoare, deși nimeni nu atenta la integritatea dascălului. În sinea mea îl admiram, dar nu puteam să am simpatie față de el. Mi-l închipuiam ca pe comandantul unui pluton de execuție. Cei mai mulți restanțieri erau la materia predată de el cu o voce care putea fi invidiată de orice predicator pus să adoarmă publicul. A murit deasupra unei asistente, nu l-am văzut, mi-l închipuiam doar,ca și colegii mei. Nu l-a plâns nimeni, dar cărțile lui au rămas drept repere pentru generații.   Undeva am citit expresia – „AERUL SĂLBATIC”. Cred că în mod absurd ad fi ajuns șef de stat, treburile ar fi mers excelent. Oamenii au nevoie de o autoritate supremă aici, pe  Pământ, că  total religioși sunt prea puțini. Nu laud dictatura, ci ordinea. Mă rog, nu mă interesează politica, în politică se refugiază multe  nulități, în special în democrație. Este cel mai imoral domeniu. Aș spune, ca Hamlet ofeliei, „democrație, du-te la mănăstire”, nu se aplică. Am o listă cu impotenți celebri – Stendhal, Vigny,Hume, Voltasire, Ceaikovski, Kafka, Swift, Rousseau, Kierkegaard , Delacroix, ș.a. Pentru istoria culturii nu are nicio importanță. Poate că suferința lor i-a determinat să fie creatori. Întotdeauna un defect naște o calitate. Vorba lui Baudelaire – „vreau să-mi datez mânia”.


BMM

Raul era un profesor pe care nu am să-l uit. Avea o privire fixă, de parcă sufletul lui nu îi aparținea, preda uscat, adică plictisitor, era extrem de exigent, dar drept. Partidul nu-l prea iubea , era șef de catedră, dar în Academie nu avea loc. Avea asistente numai femei cu care, se spunea că trăia ca un sultan. Ele îl adorau. Mai avea două ajutoare, adică ușieri, veneau pe rând, ei închideau și deschideau ușa, noi le-am propus să-și distribuie atribuțiile, unul la deschidere, altul la închidere. Ei nu râdeau. Pe unul îl chema Griguță, pe altul Pandele. Se uitau la profesor ca niște câini de vânătoare, deși nimeni nu atenta la integritatea dascălului. În sinea mea îl admiram, dar nu puteam să am simpatie față de el. Mi-l închipuiam ca pe comandantul unui pluton de execuție. Cei mai mulți restanțieri erau la materia predată de el cu o voce care putea fi invidiată de orice predicator pus să adoarmă publicul. A murit deasupra unei asistente, nu l-am văzut, mi-l închipuiam doar,ca și colegii mei. Nu l-a plâns nimeni, dar cărțile lui au rămas drept repere pentru generații. Undeva am citit expresia – „AERUL SĂLBATIC”. Cred că în mod absurd ad fi ajuns șef de stat, treburile ar fi mers excelent. Oamenii au nevoie de o autoritate supremă aici, pe Pământ, că total religioși sunt prea puțini. Nu laud dictatura, ci ordinea. Mă rog, nu mă interesează politica, în politică se refugiază multe nulități, în special în democrație. Este cel mai imoral domeniu. Aș spune, ca Hamlet ofeliei, „democrație, du-te la mănăstire”, nu se aplică. Am o listă cu impotenți celebri – Stendhal, Vigny,Hume, Voltasire, Ceaikovski, Kafka, Swift, Rousseau, Kierkegaard , Delacroix, ș.a. Pentru istoria culturii nu are nicio importanță. Poate că suferința lor i-a determinat să fie creatori. Întotdeauna un defect naște o calitate. Vorba lui Baudelaire – „vreau să-mi datez mânia”.


