Agadir
Stau în casă, mult mă mir
Ce faci tu în Agadir,
Mi-ai lăsat un elixir
Fermentat din amintiri.
Vei veni când n-am să fiu
Nici acasă şi nici viu,
Ochii tăi sunt de safir,
Ce faci tu în Agadir?
Boris Marian
Durere
Durere
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aştepţi.
.................................................
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mişel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut
Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi
V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,
In certuri mărunte şi de prisos
M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost,
Iară voi, în altă viaţă venind
Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.
Boris Marian
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aştepţi.
.................................................
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mişel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut
Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi
V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,
In certuri mărunte şi de prisos
M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost,
Iară voi, în altă viaţă venind
Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.
Boris Marian
Poem
Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.
Mandelștam –Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.( trad.proprie)
După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai. Tot Mandelștam, nefericitul fericit.
Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.
Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim.
Boris Marian
Mandelștam –Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.( trad.proprie)
După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai. Tot Mandelștam, nefericitul fericit.
Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.
Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim.
Boris Marian
Alergare în zori
Începe ziua
Când mintea mea e limpede
Ca zarea după ploaie,
Atunci eu pot privi şi moartea-n faţă,
Chiar dacă ştiu că am făcut-o de oaie,
Eu aş porni-n pelerinaj la Sfântul Munte,
Dar el se mută tot mereu, spre alte zări,
Am pletele cărunte,
De-aş fi ca-n prima zi,
Altfel aş fi? Nu ştiu şi nu voi şti.
Am să mă schimb,
Sufletul, în timp,
Cum îmi cade unghia,
Cum mă duc la Umbria,
Privirile voastre,
Pietre aruncate-n fereastră,
Voi alerga după un autobuz,
Voi fi confuz,
Voi întreba, „Domnule Mofluz,
Ce mai face femeia
Pierdută acum câţiva ani,
Lângă poarta mânjită cu catran?”.
Boris Marian
Când mintea mea e limpede
Ca zarea după ploaie,
Atunci eu pot privi şi moartea-n faţă,
Chiar dacă ştiu că am făcut-o de oaie,
Eu aş porni-n pelerinaj la Sfântul Munte,
Dar el se mută tot mereu, spre alte zări,
Am pletele cărunte,
De-aş fi ca-n prima zi,
Altfel aş fi? Nu ştiu şi nu voi şti.
Am să mă schimb,
Sufletul, în timp,
Cum îmi cade unghia,
Cum mă duc la Umbria,
Privirile voastre,
Pietre aruncate-n fereastră,
Voi alerga după un autobuz,
Voi fi confuz,
Voi întreba, „Domnule Mofluz,
Ce mai face femeia
Pierdută acum câţiva ani,
Lângă poarta mânjită cu catran?”.
Boris Marian
Gulerul
Gulerul
Gulerul alb, apretat
Ascunde un gât, dar ce gât,
Bun de tăiat,
Ajunge, îmi spune umanistul,
Defectele noastre sunt gropile
În care voi veţi fi îngropaţi,
Mizantropul – mare iubitor de oameni,
Canibalul nici pui nu mănâncă,
Pui de baltă, desigur, oh, delicatese,
E veşnică pe lume doar schimbarea,
Împovărat de ani şi de melancolie,
Profesorul ar vrea să recâştige
Timpul înscris pe-o coală de hârtie,
Se duce gându-n urma unei cotige,
„Pe mine binele suprem mă obsedează,
Dar nu ştiu, dragii mei, care e ţelul?” ,
Pofesorul ar prefera o vază
Cu flori aprinse, decât să reia duelul
Părerilor opuse, miza-i mare,
„”E veşnică pe lume doar schimbarea”.
Boris Marian
Gulerul alb, apretat
Ascunde un gât, dar ce gât,
Bun de tăiat,
Ajunge, îmi spune umanistul,
Defectele noastre sunt gropile
În care voi veţi fi îngropaţi,
Mizantropul – mare iubitor de oameni,
Canibalul nici pui nu mănâncă,
Pui de baltă, desigur, oh, delicatese,
E veşnică pe lume doar schimbarea,
Împovărat de ani şi de melancolie,
Profesorul ar vrea să recâştige
Timpul înscris pe-o coală de hârtie,
Se duce gându-n urma unei cotige,
„Pe mine binele suprem mă obsedează,
Dar nu ştiu, dragii mei, care e ţelul?” ,
Pofesorul ar prefera o vază
Cu flori aprinse, decât să reia duelul
Părerilor opuse, miza-i mare,
„”E veşnică pe lume doar schimbarea”.
