Poemul ACUM

Poemul ACUM

Acum stă și citește ce scriu despre ea. Este un copil, face rău apoi râde, a doua zi, lui Prometeu i se făcu dor de vultur. Aceştia sunt poeţii, nişte prometei . In dragoste am fost orgolios, personajul admirat de mine era ridicolul, superbul Don Quijote. Sfâşierile nu lasă urme, doar lăuntrice gropi. Gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor. Deşi n-am fost şi nu sunt Don Quijote, iar tu nu eşti şi n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, eşti Femeia, căci nu mă vezi, nu ştii nimic din toate cutremurările din vis şi aievea, cristalul din privirea ta e rece şi raiul meu e sumbru. Tu eşti Eva. Eu numele tău îl ascund adânc în mine, în fibrele nervoase , fine...Mă jur pe Dumnezeu, nu era un curcubeu obişnuit, avea doar sunete şi nici un colorit, cânta precum o orgă sus, în ceruri, apul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalţ privirea,în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii,durere pulsând cu putere de gheizer.Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește...Incerc să mă interpretez pe mine,după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul,regizorul sunt eu,uneori se amestecă şi Dumnezeu,dar specatcolul este mereu întrerupt de exclmaţiile unui surd,poate că surzenia lui este darul Demiurgului.

Boris Marian