Nici urmă de nefericire

Nici urmă de nefericire


Iar Erendira n-auzea nimic,
Fugea-mpotriva vântului, nisip,
Vulcanii tremurau, lumea tăcea,
Nici urmă de nefericire-n urma mea.
Ulise ne părea neputincios,
Ulise era câine credincios,
Moartea umbla cu aparatul foto,
Dar moartea nu e niciodată totul.
Numai Pilar Ternera din Macondo
știa să facă, noaptea, rondul
de la bărbat la alt bărbat, de chichi.
Am străbătut oceanul cu Kontiki.


Pe masă-i un vas de cristal.
Marghioala este pe cal.
La miezul nopții ea vine,
Iubitul așteaptă-n suspine.
„Unde ai fost, Marghioală”,
Întreabă cu șovăială,
„Păi, care-i treaba, problema?
M-am întâlnit cu Elena”.
”Aiurea, Elena din Troia
E moartă. Dar eu simt nevoia
Să-ți trag o sfântă bătaie”.
Zice iubitul. Văpaie.
Iar vasul greu, de cristal
Se sparge pe chipul oval,
Iubit cândva, al Marghioalei.
Din lacrimi se fac și cristale.

Boris Marian

Vor trece ani

Vor trece ani

Vor trece ani și colonelul Buendia
Va depăși, probabil, media,
Celor ce nu vor mai fi.
Războiul se va sfârși.
Adesea stau de vorbă cu umbrele,
Harpiile, furiile, tumbele,
Iau droguri- poeme, mă scarpin cu ele,
Precum javrele chele.
Iar anii vor trece, ce spune Buendia?
Colon-colonelul Buendia.
Războiul se va sfârși.




Orchestra cântă-n pavilion,
Bătrânii joacă iar șotron,
Copiii-nvață vals-boston,
Iar eu mă simt ca un poltron,
Scriu versuri pentru rațe, pești,
Versuri curate, românești,
Ascult orchestra, mult mă mir,
Că nu sunt vesel, dar respir,
Dansează languros perechi,
Mă simt și tânăr și străvechi.

Trăiesc pe unde vulturul, furnica
Nu au trecut, îi stăpânește frica,
Trăiesc, nu-ntreb de ce trăiesc,
Nu poate fi nici un răspuns firesc,
Mă sună un amic la telefon,
Să bem cafeaua-n turn sau în balcon,
Mă tem de înălțimi, feși mereu,
Cu capu-n nori discut cu Dumnezeu.
Ce-mi spune El? Trăiește ca și cum
Ai îngriji o floare-n Karakum.


Pe malul lacului, nemișcat - un brotac,
l-am lăsat în apă, valurile l-au înălțat,
capul, brațele se mișcau ritmic, ochii
se bulbucau tot mai mult, ca formele-n rochii,
numai picioarele nefiresc de lungi
nu dădeau semne de viață, în dungi,
un cocostârc se rotea împrejur,
am crezut că brotacul va fugi.
Mortul sur.

Boris Marian

Lautreamont

Lautreamont

Lautreamont, Lautreamont,
Ne latră lotrii, nu țin cont
Că mai avem și noi dureri,
păreri, parale, un mister,
cel care știe că nu știe,
așterne totul pe hârtie,
ne cățărăm, urcăm pe Lună,
mi-a spus fecioara, Noapte Bună,
nu e copil nici Nietzsche, nici
savantul visarionovici,
eu știu un lucru, nu-l ascund,
iubita va gândi profund.


Edmond Jaloux era gelos,
Breton pierdea bretea pe jos,
O, Valery Larbaud, Paulhan,
Eluard, ce n-a fost la chiolhan,
Remy Gourmont, Gide, Ungaretti
Iluziile răpit-au fetii,
Doar Aragon crud și vestit
Ascunde noaptea un cuțit,
Ziua el poartă papillon,
Își spală pixul cu șampon,
Francois Ducasse, doar tu mai mori,
O, Maldoror, păi, Malboro.