Boris Marian
Agonia
Agonia
Agonia, ştie tot calul,
Înseamnă luptă,
Deşi calul este o fiinţă
Care agonizează de ceva timp,
Când eram elev, am văzut
În curtea şcolii veterinare,
Un cadavru de cal din care se scurgeau
Intestinele,
Nu vă speriaţi,
Era un cal care depăşise agonia,
Era un cal fericit,
Avea ochii holbaţi,
I se citea fericirea în ochi
Şi, atunci, m-am întrebat,
Doamne, exişti ?
Ce ai avut cu acest biet animal?
Nu mi-a răsuns nimeni,
Iar colegii au râs de mine.
Auzi ce întrebare?
De atunci, eu
Agonizez mereu,
Chiar şi în somn.
Boris Marian
Agonia, ştie tot calul,
Înseamnă luptă,
Deşi calul este o fiinţă
Care agonizează de ceva timp,
Când eram elev, am văzut
În curtea şcolii veterinare,
Un cadavru de cal din care se scurgeau
Intestinele,
Nu vă speriaţi,
Era un cal care depăşise agonia,
Era un cal fericit,
Avea ochii holbaţi,
I se citea fericirea în ochi
Şi, atunci, m-am întrebat,
Doamne, exişti ?
Ce ai avut cu acest biet animal?
Nu mi-a răsuns nimeni,
Iar colegii au râs de mine.
Auzi ce întrebare?
De atunci, eu
Agonizez mereu,
Chiar şi în somn.
Boris Marian
Microfabulă
O capră și-un vițel
Motto – Nici de râs, nici de plâns, spuse mortul.
O capră şi-un viţel,
Un hoţ mititel,
Un meşter scamator
Şi alţii asemenea lor
Au ajuns în stat
Oameni. E pe bune?
Lume, lume.
Statul era
În Antarctica,
Nici să nu gândiţi
La greci sau la sciţi,
Este vorba doar
De un avatar,
Capra s-a furat,
Singură. Ca stat.
Iar viţelul nou
Astăzi este bou
Şi e respectat
Că e bou bogat,
Pot să scriu la fel
Despre un fost purcel.
Boris Marian.
Motto – Nici de râs, nici de plâns, spuse mortul.
O capră şi-un viţel,
Un hoţ mititel,
Un meşter scamator
Şi alţii asemenea lor
Au ajuns în stat
Oameni. E pe bune?
Lume, lume.
Statul era
În Antarctica,
Nici să nu gândiţi
La greci sau la sciţi,
Este vorba doar
De un avatar,
Capra s-a furat,
Singură. Ca stat.
Iar viţelul nou
Astăzi este bou
Şi e respectat
Că e bou bogat,
Pot să scriu la fel
Despre un fost purcel.
Boris Marian.
Iubito
Nu-ţi pare rău
Motto – Nu-l plângeţi pe autor
Nu-ţi pare rău când vezi că plâng,
De ce atâta nepăsare?
Că eu îţi scriu din Baleare,
Iar tu te-ntorci pe sânul stâng..
Nu-ţi pare rău, dar mai aştept,
Sunt cel mai răbdător din lume,
Trăim, iar statul e de drept,
Iubito, ai un bun renume.
Răspunse Nuţi scurt, pe fix,
Cu o trimitere la pix.
Boris Marian
Motto – Nu-l plângeţi pe autor
Nu-ţi pare rău când vezi că plâng,
De ce atâta nepăsare?
Că eu îţi scriu din Baleare,
Iar tu te-ntorci pe sânul stâng..
Nu-ţi pare rău, dar mai aştept,
Sunt cel mai răbdător din lume,
Trăim, iar statul e de drept,
Iubito, ai un bun renume.
Răspunse Nuţi scurt, pe fix,
Cu o trimitere la pix.
Boris Marian
Dincolo
Dincolo
Buzele mele-s acoperite
De sărutul tău otrăvit,
Nuferii – aştri căzuţi,
Din hidrargir şi argint,
Sunt duh şi sunt trup sângerând,
Rănile cresc precum undele din adânc,
Dincolo sunt liber,
Nu mă ajung
Nici cuţitul, cuvintele
Nu mă ajung.
