Pământul ne apasă

Pământul ne apasă

Pământul ne apasă, aerul
s-a pietrificat, liliacul de noapte, la pândă,
își ascute ghearele,
focul ne luminează
din interior,
ca un incendiu distrugător,
prevestind noi torționări ale simțurilor,
femeia nisipurilor ne aduce tainul
de sărutări tăinuite,
pereții transpiră și gâfâie,
spovedania se întrerupe,
diavolii dau năvală,
dansul începe,
dansăm în delir
ca în dragoste.


Stele galbene, luna galbenă,
Îmi petrec neființa, o strecor
Printre ore, vinul fierbe
Ca sângele-n vita cornută,
Deruta durută, nespusă, neslută,
Trec străin, dar străini sunt și morții
În marea cea mută.
Degete – cinci, ca niște bastoane,
Umblă-n mine oameni fără picioare,
Diafani și profane, diabolici, angelici,
Mă trezesc, lângă mine
Doarme prințesa.
Este palidă, ea trăiește,
Eu plutesc între ore,
Galbene ore, galbene glorii.


Sunt chemat peste tot,
Nu merg nicăieri,
Cineva-i Behemoth,
Cineva e palmier,
Nu mai știu cine sunt,
Unii spun – Napoleon,
Dar pământu-I rotund,
Eu urc în amvon,
De acolo rostesc
Numai vorbe de duh,
Din vitralii roșesc
Maleah, Habakukh,
Iară Domnul mă mustră,
Eu mereu fug de timp,
Unii cumpără lustre,
Alții mor, nici nu simt.


Boris Marian