Boris Marian

Fratele șopârlei

Fratele șopârlei


Fratele șopârlei merge prin codru,
Scoate un sunet, îl înghite,
își umple burta cu viermi,
se aude un fâșâit,
cățelul pământului scrie istoria.
Te speli ca Pilat din Pont,
jertfele urcă spre cer,
îmi sunt necunoscute.
Ce știu eu? Patru pereți,
Un dulap cu cărți, patru cadavre
Străjuiesc orizontul.
Domnul ester în doliu.
Ce dulce se aud imnurile de slavă.


Și viața merge înainte,
Un fluviu curge liniștit,
Un Dumnezeu fără de minte
Ne va conduce, în ce rit?
În ritul omeniei sacre,
Eu nu cunosc alt cult, alt crez,
Tot mai bigoți, neoameni parcă,
Mergem la nuntă, la botez.
Tu îmi arăți deschis disprețul
și ura, pari indiferent,
plutim ca niște bărci în cețuri,
cadavre pe un fluviu lent.

Seara între opt și zece,
Norii trec pe sub cer,
Anii se-adună, e rece
Lama neagră, de fier,
Glas de soprană are
Plictisul de moarte, de ieri,
Nu trăiești, ți se pare
Somnul aurifer.
Ochii-i închizi, te sărută
Moartea cu buze de foc,
Bagă pumnalul, brută,
n-am nici în moarte noroc.
Când vine noapte, ferice
Totul devine vers,
De undeva Euridice
Urcă în Univers.

Boris Marian

Eu nu mai contez

Eu nu mai contez


Eu nu mai contez, contează gestul,
Strivirea sub șenila idiotismului
A unei flori de mușețel,
Osul subțire de porumbel,
Sfărâmat între măselele stricate
Ale piratului din Caraibe,
Eu nu mai contez, nici nu decontez,
Moștenirea mea s-a dus
Pentru orfelinate, copii handicapați,
Poeți nepublicați, muzicieni
Care și-au vândut și vioara, de foame,
Eu nu mai contez, dar am o rugăminte,
Nu-mi mai spune, prietene,
Că mi se face rău.

Boris Marian

Sub talpa Mesiei

Ce-mi puteți face?

Ce-mi puteți face, dragii mei?
Mi-ați ucis câțiva miei.
Mi-ați ucis și un câine.
Există și ziua de mâine.
Mâine voi fi poate altul,
Mâine m-așteaptă heraldul.


Cu moartea eu fac compromisuri,
Cu viața nu fac defel,
Unii trăiesc doar din visuri,
Unul se crede cățel.
Unii au psihiatru,
Alții se cred sănătoși,
Nu pot să fiu idolatru,
Dar nu sunt printre pioși,
Nu-ntind obrazul, lovit fiind,
Pot fi iubit, neiubit,
Viața-i o formă de jogging,
Fuga are-un sfârșit.
Leu poate fi și cățelul,
Eu rămân om, orice-ar ce-ar fi,
Drag inamic, care-i țelul?
Moartea nu poate minți.


Tu ai uitat propriile amintiri,
Ai aruncat zdrențele umilinței,
Ai venit ca o regină
În regatul licuricilor,
Priveam din fotoliu,
Spectator fiind , Doamne,
Ciudată este firea noastră,
Oare de ce au dispărut mamuții?
Eu sunt zidul cimitirului,
Sunt pulberea drumului,
Sunt memoria.

Suflete sfielnice cresc
Pe marginea drumului,
Am privit cu ochi rece în jur,
Ura nu este o mască,
E chipul însuși,
Eu iubesc măștile,
Iubesc carnavalul,
Nu și corridele,
Nările umflate, sângele clocotind.
Prefer să fiu un țurțure de gheață
Lăcrimând.
Prefer să fiu un măiceș
Strivit de talpa Mesiei.