Boris Marian
Buzele mele-s acoperite
De sărutul tău otrăvit,
Nuferii – aştri căzuţi,
Din hidrargir şi argint,
Sunt duh şi sunt trup sângerând,
Rănile cresc precum undele din adânc,
Dincolo sunt liber,
Nu mă ajung
Nici cuţitul, cuvintele
Nu mă ajung.
Boris Marian
Bâlciul deşertăciunilor
Bâlciul deşertăciunilor
I-adună Hogarth cum vrea el,
Părul pe moaţe, un drapel,
Femei cu grele rochii, dar
Abia aşteaptă un altar
Să se trântească pentru rugi,
Strămoşii fac din rame cruci,
Ce pudră, doamnă, ce căţel,
Miroase bietul a purcel,
O fi un alt miros, my dear,
Un gentleman e un martir,
Scara lui Iacob cheamă jos
Priapici îngeri, cal focos
Se zbate-n grajd, stăpâna nu-i,
E-n patul larg al regelui,
Spitale, birturi, închisori,
Ce societate, ce scursori,
Cum plânge Sigismunda, cum
n-ar plânge nici căţeaua-n drum,
tăcere, se mărită azi,
s-o speli frumos şi să o razi,
peruci, păduchi, genunchi de lemn,
iubeşte lumea ce-i solemn,
trăiesc cu toţii, n-au murit,
destrăbălat, desnebunit,
astfel e omul, nobil, cool,
din Hampshire până-n Liverpool.
Boris Marian
I-adună Hogarth cum vrea el,
Părul pe moaţe, un drapel,
Femei cu grele rochii, dar
Abia aşteaptă un altar
Să se trântească pentru rugi,
Strămoşii fac din rame cruci,
Ce pudră, doamnă, ce căţel,
Miroase bietul a purcel,
O fi un alt miros, my dear,
Un gentleman e un martir,
Scara lui Iacob cheamă jos
Priapici îngeri, cal focos
Se zbate-n grajd, stăpâna nu-i,
E-n patul larg al regelui,
Spitale, birturi, închisori,
Ce societate, ce scursori,
Cum plânge Sigismunda, cum
n-ar plânge nici căţeaua-n drum,
tăcere, se mărită azi,
s-o speli frumos şi să o razi,
peruci, păduchi, genunchi de lemn,
iubeşte lumea ce-i solemn,
trăiesc cu toţii, n-au murit,
destrăbălat, desnebunit,
astfel e omul, nobil, cool,
din Hampshire până-n Liverpool.
Boris Marian
Frunze moarte
Frunzele moarte
Frunzele moarte se adună,
Se ard,
Cărţile-s vechi. Ochelarii s-au spart.
Mâinile tremură,
Visu-i coşmar,
Stai grănicer uitat
La hotar
Şi pasărea trece
Şi râde în zbor
Şi ochiul tău plânge
Interior.
MESAJ
Un mesaj trimis, mai ştii ce-i? Preaviz?
Ce-i un om, ce nu-i el?
Uliu sau porumbel?
Drumu-i lung, doar doi metri, dar pare cam greu,
Nici iubire şi, parcă, nici Dumnezeu,
Doar răspunsuri ce vin şi trec şi iar trec,
Citim zodiacul aspru, aztec.
Ce mai faci? Ce mai spui?
Tu eşti tu? Sau nu eşti? El desigur nici nu-i.
Un mesaj, un mixaj ca un masaj,
Manechin umplut cu prea mult talaş,
Pare viu, doar văzut de la mari depărtări,
Mereu treaz, precum moartea cu ochii în zări,
Niciodată târziu, niciodată târziu,
Niciodată prea treaz, de aceea sunt viu.
Boris Marian
Frunzele moarte se adună,
Se ard,
Cărţile-s vechi. Ochelarii s-au spart.
Mâinile tremură,
Visu-i coşmar,
Stai grănicer uitat
La hotar
Şi pasărea trece
Şi râde în zbor
Şi ochiul tău plânge
Interior.
MESAJ
Un mesaj trimis, mai ştii ce-i? Preaviz?
Ce-i un om, ce nu-i el?
Uliu sau porumbel?