Raul era un profesor pe care nu am să-l uit. Avea o privire fixă, de parcă sufletul lui nu îi aparținea, preda uscat, adică plictisitor, era extrem de exigent, dar drept.  Partidul nu-l prea iubea    , era șef de catedră, dar în Academie nu avea loc.  Avea asistente numai femei cu care, se spunea  că trăia ca un sultan. Ele îl adorau. Mai avea două ajutoare, adică ușieri, veneau pe rând, ei închideau și deschideau ușa, noi le-am propus să-și distribuie atribuțiile, unul la deschidere, altul la închidere. Ei nu râdeau. Pe unul îl chema Griguță, pe altul Pandele. Se uitau la profesor ca niște câini de vânătoare, deși nimeni nu atenta la integritatea dascălului. În sinea mea îl admiram, dar nu puteam să am simpatie față de el. Mi-l închipuiam ca pe comandantul unui pluton de execuție. Cei mai mulți restanțieri erau la materia predată de el cu o voce care putea fi invidiată de orice predicator pus să adoarmă publicul. A murit deasupra unei asistente, nu l-am văzut, mi-l închipuiam doar,ca și colegii mei. Nu l-a plâns nimeni, dar cărțile lui au rămas drept repere pentru generații.   Undeva am citit expresia – „AERUL SĂLBATIC”. Cred că în mod absurd ad fi ajuns șef de stat, treburile ar fi mers excelent. Oamenii au nevoie de o autoritate supremă aici, pe  Pământ, că  total religioși sunt prea puțini. Nu laud dictatura, ci ordinea. Mă rog, nu mă interesează politica, în politică se refugiază multe  nulități, în special în democrație. Este cel mai imoral domeniu. Aș spune, ca Hamlet ofeliei, „democrație, du-te la mănăstire”, nu se aplică. Am o listă cu impotenți celebri – Stendhal, Vigny,Hume, Voltasire, Ceaikovski, Kafka, Swift, Rousseau, Kierkegaard , Delacroix, ș.a. Pentru istoria culturii nu are nicio importanță. Poate că suferința lor i-a determinat să fie creatori. Întotdeauna un defect naște o calitate. Vorba lui Baudelaire – „vreau să-mi datez mânia”.

BMM

Aurul zilei s-a risipit, seara vin umbrele marilor poeți, flautul le răspunde cu drag, trece Romeo melancolic fumând, cântă la vioară boschetar Tamerlan, durerea nu ne umilește deloc, muribunzii formează un nou sindicat, hoți de găini au un nou partid, monede grele se rostogolesc în govern, etern se cern, până la morgă mai sunt două ceasuri, unul electric , altul cu arcuri, nu cred în bine și nici în rău, viața este un șir de întâmplări, de meandre ascunse. Mimoza fu părăsită de Miguel. boris marian

    Aurul zilei s-a risipit,
    seara vin umbrele marilor poeți,
    flautul le răspunde cu drag,
    trece Romeo melancolic fumând,
    cântă la vioară boschetar Tamerlan, ...
    durerea nu ne umilește deloc,
    muribunzii formează un nou sindicat,
    hoți de găini au un nou partid,
    monede grele se rostogolesc în govern, etern se cern,
    până la morgă mai sunt două ceasuri, unul electric , altul cu arcuri,
    nu cred în bine și nici în rău,
    viața este un șir de întâmplări,
    de meandre ascunse.
    Mimoza fu părăsită de Miguel.
    boris marian

Nu trebuie să vibrați, e clar?


Nu trebuie să vibrați, e clar?

Există oameni fără boli, unii-s miloși.

Mila nu este un medicament.

Un mic pinguin ajută la casa omului.

Fascinația arde ca un chibrit.

Secretele fericirii - taci și uită.

Caută iubire fără reacție adversă.

Nicio clipă minunată nu se repetă.

Iubirea neîmpărtășită este ca o migrenă, te izolează.

Iubirea pierdută nu are înlocuitori naturali, doar sintetici.

 

faina, salut!

mersi

 

Te astept cu grupaj pt antologie, ai invitatia acolo

trei luni


Desigur Ion Ilie, pe când se aşeza la masă,
Era gata să-şi taie o mână, decât să recunoască
În faţa tuturor că lucrurile nu s-au întâmplat astfel.
Dar inima, ah, inima, câţi nu dau ortul popii
Din cauza  unui fleac , cum ar fi zdrobirea unui ţânţar
Pe nasul doamnei primărese.
Nu era bine nici dacă pleca. Nici dacă rămânea.
Era general în retragere, ce vorbe se vor iscodi?
El o iubea pe primăreasă încă din liceu,
 Ce era de făcut?  Simplu, se împuşcă pe loc,
În mijlocul  tămbălăului din sala frumos pavoazată.
Portretul Conducătorului temură puţin.
Ştia cineva că lipseau doar trei luni de la Marea
Loviluţie din Decembrie 1989 era noastră?
Iar Ion Ilie trebuia să conducă trupele de elită
Pentru salvarea Conducătorului.
Mai ştii? Poate mai trăia şi azi nea Nicu,
Unii  ziceau că era nemuritor,
numai să nu coboare la Târgovişte,
acolo dorm voievozi  care s+au supărat rău
pentru cele petrecute. Însuşi Ţepeş
 s+a umplut de coşuri pe faţă, de necaz.
BORIS MARIAN