Boris Marian

Ai noștri, ai voștri

Ai noștri, ai voștri

Ai noștri, ai voștri,
Nu sunt printre ei,
Îmi sunt eu monarhul
Supușilor mei,
Un vultur plutind
Peste stânci și păduri,
Sunt fără prihană
și … fără cusur.
Nimic nu mă sperie,
Totu-i nimic,
Nici focul, nici gerul,
Nu am inamic,
Eu nu stau în șiruri,
În rânduri n-aștept,
de-i strâmb Universul,
eu tot rămân drept.
Iubita mă știe,
Prieteni nu am,
iar sufletul meu
e-un etern miligram.

Boris Marian

Echilibru

Elogiu echilibrului

Scârbit se suie sihastrul,
Simpla spirală se surpă.
Cândva, câinele era necesar.
Astăzi omul ține locul câinelui.
Echilibrul este eficient, dar impotent.
Elegant eliberez existența.
Evit eroismul etilic.
Eroii elogiază eternitatea.
Dar ce spune ea?
Expulzarea elevaților.
Creier de ebonită.
Fătul devine profet,
Profetul devine proclet și prefect.
Eu m-am iubit pe afet.
Moartea nechează ca un cal murg.
Prea multe iubiri promise în turnir.
Nu a rămas nici un vers,
Lacrima grabnic l-a șters.
Sacramental, excremental, tot un drac,
Iartă, Doamne, că nu știu ce spun.
Edenul evoluează spre edem.
Extirpați, expatriați.
Eminent, emfatic, limfatic.
De la epilog la epitaf nu este decât un pas.
Pe lună. Eul elefant.
Eh!

Boris Marian

Ecce homo

Ecce homo

Îmi sunt tată și mamă.
Neutralitate? De aceea nu îmbătrânesc.
Ascensiune? Decădere?
Învățător îmi sunt par excellence.
Destinați trecerii suntem.
M-am născut ca un călător. Fără umbră.
Dialectica, logica – refugii pentru lași.
Nu căuta logica. Ea te va găsi.

Cum este orbirea? Vezi și nu vezi.
A te privi în interior este mai important și mai periculos.
Mă reevaluez permanent.
Împrejurările neprielnice mă fac mai puternic.
Nu m-am lăsat servit niciodată.
Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura.
O imensă foame de iubire.

Îngăduie firii tale să supraviețuiască.

Boris Marian

Psihotrope

Psihotrope

Unul scrie – psi-ho-tro-pe,
Altul sare pe pereți,
El se ocupe de narcotice,
De narcoze și de morți.
Ce-a fumat și ce-a băut
Îl privea pe Rubin Wood,
Ea a avea o voce de izvor dulce,
Era alunecoasă, ”Ce vrei Rubin?”,
A strigat vocea ei interioară.
Zara îl iubea pe Milton,
Milton simte o milă stătută,
Zara s-a născut cu zorile
Pe acoperișul hotelului Hilton.
Să dormim, Zara, spune eroul,
Apare soarele cât oul,
Ei surâd, o fi dragoste între ei,
O fi zbor de funigei?
Îngerul Gabriel zice – fără ură
Lumea ar fi o răsură,
Nevolnic e Milton, pare cinstit,
De ce Zara l-ar fi iubit?


Intr-un Biserica Bărăției,
Simt multă milă și frăție,
Fecioara Maria și Sfinții Apostoli
Sunt neamul meu, își află rostul,
Zidul Plângerii și Golgota
Stau aproape, veșnic rulota
Rătăcitorului apare. Doar Legea
Ne apropie, nu ne alege.
Doamne, frați noi ne simțim,
Iisus, Alah și Elohim.