Drumu-i lung, doar doi metri, dar pare cam greu,
Nici iubire şi, parcă, nici Dumnezeu,
Doar răspunsuri ce vin şi trec şi iar trec,
Citim zodiacul aspru, aztec.
Ce mai faci? Ce mai spui?
Tu eşti tu? Sau nu eşti? El desigur nici nu-i.
Un mesaj, un mixaj ca un masaj,
Manechin umplut cu prea mult talaş,
Pare viu, doar văzut de la mari depărtări,
Mereu treaz, precum moartea cu ochii în zări,
Niciodată târziu, niciodată târziu,
Niciodată prea treaz, de aceea sunt viu.
Boris Marian
Tatăl lui Kafka
Tatăl lui Kafka
Era un om serios,
Se ocupa de afaceri,
I-a spus bietului Franz –
Franz, tu nu eşti bun de nimic,
Nici să socoteşti cum trebuie,
Nu ştii,
Iar bietul Franz a plecat, şi-a luat câmpii,
A străbătut Cehia,
A ajuns în America,
S-a întors
Şi a murit.
Piatra de pe mormântul său
O vede oricine,
Numai tatăl lui Kafka,
Nu se ştie ce este cu el,
A murit, nu a murit?
Boris Marian
Ioan
Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.
Mandelștam –Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.( trad.proprie)
După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai. Tot Mandelștam, nefericitul fericit.
Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.
Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim.
Boris Marian
Mandelștam –Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.( trad.proprie)
După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai. Tot Mandelștam, nefericitul fericit.
Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.
Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim.
Boris Marian
La mulţi ani mie însumi
La mulţi ani mie însumi
Cineva îmi spunea la mulţi ani, la mulţi ani,
Eu eram undeva , sub pământ, în Balcani,
Tu muriseşi de mult, nu scriai nici scrisori,
Astfel oamenii mor de o mie de ori,
Sus, pe cer, un luceafăr de seară, din zori
Anunţa că vom fi nemuritori,
Nici trompete, alămuri, dezamăgiri,
Turnul de fildeş e pentru maritiri,
Cronicarul mai spune, eram numai noi,
Cronicarul ne minte, este vulpoi,
Ce-i viaţa fără de moarte? Nimic,
Precum grâul tânăr, fără de spic,
No man”s land, nu te ştie nici dracul aici,
În Estul sălbatic, cu melci şi furnici,
Poezia-i ca dragostea, te face bun,
Ce mult mă mai bucur, aş vrea să vă spun,
Ce mult mă bucur că nu sunt viu,
Voi nici nu ştiţi că nu mai scriu.
Boris Marian
Cineva îmi spunea la mulţi ani, la mulţi ani,
Eu eram undeva , sub pământ, în Balcani,
Tu muriseşi de mult, nu scriai nici scrisori,
Astfel oamenii mor de o mie de ori,
Sus, pe cer, un luceafăr de seară, din zori
Anunţa că vom fi nemuritori,
Nici trompete, alămuri, dezamăgiri,
Turnul de fildeş e pentru maritiri,
Cronicarul mai spune, eram numai noi,
Cronicarul ne minte, este vulpoi,
Ce-i viaţa fără de moarte? Nimic,
Precum grâul tânăr, fără de spic,
No man”s land, nu te ştie nici dracul aici,
În Estul sălbatic, cu melci şi furnici,
Poezia-i ca dragostea, te face bun,
Ce mult mă mai bucur, aş vrea să vă spun,
Ce mult mă bucur că nu sunt viu,
Voi nici nu ştiţi că nu mai scriu.
Boris Marian
Mihai Eminescu -160
140 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu
Poem
Să ne închipuim cuvintele
Ca locuri de naştere ale Poetului
Şi să le aducem flori
În orice propoziţie ne-am afla.
BORIS MARIAN
Poem
Să ne închipuim cuvintele
Ca locuri de naştere ale Poetului
Şi să le aducem flori
În orice propoziţie ne-am afla.
BORIS MARIAN
Salvador
Salvador
Prin moartea ta, poetul îşi plânge veacul,
Podoabe ale timpului, numele rămân doar frumoase,
Iar lupul în strai de bunică îşi pierde răbdarea.
Mă iartă de-mi vin în memorie, nu piscuri înalte,
Ci suflete mult mai curate, Gavroche sau Scufiţa cea Roşie,
..............................................................................................
Civili ne-am născut în cetatea propriului nume
Şi-ncet, prea încet învăţăm apărare şi atacul.
De unde îşi soarbe puterea de şoc necuvântul?
Etern Cristofor, te ajunge coinquista din urmă,
Grăbeşte, te-aştept în alt veac, Salvador.
Oamenii de cenuşă
Noi suntem oamenii de cenuşă,
Venim la casele noastre,
Ne aşezăm pe prag, mestecăm linişte,
În casele noastre stau alţi oameni,
Dar ei nu se simt strîmtoraţi
De venirea noastră,
Ei discută peste capetele noastre,
Citesc, râd, se nasc, mor,
Noi nu deranjăm,
Noi vorbim în şoaptă între noi,
Tu eşti, mamă? Tu eşti, tată?
Soră? Frate? Prietene?
Ceilalţi nu ne aud,
Noi nu deranjîm,
Suntem liberi, n-avem trup, n-avem oase,
N-avem morminte, numai numele,
Iar numele se pot uita.
Boris Marian
Prin moartea ta, poetul îşi plânge veacul,
Podoabe ale timpului, numele rămân doar frumoase,
Iar lupul în strai de bunică îşi pierde răbdarea.
Mă iartă de-mi vin în memorie, nu piscuri înalte,
Ci suflete mult mai curate, Gavroche sau Scufiţa cea Roşie,
..............................................................................................
Civili ne-am născut în cetatea propriului nume
Şi-ncet, prea încet învăţăm apărare şi atacul.
De unde îşi soarbe puterea de şoc necuvântul?
Etern Cristofor, te ajunge coinquista din urmă,
Grăbeşte, te-aştept în alt veac, Salvador.
Oamenii de cenuşă
Noi suntem oamenii de cenuşă,
Venim la casele noastre,
Ne aşezăm pe prag, mestecăm linişte,
În casele noastre stau alţi oameni,
Dar ei nu se simt strîmtoraţi
De venirea noastră,
Ei discută peste capetele noastre,
Citesc, râd, se nasc, mor,
Noi nu deranjăm,
Noi vorbim în şoaptă între noi,
Tu eşti, mamă? Tu eşti, tată?
Soră? Frate? Prietene?
Ceilalţi nu ne aud,
Noi nu deranjîm,
Suntem liberi, n-avem trup, n-avem oase,
N-avem morminte, numai numele,
Iar numele se pot uita.
Boris Marian
Acolo
Acolo
Acolo s-au mutat
Bunicii, nepoţii,
Rădăuţii, Adjudul, Bacăul,
Piatra- Neamţ, Botoşanii
Fără petunii, fără căruţe,
Fără păduri de molizi
Şi de fagi. Mişunând
De mure şi de zmeură vie
Ca nişte sălbăticiuni,
Fără tălăngile vacilor,
Fără caimacul cel gros
De un deget, fără câini ciobăneşti,
Trenuri mărfare, ţigări
De cincizeci de bani, pachetul, fără anii
De după război, acolo
Miroase a portocale, a cedreu, jasmin, a lapte şi miere,
Acolo este o stradă, un colţ,
O umbră ce aminteşte
De Rădăuţii bunicii mele
Cu sufletul pur precum floarea.
Boris Marian
Blues
Blues
Venind cu treabă din Epir,
La subţioară cu Shakespeare,
Vorbind cu Hamlet, Rosenkranz,
Cobor din tren la Târgu Neamţ,
Unde se scrie elegant
Despre fazani, despre neant,
Iar la sfârşit n-aveam un sfanţ
Şi, doamnă, azi suntem amanţi.
Boris Marian
Orbiţi de cărăbuşi din aur
Orbiţi de cărăbuşi din aur,
Cum traversăm, în abandon,
E ora când Unicul Faur
Ne-ndeamnă la un veşnic somn.
Nici timpul nu este acelaşi,
Cad şi cadranele de ceas,
Auzi cum murmură, grilaje
Se lasă peste răposaţi.
Conturul sângelui, aminte
Să ne aducem de părinţi,
Orbiţi, noi mergem înainte,
În urmă noi lăsăm dorinţi.
Aş vrea să mă mai nasc o dată,
Să-ntreb de ce şi cum şi ce,
Să văd privirea ta mirată
Din lumea care nu mai e.
Boris Marian
Cum traversăm, în abandon,
E ora când Unicul Faur
Ne-ndeamnă la un veşnic somn.
Nici timpul nu este acelaşi,
Cad şi cadranele de ceas,
Auzi cum murmură, grilaje
Se lasă peste răposaţi.
Conturul sângelui, aminte
Să ne aducem de părinţi,
Orbiţi, noi mergem înainte,
În urmă noi lăsăm dorinţi.
Aş vrea să mă mai nasc o dată,
Să-ntreb de ce şi cum şi ce,
Să văd privirea ta mirată
Din lumea care nu mai e.
Boris Marian
Prietenul spune
Prietenul spune
Prietenul spune, nu ai argumente,
Ai pană la creier, mi-a spus,
Dar ce fac eu? Plimb sentimente
Din Orient la Apus.
Prietenul spune, nu ştii cum te cheamă,
Nici unde te afli, îl cred,
prietenul meu nu are mamă,
are un tată biped,
prietene drag, de ce îmi porţi pică?
Nu suntem noi muritori?
Avem timp şi după, pe lumea cealaltă
Să dăm cu pietre în nori.
În luptă fiind cu propria-ţi umbră,
Priveşte cum umbrele scad,
Chiar soarele-n timp, fără voie, se surpă
Prieten-duşman îmi eşti drag.
Boris Marian
Prietenul spune, nu ai argumente,
Ai pană la creier, mi-a spus,
Dar ce fac eu? Plimb sentimente
Din Orient la Apus.
Prietenul spune, nu ştii cum te cheamă,
Nici unde te afli, îl cred,
prietenul meu nu are mamă,
are un tată biped,
prietene drag, de ce îmi porţi pică?
Nu suntem noi muritori?
Avem timp şi după, pe lumea cealaltă
Să dăm cu pietre în nori.
În luptă fiind cu propria-ţi umbră,
Priveşte cum umbrele scad,
Chiar soarele-n timp, fără voie, se surpă
Prieten-duşman îmi eşti drag.
Boris Marian
Am un prieten
Am un prieten
Lui P.C.
Am un prieten, orice îi spun,
Sare la gâtul meu, sare cu colţii de fier,
Prietenul meu este un democrat,
Amândoi iubim democraţia,
Se ştie, de la demonocraţie la democraţie există
Etape , la fel ca drumul ocnaşilor din Europa în Siberia mută,
Acolo, în Siberia mută, prietenul meu a citit mult,
Acolo, el şi-a ascuţit colţii,
Eu îi povestesc viaţa mea, el se uită scârbit şi spune,
IRELEVANT, se vede că a avut străbunici judecători,
La mine-n familie erau doar profeţi, unii mai mărunţei,
Alţii- de seamă,
Acum , prietenul meu s-a hotărât
Să-mi ia gâtul, poftim, sângele meu este frumos,
Ne uităm, eu privesc cu-ncântare, prietenul
Priveşte la propriul cuţit,
Ce să facă el acum cu cuţitul?
Îşi scrie numele pe scoarţa copacului,
În timp ce eu plec vesel în lumea cealaltă.
Boris Marian
Asanare
Asanare
Cineva cu gura aurită
Îmi urează sănătate, viaţă lungă,
Numai să mă depărtez o milă
De frumosul său palat din pălămidă,
A chemat apoi şi ajutoare,
Lumea-ntreagă , zice, este o baltă
Care ar mai trebui şi asanată,
Să dispară ţânţărime şi oameni,
El propagă vagi idei despre dreptate,
Ar dori să mai castreze urşii arctici,
Eutanasia nu e crimă,
Este cea mai dreaptă dintre practici.
Ah, iubiţi Caligula şi Nero,
Hitler, Stalin, Mao, Torquemada,
Vă urez acolo, unde sunteţi
Să vă faceţi întru bucurie seama.
Boris Marian
Singur
Singur
Singur, iubita îmi spune –
Eşti un nimeni,
Sunt un nimeni,
Dar de unde vine vocea iubitei?
