Doamna Alsob

Doamna Alsob






Doamna Alsob nu există. Dar există întrebarea. Fără întrebări am fi ca niște plante. Unii au suferit în copilărie diverse umilințe. Acestea pot căli sau pot înrăi un caracter. De ce Quasimodo ne trezește simpatia? Este meritul unui mare scriitor.



Ce poate gândi un sâmbure? Ce amintiri să aibă? Suntem noi sâmburi? Dacă am crede în viața de apoi, atunci am fi sâmburi. Eu cred. Trăim o permanentă stare de alarmă. Ba vrem un pahar cu apă, ba un pachet de țigări, avem nevoie de salvare, de gropari. Vai de zilele noastre. Vine poștașul, îți dă, îi dai. Cumpărături, De ce mâncăm? Crime la Tv, de nu-ți mai trebuie nimic. Aștepți o nouă revoluție? Până când? Panică și entuziasm ? Nici una, nici alta. Un necunoscut te ține de vorbă. Apoi devine un cunoscut care te ține de vorbă. Cine a inventat vorbele? În șifonier zac haine nefolosite. Ca un om care nu spune nimic, niciodată. Îmi plac vânzătorii, sunt deștepți, te păcălesc când nu te aștepți. Ca și unele foste iubite. Am spus unele. Eu am un cult pentru Venus din Milo. Nu avea brațe și se pare nici limbă. Nimeni nu știe ce vorbea. Consoarta îți spune ce nu ai făcut, ce ai făcut prost, tu începi să te enervezi, ea plânge. Apoi se rezolvă. Dragostea învinge. Moartea este și mai succesfull. Am văzut morți care au rezolvat multe situații. De pildă nasturii lăsați pe hainele unui mort sunt adesea atrăgători. O știu din copilărie. Mai am o lipsă – nu-mi plac banii. Nu-mi place nici lipsa lor. Sună banal, dar este adevărat. Pe stradă studiez fizionomia oamenilor. Unii sunt expresivi, alții apatici. În realitate se poate să fie pe dos. Unii ascund taine de mare interes. Sub acest aspect, sunt meserii care îți oferă multe – medic, jurist, polițist. Dar să fie buni, pasionați și scriitorii interesanți? Nu toți. Cei mânați de gloria iluzorie nu sunt interesanți. Balzac a scris de nevoie. Gogol din cauza acidității de care suferea. De poeți ce să spun? Prea mult îi bântuie gândul morții și îi preocupă sexul. Ceea cu nu înseamnă că toți sunt poeți. Cred că trebuie să ai o bunătate esențială, ca să scrii poeme. Ca și o proză bună.





Am întâlnit adesea omul pădurii . Avea ochii albaștri, înșelători. Am întâlnit o fată care dormea pe un acoperiș. Cât violet, atâta anarhie. Anarhia are ceva voluptuos. Urmărirea premerge luptei. Iar cel înfrânt te va urmări mereu. Nu-mi plac nici toleranța, nici intoleranța. Săgeata trebuie să treacă prin gaura cheii. Din acest motiv prietenii mei au existat mai mult în închipuire. M-am înșelat de atâtea ori în privința prietenilor, falși prieteni, încât asm ajuns să nu am încredere în propriile simpatii. Undeva, într-un poem am reluat tristul dicton – între lupi trebuie să urli cu lupii. Menirea mea era alta. Ne naștem miei și murim lupi? Nu cred. Dar o injecție anti-actualitate merită să faci. Dacă furnicile ar veni acum să ne stăpânească lumea, ar fi uimite de ordinea nefirească în care trăim.



Din tot ce a fost mai frumos pe lume am văzut o algă unduindu-se la trecerea unui pește exotic, roș-auriu. De atunci am rămas cu convingerea că noi nu vom fi niciodată astfel. Când întâlnesc o fizionomie de lacăt, un suflet de cufăr vechi, mă gândesc ce viață am fi putut avea pe alte planete.

Voi visa în continuare și am să vă țin la curent, iubiți și iubite cetitoare.





Boris Marian