Boris Marian

Faust

Ultima clipă a lui Faust


Faust era pe ultima sută,
Pe ultima rută, o clipă,
o sită, Faust.
Toți suntem Faust, părem fericiți
După contractul încheiat în antractul
Marelui Spectacol.
Diavolul? Un șobolan, acolo,
Alergând ca Bertoldo cu Bertoldina lui.
Ce gândea Faust?
Ei, lua-m-ar dracul, unde mi-e fracul
De zile mari?
Cred, zice Faust, că nu merită să-ți vinzi sufletul,
Oricât este el de mic sau mare.


Să iubești fără să cunoști ființa,
Totul se șterge, rămâne o pată de culoare sângerie
Pe memoria plană.
Ai pierdut, n-ai pierdut? Cine știe?
Nu orice pierdere duce la moarte.
Ieri m-am îndrăgostit de un chip,
Mi se părea cunoscut de o mie de ani.
S-a lipi de umărul meu, mi-a murmurat, te iubesc,
Apoi a trecut o zi, va mai trece o zi
și pierd mereu ca la Monte Carlo.


Boris Marian

Oră de vals

Oră de vals

Oră de vals, plutim puțin,
Dar ne simțim cam plumburoși,
De patimi roși, aprinși de foc
Adus din Languedoc.
Ce vrea și Mahler? Nu-nțeleg,
Timpanul meu este cam bleg,
Aud cum diavolii bat, sar,
Parcă-s în Marele Bazar.
Doar Cavaleria ușoară
Mă face să adorm o oară.
Chansonul espaniol, Les filles
Mă scoate din săriți, copii
Pe care Carmen i-a lăsat
Într-un cătun abandonat.

Acel zid, acea mimoză,
O găină și o roză
Au plecat în lume, hăi,
Până-n Ydaho, în văi.
Prin meandre, manechinul,
Cel ce nu simțise spinul
Din ventricul, a fost dus,
Îngropat într-un apus.
Cine nu a văzut marea,
A tăiat șapte ani sarea,
Leviathanul din Titani
Tot adună zdrențe, bani,
Ciociolina și Iguana
Au adus la noi banana.
În zadar ești acrobat,
Lacătul femeii-i spart.
Trei costume Bantu Stan
A schimbat cântând la pian.

Cum a fost salvat Wang- fo
De tristețe în Bordeaux?
Corbul vine ultimul,
Se botează Trulibul.
Șalul tău e andaluz,
Eu din buze, Castroruz.
La război, în vis vedeam
Alef, bet, epitalam.
Quincaju, quincaju,
Dar Mugabe nu și nu,
Mama broaștelor țestoase
s-a mutat la mine-acasă,
animalul acesta sferic,
de-l despici, este feeric,
Aherom, o, Aheron,
Morții par azi roz-bonbon,
Pentru John și pentru Howell
Nu am șei și nici potcoave,
Calamaris cel vestit
șapte iepe a călărit.


Boris Marian

Visam

Visam că ființa


Visam că ființa iubită de mine ,
Dorită de toți muritorii,
Mi-a fost dăruită,
Unii au murmurat, alții
Au ascuns pumnalele,
Am primit daruri bogate și multe
Urări mai șoptite, mai larg glăsuite,
Iubita era numai a mea,
Basmul ar fi fost aici gata.
Dar nefiind basm, el și-a continuat
Neabătut firul și astăzi
La fel o iubesc,
Iar toți ce cândva pizmuia,
Ce cârteau au căzut în luptă cu timpul.
De aceea mereu mă trezesc prea devreme,
de teamă că zeii vor să-mi ia înapoi
darurl-minune.