Iubita este în vinele mele albastre,
Ea circulă prin vase, prin inimă, prin creier,
Peste tot ea spune, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Nu mă îndoiesc nici o clipă, nu o contrazic,
De când m-am născut ştiam că sunt un nimeni,
Iubita era scaietele din curte, era drumul pustiu,
Eşti un nimeni îmi spune norul plutind precum albuşul
În crema lichidă, un nimeni, un nimeni, un nimeni,
Iubita pe numele ei, Mengele, Himmler sau Bormann,
Iubita este un bărbăţel în chiloţi, nu vă speriaţi, ea nu este femeie,
Ea este tot ce nu a fost feminin niciodată, ea nu este din coasta
Bietului Adam, este o mult mai veche fiinţă, fosila pe care noi
N-o vom găsi niciodată şi leagă maimuţa de om, ca răspuns
La-ntrebarea pusă de Domnul.
Boris Marian
Cuvântul
Eram păgân, aveam un munte
Eram păgân, aveam un munte,
Urcam la el din piatră-n piatră
Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,
Străfulgera privirea cruntă.
Mă iartă, îi spuneam, că minte
Iubirea mea, că trufaş sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deşi am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munţi de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.
Deşi au stele-n jur, sunt duhuri
Care şoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaşte mila,
Ajunge să mai uiţi de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent şi harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.
Boris Marian
Durerea
Durere
Imi este inima o aripă frântă,
În frunte port o rană adâncă,
Sapă suflarea în aerul dur,
Trăiesc cu durerea în plin huzur,
În sfera de sticlă e sufletul-jar,
Doar întunericul n-are hotar,
Pe roata norocului sunt schingiuit,
De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit?
Sau nu mai aştepţi.
.................................................
Intreb Timpul, pentru ce trăim?
Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim,
Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult,
Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult,
Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel
Că vom fi pradă
Viermelui mişel?
Nu mi-e teamă, iubitule,
Cu tine voi fi,
Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi.
Atunci pentru ce, oare, ne-am născut?
Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut
Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi
V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi,
In certuri mărunte şi de prisos
M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost,
Iară voi, în altă viaţă venind
Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.
Boris Marian
Orbiţi
Orbiţi de cărăbuşi din aur,
Cum traversăm, în abandon,
E ora când Unicul Faur
Ne-ndeamnă la un veşnic somn.
Nici timpul nu este acelaşi,
Cad şi cadranele de ceas,
Auzi cum murmură, grilaje
Se lasă peste răposaţi.
Conturul sângelui, aminte
Să ne aducem de părinţi,
Orbiţi, noi mergem înainte,
În urmă noi lăsăm dorinţi.
Aş vrea să mă mai nasc o dată,
Să-ntreb de ce şi cum şi ce,
Să văd privirea ta mirată
Din lumea care nu mai e.
Boris Marian
Cum traversăm, în abandon,
E ora când Unicul Faur
Ne-ndeamnă la un veşnic somn.
Nici timpul nu este acelaşi,
Cad şi cadranele de ceas,
Auzi cum murmură, grilaje
Se lasă peste răposaţi.
Conturul sângelui, aminte
Să ne aducem de părinţi,
Orbiţi, noi mergem înainte,
În urmă noi lăsăm dorinţi.
Aş vrea să mă mai nasc o dată,
Să-ntreb de ce şi cum şi ce,
Să văd privirea ta mirată
Din lumea care nu mai e.
Boris Marian
Oamenii-n teatru
Oamenii-n teatru
Oamenii-n teatru privesc cum umblă,
Cum se ridică şi se scufundă
Suflete ca-ntr-o judecată de apoi,
Îşi zâmbesc din colţul buzelor moi
Şi-apoi se-mbulzesc să-şi scoatp paltoanele,
Să-şi scoată mai repede din teatru doamnele,
Iar când âşi pun pălăria simt
O ciudată rezistenţă de ghimpi,
„Aşi, o aureolă nu prea gravă”,
Îşi spun repezindu-şi trupul în stradă.
Moartea bunicii
Ea voia să audă glas de om sau de câine,
Avea optzeci şi cinci fără ziua de mâine,
De vreo decenii mai mult singură sta
În pervazul ferestrei sau cu uşa vorbea.
Şi-a lovit-o pe stradă un vehicul, greşala
A ei a fost doar, îi tăiase lui calea.
Ce căuta peste drum, cine ştie, un om?
Cum cauţi macul pe pista unui aerodrom.