Haina zăcea pe jos ca un om ucis în fugă, posesorul o ridică, din interior căzu un fel de jiletcă plină de sos roșu, este trucul nostru, spuse regizorul. Howl, se auzi din culise, la noi totul se schimbă în orice moment, adăugă regizorul, precum forma flăcării. Noi ne contrazicem cu noi înșine, nu avem nevoie de critici din afară, bârfa e cea odioasă armă, învinșii pleacă pe targă, noi nu. La noi și scaunele cântă, reflectoarele miaună, orice clanță devină virilă, ușă să fie. Ecce homo, îmi prezentă el un june –prim –amorez. Avem o prejudecată – trăim. Cei care cad îngrașă pământul. Sfințim mahalaua deceniilor noastre de aur, stupoarea vinului este prezentă, pe căi ferate murim uneori. Sala de biliard, pușcăria, bordelul sunt instirtuții serioase, nu ne interesează.„ Armate mărșăluiesc și fac paradă împleticindu-se sub invizibilul stindard al realității” fade. Asta mai spune și Ginsberg, copilul bătrân al unui veac apus. Smochinele cad din pom pentru că noi mai scuturăm uneori copacul din Rai. Ce măr? În Rai erau smochini.De acum voi merge singur, reluă regizorul, scoase un revolver și se împușcă fără un zâmbet. Trupa de actori înlemni. Tata Allen nu mai este. Să vină și Nice, fără el nu mai facem nemic. Nicevo, le-am răspuns, că eu mai știu șapte limbi și rusește. Am trăit toată vara la St. Moritz, am jucat la Monte Carlo cu tânărul Dosto, ehei, înțelegi despre cine vorbesc, acela cu idiotul, cu demonii. Orice artă trece prin decadență, apoi ajunge la scadență și se nasc noi genii plutitoare. BMM


Haina zăcea pe jos ca un om ucis în fugă, posesorul o ridică, din interior căzu un fel de jiletcă  plină de sos roșu, este trucul nostru, spuse regizorul. Howl, se auzi din culise, la noi totul se schimbă în orice moment, adăugă regizorul, precum forma flăcării. Noi ne contrazicem cu noi înșine, nu avem nevoie de critici din afară, bârfa e cea  odioasă armă, învinșii pleacă pe targă, noi nu. La noi și scaunele cântă, reflectoarele miaună, orice clanță devină virilă, ușă să fie. Ecce homo, îmi prezentă el un june –prim –amorez. Avem o prejudecată – trăim. Cei care cad îngrașă pământul. Sfințim mahalaua deceniilor noastre de aur, stupoarea vinului este prezentă, pe căi ferate murim uneori. Sala de biliard, pușcăria, bordelul sunt instirtuții serioase, nu ne interesează.„ Armate mărșăluiesc și fac paradă împleticindu-se sub invizibilul stindard al realității” fade. Asta mai spune și Ginsberg, copilul bătrân al unui veac apus. Smochinele cad din pom pentru că noi mai scuturăm  uneori copacul din Rai. Ce măr? În Rai erau smochini.De acum voi merge singur, reluă regizorul, scoase un revolver și se împușcă fără un zâmbet. Trupa de actori înlemni. Tata Allen nu mai este. Să vină și Nice, fără el nu mai facem nemic. Nicevo, le-am răspuns, că eu mai știu șapte limbi și rusește. Am trăit toată vara la St. Moritz, am jucat la Monte Carlo cu tânărul Dosto, ehei, înțelegi  despre cine vorbesc, acela cu idiotul, cu demonii. Orice artă trece prin decadență, apoi ajunge la scadență și se nasc noi genii plutitoare.
BMM