Boris Marian

Se spune

Se spune că omul devine lup

A trecut vremea oițelor fericite,
A lupilor cu rochițe de vară,
Isaac nu mai vrea să moară
Că așa zice tat-su, nici Dumnezeu
Nu prea mai este un șef mare pe aici,
Acum cine strigă mai tare,
Cine dă cu lopata-n vecinul,
Devine un fel de mic șefuleț,
Iar, vorba lui nenea bărbuță,
Lenin acela de-un metru șaizeci înălțime,
Micul șefuleț îl naște pe acela mai mare,
Ferească-te sfântul, să-ncerci să crâcnești,
loază mică, egalitate pentru javre nu există,
nici libertate, frăția e un basm uitat,
di n junglă am sărit în altă junglă,
deși verdeașa se rărește,
într-o zi, vom mai zări doi prichindei
lovindu-se mortal cu pietre
în pustiu.

Boris Marian

Patruzeci de mii de ani

Patruzeci de mii de ani


Muzică, trăsnete, surle, trompete,
Simfonia fantastică, Yasha Heifetz, Karajan,
Împăratul Hoâng-ti,
Tii, ce vechime, tataie?
Sentimente pe portative,
Doamnelor le tremură genunchii,
Ah, trubadurii, ah, Taormina,
Berbanții din Brabant,
Dansul tarantulei, orga de apă.
Acum ce spunem noi de dansul Salomeei?
Câte capete căzute de dragul muzicii?

Boris Marian

Privește

Privește natura moartă în ochi



Lucruri și oameni, oameni și lucruri,
Eu nu mai plâng, tu nu te bucuri,
Cui întunericul îi priește
Este ciupercă sau poate pește.
Stau pe o bancă de lemn, revopsită,
Lumea nu știe că este mințită,
Tot ceea ce zboară nu se mănâncă,
Nici poezia nu este-adâncă.
Prostul se crede mare și tare,
Doar îndoiala face cărare,
Prostul rămâne statuie, proiect,
Însă nu-i nimeni mereu prea deștept.
Asta-n ianuarie, apoi prostia
Dă flori și roade, ca păpădia.


Pământul miroase a morți,
Noi trecem sub naltele porți,
Noi nu vom muri, credem noi,
Dar moare unul din doi.
Cel singur pierde ce-i drag,
Pământu-i amar și dulceag.


În plimbare fiind,
Am dat sub un copac
De o comoară,
Nu mi-a venit să cred,
A doua zi comoara era tot acolo,
Ea strălucea, palpita,
A treia zi am vrut să o dezgrop,
dar m-am temut,
astfel trecură zile, ani
și-mbătrânind am hotărât
să scot comoara la iveală,
dar vocea vechiului copac spuse șoptit,
este târziu, bătrâne,
iar comoara nici nu există,
au luat-o alții mai demult.
Copacul eram eu și discutam cu mine însumi. BORIS MARIAN

Pinochio

Pinochio

Iubesc pe Pinochio, pe Buratino,
Îmi fac cu ochiul, iubesc pe Malvina,
Degeaba prietenul se încordează,
Vine Pinochio pe-o iapă brează.
Degeaba muzele se bat în curte,
Apare Malvina, îi crește burta,
Ea o să nască altă poveste,
Nimeni, Malvina, ca tine nu este.
Eu sunt Pinochio și Buratino,
Îmi faci cu ochiul, mă-nșeli, Malvina.


Egalitate voiau și galii,
Liberții voiau librete, corale,
Frăția apare în Bărăție,
Iar comuniștii devin miniștri.
Toxicomanii, ca și cumanii
Ocupă Europa și ne iau banii,
Dar peștișorul de aur surd e,
Peștele mare adună curve,
Marx trage apa și arcul,
Munca înnobilează țarcul,
Capitalșismul ridfică valul,
Tsunami, fraților, astăzi e balul,
La zece fix, eu trec iar Styxul,
Scriu la computer, am pierdut pixul,
Acolo mă doare, acolo vă doare,
Viața-i frumoasă, lumea e mare.

Boris Marian

Poem pentru nimeni

Poem pentru Nimeni

Nu poți trăi cu-nțelepciune, singur,
Cum strălucește soarele în linguri,
Ești vultur ori ești șarpe ori ești om,
Nu poți visa de te0adâncești în somn.

Iubesc, învăț, n-am încetat nicicând,
Până voi fi cenușă ori pământ,
Iar prin iubire-nvăț de două ori,
Primind lumina sunt luminofor.
Primind sărutul redevin bărbat,
Eu știu și nopțile în care m-ai visat.
Xxx
In memoriam Shakespeare

Is this the scourge of our land?
Mă-ntreabă un golan galant,
Judje you, my Lord, then between us,
Eu sunt poet, tu – de pripas.
All hapiness, pardon, my Lord,
Am avut templul într-u n cort
și ne iubeam precum Romeo
cu Julieta sa de rouă.

Boris Marian
.

Tristele

Tristele


Să fii orb? Înțeleg.
Îți ascunzi privirea
De lumina soarelui,
De propria mea privire.
Să fii orb cu adevărat?
Voi privi în locul tău.
Dar tu nu ești orb, ești trufaș,
Poate semeni cu mine.
Doi orbi, eu și tu,
Doi oedipi, fie.
Nici așa nu accepți.
Se pare că vom porni pe căi diferite.
Depinde unde ajungem.
Depinde? De ce?


Știu, nu știu nimic,
Dar știu ceva,
știu că-mi ești amic,
dar nu-mi ești proptea.
Astăzi tu mă lauzi,
Mâine mă înjuri,
Tot adaugi și scazi
Din învățături.
Ce e bine azi,
Mâine va fi crunt,
Barba tu ți-o razi,
Dar rămâi cărunt.
Râd cei ce nu știu,
Nici nu vor a ști,
Râd și eu și scriu
Doar pentru copii.


Nu am încredere în pupici,
Prefer o înjurătură sinceră,
În locul sărutului
Din vârful buzelor,
Prefer să fiu rănit,
În loc să fiu stropit
Cu saliva lingușelii,
Iubesc lupii, câinii fără stăpân,
Cu condiția să aibă
Nițel creier.
Ah, nu există?
Luați-mă cum sunt
Sau nu mă luați defel.
Respect cel mai mult
Firul de iarbă răsărit în februarie.

Filosof vrea să fie oricine,
Dar nu oricine e filosof,
Îmi spune iubita
Din patul ei mov.
Este vorba de spirite viguroase,
Adaugă băiatul care
Vinde case.
Ce anume persistă
și ce rezistă?
Contrariul curgerii
Este pământul,
Dar și cuvântul, cântul, vântul
Vânându-l.
Iubita stă goală
În patul ei mov.
Nu oricine e filosof.

Principiul identității
Instalat în propria ființă,
Greu s-ar putea discuta
Această chestiune,
Prefer să privesc un câine,
O javră proletară,
Hrănită cu oase de pui,
Prefer o pisică inteligentă,
Ce spune din coadă
Că este mare amatoare
De lapte și muzică bună.
Prefer un copil încercând
Să-și contrazică bunicul,
Dând din picioare de nervi,
Dar Heraclit, Parmenide
Nu mă lasă,
Vin noapte de noapte,
Ca doi vampiri fără milă,
Iar lângă mine iubita
n-aude, nu crede. BORIS MARIAN

Preferans

Preferans

Întâi se străpung urechile,
Apoi rămân cicatricile,
Cineva se ridică din tranșee,
Un glonț îi străbate creierul.
Unii lovesc cu lopata.
Omul de zăpadă plânge.
Trupul este o rană,
Cuvântul devine trup.
Un chip de femeie plutește
Prin camere cu oglinzi ascunse.
Cuiva i s-a pus masca de oxigen,
El mai respiră.
Altul se prăbușește
Peste harta Europei rănite.


Boris Marian

nebunii interesanți

Nebunii interesanți

Scribii au dispărut. Gol imens.
Demolator trece elefantul inteligent.
Sub pământ trăiesc animale fabuloase.
Așa o fi și în sufletul omului?
Confesiuni în mijlocul pădurii,
Copacii scriu singuri.
Nebunii interesanți se plimbă printre copaci.
Au idei. Uneori sunt bătuți cu nuiaua
sau li se taie capul. Nu-i bai.
Sunt frate cu ei.
Uneori, dușmanii devin prieteni și invers,
AȘA CUM IARNA SE SCHIMBĂ CU VARA,
Agonii mentale, forme de demență, dar ce contează?
Stau de vorbă în turn, cu Hoelderlin
și el îmi spune –
„ Se putea și mai bine”.

Boris Marian

Fratele mai mare

Fratele mai mare

Fratele mai mare poate fi
Dumnezeu, dar nu poate fi om,
Să faci din regatul ceresc
Un Paradis pe Pământ, ehei!
Asta discutau doi bețivi
Pe o bancă în Cișmigiu.
Un câine a urinat în grabă, alături,
A plecat mulțumit,
Rațe sălbatice treceau pe lac
În cercuri largi,
Un copil privea uimit lumea.


În orice moment trebuie să fii pregătit,
Lovitura va fi năpraznică sau vicleană,
Ca mușcătura de viperă,
Dar nu despre asta discutau
Cei doi bețivi din Cișmigiu,
Ei aveau alte griji,
Meciul de fotbal cu Brazilia,
Ce au făcut Columbenii
Sau șeful de stat
Sau alți muritori fericiți.
Fratele mai mare era pe aproape.

Boris Marian

Mă aflam undeva

Mă aflam undeva



Mă aflam undeva,
În statul Massachussetts,
Pe o șosea netedă ca o riglă,
Nu cunoșteam nici un om în jur,
Mă gândeam la poetul Hoelderlin închis în turn,
Părăsit în propria sa mizerie,
O mașină trecu fără zgomot,
Nu mai știam anul, ziua, ora,
Un spațiu straniu, străin,
Așa să arate și finalul vieții mele?
M-a trezit înjurătura ascuțită
A unui bețiv înrăit,
Avea un nume greu de reținut,
Dar înjura bietul de el
Ca-n turnul lui Hoelderlin magnificul.

Boris Marian

Închid ochii

Închid ochii


Închid ochii
și peisajul dispare,
văd în interiorul meu
vechiul mobilier
din copilărie,
trenurile cu mulți refugiați,
o execuție în stradă,
aud împușcătura seacă,
o tuse finală.
Ridic pleoapele,
Lacul , păsări de apă,
Iarba înaltă, pace.
Palmele calde ale iubitei.
Închid din nou ochii,
Dispar. Se nasc noi generații.

Boris Marian

Zăceam în zăpadă

Zăceam în zăpadă


Zăceam în zăpadă,
Eram o pată de sânge
Sub un cer orbitor.
Treceau corbi nepăsători, leneși,
Lupii nu se apropiau,
Eram o pată vorbitoare,
Nu aveam ochi, membre, trup,
Eram o pată de culoare
Pe un tablou pictat de Dumnezeu.
Căzusem de la mare înălțime,
Aceasta este viața,
mi-am spus,
apoi întunericul a învins lumina.

Boris Marian

Învățații ne vorbesc

Învățații ne vorbesc


Învățații ne vorbesc,
Noi adormim în fața lor,
Visăm colegele noastre
Cum se dezbracă și intră
În iazul cu apă vie,
Se aude o muzică dumnezeiască,
Învățații vorbesc și vorbesc, cineva strigă- de ce ai venit,
Altul strigă- de ce n-ai venit,
Cineva iubește, altu-i călău,
Tribunalul lucrează, poterele caută în hău,
Cineva fură, cineva sparge
O ușă, o bancă, o viață întreagă,
Cineva mușcă doar cu un dinte,
Cineva judecă fără de minte,
Oamenii tremură, eu scriu poeme,
auzi cum pământul tremură, geme?


Boris Marian

Poezia stă într-un njilț

Poezia stă într-un jilț


Poezia stă într-un jilț,
O fi cam jerpelit, stă mândră,
Cum fac femeile venite prima oară în vizită,
Bea un vin vechi servit de mine din rezervele bunicului,
Întunericul se aprinde în pori,
Ne torturează, eu nu am discursul pregătit,
Focul din cămin ne îndeamnă prietenos,
Nici un câine nu a fost lăsat în casă,
Ce știm noi despre sentimentele câinilor,
Mari pișicheri, din trecut se aud vorbe deșuchiate,
dar noi nu vorbim, oare ne cunoaștem
sau facem un exercițiu atletic?
Aici, cândva s-au prăbușit perechi ilustre,
Ei și? Afară birjarul bate din palmele amorțite, iar noi
Dârdâim de emoție, goi ca Adam și Eva.
Mâncăm mere și așteptăm
să vedem ce va ieși peste cinci mii de ani.
Numai poetul scurtează acest interval
La o fracțiune de timp. Fata pleacă gravidă.

Intru intr-o casá

Intru intr-o casa


Intru intr-o casa,
Cáini pe nicáieri,
Copiii au plecat de mult
In lume.
Vine o femeie, e blondá,
Are piciorul mic, are sáni mici,
Eu a mángái cu ochii.
Trece un an,
Ies din casá,
Strázile sunt pustii,
Cáini pe nicáieri,
Vecinii au plecat de mult
In lume.
Bastonul meu cu cap de argint
Bate ca un ornic
Pe pavajul cenusiu
Ca o piele de mort.
Aud un tipát.
Eu sunt acela, un nou náscut.

Boris Marian

Pământul ne apasă

Pământul ne apasă

Pământul ne apasă, aerul
s-a pietrificat, liliacul de noapte, la pândă,
își ascute ghearele,
focul ne luminează
din interior,
ca un incendiu distrugător,
prevestind noi torționări ale simțurilor,
femeia nisipurilor ne aduce tainul
de sărutări tăinuite,
pereții transpiră și gâfâie,
spovedania se întrerupe,
diavolii dau năvală,
dansul începe,
dansăm în delir
ca în dragoste.


Stele galbene, luna galbenă,
Îmi petrec neființa, o strecor
Printre ore, vinul fierbe
Ca sângele-n vita cornută,
Deruta durută, nespusă, neslută,
Trec străin, dar străini sunt și morții
În marea cea mută.
Degete – cinci, ca niște bastoane,
Umblă-n mine oameni fără picioare,
Diafani și profane, diabolici, angelici,
Mă trezesc, lângă mine
Doarme prințesa.
Este palidă, ea trăiește,
Eu plutesc între ore,
Galbene ore, galbene glorii.


Sunt chemat peste tot,
Nu merg nicăieri,
Cineva-i Behemoth,
Cineva e palmier,
Nu mai știu cine sunt,
Unii spun – Napoleon,
Dar pământu-I rotund,
Eu urc în amvon,
De acolo rostesc
Numai vorbe de duh,
Din vitralii roșesc
Maleah, Habakukh,
Iară Domnul mă mustră,
Eu mereu fug de timp,
Unii cumpără lustre,
Alții mor, nici nu simt.


Boris Marian

Trăiește-ți ziua

Trăiește-ți ziua

Era noapte, străbăteam câmpia
Ca pe o viață,
Era frig, morții coborau
Din cer,
La orizont – un cap de fată,
Era blond ca soarele,
Pe care îl așteptam.
Trăiește-ți ziua, mi-am zis,
Au trecut vremurile
Când oamenii erau răstigniți,
Am deschis pleoapele,
dar nu mai aveam ochi,
mi-era foame,
dar nu mai aveam viscere,
ziua se revărsa
ca părul de aur al fetei.


Boris Marian