BORIS MARIAN
Dodi Feig
Dodi Feig
Dodi Feig, urmaşul lui Baal Şem Tov,
Cânta şi dansa în trenul ce îl ducea
La staţia Terminus,
Trenul gonea pe luciul şinelor,
Cuptoarele duduiau muncite,
Iar Dodi Feig .cânta şi dansa.
Acum focul s-a stins,
Dodi Feig .cel nevăzut
Cântă într-un tren nevăzut,
Către o lume nevăzută,
Unde nu sunt trenuri, cuptoare,
A existat Dodi Feig?
Boris Marian
Dodi Feig, urmaşul lui Baal Şem Tov,
Cânta şi dansa în trenul ce îl ducea
La staţia Terminus,
Trenul gonea pe luciul şinelor,
Cuptoarele duduiau muncite,
Iar Dodi Feig .cânta şi dansa.
Acum focul s-a stins,
Dodi Feig .cel nevăzut
Cântă într-un tren nevăzut,
Către o lume nevăzută,
Unde nu sunt trenuri, cuptoare,
A existat Dodi Feig?
Boris Marian
Poem
POEM
Zilnic am lucrat la această navă, a fost cândva o epavă căzută din Cosmos, din Calea Lactee, cum decad îngerii într-o femeie, astfel tinerețea mea s-a dus, „Se spune c-ai construit ceva mai redus, ceva mai simplu, dar va zbura?”, mă întrebau cei din urbea mea, când a fost gata, s-au mirat toți, nava mea nu avea roți, nici aripi și nici nu avea motor,
Boris Marian
Salvador
Salvador
Prin moartea ta, poetul îşi plânge veacul,
Podoabe ale timpului, numele rămând doar frumoase,
Iar lupul în strai de bunică îşi pierde răbdarea.
Mă iartă de-mi vin în memorie, nu piscuri înalte,
Ci suflete mult mai curate, Gavroche sau Scufiţa cea Roşie,
..............................................................................................
Civili ne-am născut în cetatea propriului nume
Şi-ncet, prea încet învăţăm apărare şi atacul.
De unde îşi soarbe puterea de şoc necuvântul?
Etern Cristofor, te ajunge coinquista din urmă,
Grăbeşte, te-aştept în alt veac, Salvador.
Oamenii de cenuşă
Noi suntem oamenii de cenuşă,
Venim la casele noastre,
Ne aşezăm pe prag, mestecăm linişte,
În casele noastre stau alţi oameni,
Dar ei nu se simt strîmtoraţi
De venirea noastră,
Ei discută peste capetele noastre,
Citesc, râd, se nasc, mor,
Noi nu deranjăm,
Noi vorbim în şoaptă între noi,
Tu eşti, mamă? Tu eşti, tată?
Soră? Frate? Prietene?
Ceilalţi nu ne aud,
Noi nu deranjăm,
Suntem liberi, n-avem trup, n-avem oase,
N-avem morminte, numai nume,
Iar numele se pot uita.
Boris Marian
Prin moartea ta, poetul îşi plânge veacul,
Podoabe ale timpului, numele rămând doar frumoase,
Iar lupul în strai de bunică îşi pierde răbdarea.
Mă iartă de-mi vin în memorie, nu piscuri înalte,
Ci suflete mult mai curate, Gavroche sau Scufiţa cea Roşie,
..............................................................................................
Civili ne-am născut în cetatea propriului nume
Şi-ncet, prea încet învăţăm apărare şi atacul.
De unde îşi soarbe puterea de şoc necuvântul?
Etern Cristofor, te ajunge coinquista din urmă,
Grăbeşte, te-aştept în alt veac, Salvador.
Oamenii de cenuşă
Noi suntem oamenii de cenuşă,
Venim la casele noastre,
Ne aşezăm pe prag, mestecăm linişte,
În casele noastre stau alţi oameni,
Dar ei nu se simt strîmtoraţi
De venirea noastră,
Ei discută peste capetele noastre,
Citesc, râd, se nasc, mor,
Noi nu deranjăm,
Noi vorbim în şoaptă între noi,
Tu eşti, mamă? Tu eşti, tată?
Soră? Frate? Prietene?
Ceilalţi nu ne aud,
Noi nu deranjăm,
Suntem liberi, n-avem trup, n-avem oase,
N-avem morminte, numai nume,
Iar numele se pot uita.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
