Cântul UNU
De ce ne-a plămădit Natura ori Dumnezeu, cum de murim? Cum de întreaga mea făptură să se îngropae-n ţintirim? Vorbim de umbre, dar se pare că ele ne răspund mai greu. Cu noi vorbim, iar întrebarea se pune – Unde-i Dumnezeu? El este ceea ce noi ne suntem, în tine e, iubita mea, viaţa este doar o punte, ceva am fost, vom fi ceva....Nu-i trupul gând, nici gândul trup, cu un cuvânt nu te corup, vuind, urlând, haita de lupi, când eşti mai blând, din tine rup cu colţii albi, fiare-n grup, tu vei fi gând, m-auzi cântând, şoptit, cântând...Din versul meu răzbate bucuria, prin versul meu eu sunt solia profeţilor plecaţi în foc, în cer, doar trupul meu cel efemer păstrează inima aritmică, bolundă, eu nu sunt strigătul, sunt doar o undă ce trece printre vechii-noi barbari cu creier mic, asproape celular.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu