Dramă

Sângele meu deasupra ta,

Ea se ridică și piere în întunecime,

Dramă și damă, damned!

Trepte în beznă, flăcări purpurii,

Voce care râde, e oare Infernul?

Ați zărit un mac brun? O, Trakl, el , da!

Iarba sălbatică pe trepte moi, tălpi de cristal.

Cerșetorul la marginea drumului – gaură stelară.

Viermii ne sfredelesc inima.

Explozii de trandafir în deșert.

Sânul încins de razele lunii.

Încet se deschid mănăstirile, cine să intre?

Mărăcinișul ne înconjoară, noi ne tăvălim fără jenă.

Va veni un călător straniu, va spune – Eu sunt.

În liniștea copilărească  pășește și inocența,

Cine s-o vadă?

Înțelepciunea nebunului

Iubește și nu vei fi iubit

Într-o lume absurdă, bolnavă, nesfințită,

Încearcă, dacă poți, să te ridici, să mergi,

Uneori, să scrii despre lilieci, furnici.

Ah, omul e o ființă, din toate, mai sucită,

Ce bine-i să fii plantă, piatră sau nimic.

Prea puțin loc pentru simbolism,

Prea mult ne întindem ca șarpele înspre lapte.

Cine a  creat impasul, compasul?

Plutim în derivă, o, Sancho Panza,

Don Quijote iubește pe Don Quijote,

Dulcineea nu știe că e Femeia,

Păstrează subiectul, îmi strigă

Un cititor din mase, dar masele nu fac istoria,

Ele doar sapă.

Eu îmi păstrez stilul și șpilul,

Cu simbolismul coabitez noaptea.

  

Poveste

Regele ielelor are o traistă,

Traista are o gaură,

Prin ea se scurg diamante,

Ielele și le pun în păr,

Hoții urmăresc ielele,

Bietele iele cred în dragoste,

Din hârjoneala lor se nasc

Copii cinstiți.

La fel și cuvintele poetului.

Poetul este regele ielelor,

La marginea nopții el moare.

De acolo începe lumea,

Se desfășoară câmpiile,

Orașele, apele,

Regele ielelor se întoarce

 în codrul nopții întunecate.

BORIS MARIAN

Satiră

Ministrul Stupoare cu misitul Buimac

Se iubeau fără teamă, într-un hamac,

Apăru Mahmureala, divorțată, greșeala

Unui domn zis și X cu Beatrix.

Ce vă spun, eu nu știu, că sunt Nebun.

MORALA

Numele se pot schimba

De la Zet până la A.

Sinceritate absolută

E trist când spui că orice om

Este înlocuibil,

Nici  despre stele să nu vorbești  astfel,

E trist când refuzi mâna unui prieten,

Mai bine îl pui la zid și-l execuți,

E trist când te afli  în război cu lumea,

Nici câinii comunitari nu cunosc acest război,

Eu scriu aici fără floricele de stil,

Doar desenez o inimă

și nu aștept nici un transplant.

Înțelepciunea și lașitatea nu sunt rude,

Diavole, îți propun un pact,

sufletul meu pentru încă o viață,

știu, Faust dorea și el așa ceva,

dar eu sunt frate cu Prometeu,

cred că am să caut altă cale.

BORIS MARIAN

Sinceritate absolută

E trist când spui că orice om

Este înlocuibil,

Nici  despre stele să nu vorbești  astfel,

E trist când refuzi mâna unui prieten,

Mai bine îl pui la zid și-l execuți,

E trist când te afli  în război cu lumea,

Nici câinii comunitari nu cunosc acest război,

Eu scriu aici fără floricele de stil,

Doar desenez o inimă

și nu aștept nici un transplant.

Înțelepciunea și lașitatea nu sunt rude,

Diavole, îți propun un pact,

sufletul meu pentru încă o viață,

știu, Faust dorea și el așa ceva,

dar eu sunt frate cu Prometeu,

cred că am să caut o altă cale.

BORIS MARIAN

Poemul - țigară

Noi nu avem trecut, prezent,

Viitoru-i lunecos, latent

și totuși te iubesc, de-acum

eu mă transform în fum și scrum.

Prin buze mă strecor, în piept ajung,

Dorința o trezesc, drumul nu-i lung,

Tu mă dorești  mai mult ca viața, îți sunt drog,

Iar fără mine pari fără noroc.

Îți sunt țigară, duh și trup,

Nici eu de tine nu pot să mă rup,

Te caut zilnic, doar cu tine ard,

Când iadu-i pe pământ nu-i iad.

BORIS MARIAN 

Amorul de fier

Îmi spuneai dimineața, la prânz și seara,

Te ador, mă simțeam un luceafăr,

Fier și floare, cer și fler,

Eu, ca soarele fierbeam în lumină,

vorbă și faptă, linie dreaptă,

 aud cum razele lovesc în frunze,

viața mea aproape se duse,

 drumul nu are un început,

sfârșitul nu poate fi prea crud,

fie săgeată, fie ca melcul,

astfel străbatem în glumă Infernul,

râdem de toate, iubirea e una,

numai minciuna la orice se împarte.

Râdem și râdem,

Moartea e una.

BORIS MARIAN

Fugos

Fugos, romantic, o scrisoare

Din Missolonghi înspre soare,

Dar ce mai spune Annabella?

Matrosul rupe-n două vela.

Să-ți riști viața, biet școlar,

Jucând barbut în Malabar.

Pe socul urcă umbra,

Eroul e în viață,

El se ascunde patul

Din vechea chichineață

Unde-l așteaptă moartea

Sub chip de mandolină,

Elevul se iubește

Cu fosta lui vecină.

Va fi un om de frunte,

O frunte fără creier,

Fugos, romantic, punte,

o fabulă c-un greier.

Se tânguiește mierla,

Otrăvuri albe –nghite,

Ea poartă-n gușă perla,

Ah, mierlele stupide.

Ciudată e grădina, copacii-s de cauciuc,

Amurgul curge leneș,

Iar eu încă mai urc,

Lilieci, păianjeni galbeni

Se cațără pe pulpe,

Se supără corsarul

Mascat la bal în vulpe.

Se prăbușesc orașe,

Se nalță poduri suple,

Noi umplem gropi uriașe

Cu lamentări și culpe.

Mă prăbușeam în ultimele luni,

șosele asfaltate cu săpun,

ochi schilodiți zburau prin aer,

cu mine însumi, ca vampirii, mă încaier.

Bocesc femei și plopi și gropi și grape,

Din stirpea tatălui ce nu ne mai încape,

Un văl de-argint acoperă vulcanul

Ce fumegă, bărbatul e sultanul.

Dar din păduri iese tiptil femeia,

Ispită veșnică, sunt Rhea și cu Gea.

Se-nclină trandafirii, toți trufașii,

Lăsați iubirea să ne piardă pașii.

Murea încet, precum o frunză,

Iubirea noastră, mă acuză

Firea mea proprie, răzvrătită,

Ai fost iubita neiubită?

Ușor ne-ndrăgostim sau poate

Ne îmbătăm cu flori de apă,

Dar cât de tristă era ora

Când moartea era șefa-sora

 Ce pune blând palma  pe frunte,

O, nu , iubito, nu-i măruntă

Nici vorba scrisă ori șoptită,

Murea iubirea-ntr-o iubită.

Și am fugit pe străzi, pe case,

La fetele din Rai , frumoase.

BORIS MARIAN

Înger și diavol

O, rămâi în depărtare,

 eu sunt , oare, tu ești, oare?

Nimeni nu este de vină.

Damnațiuni definitive?

Mai avem o altă viață,

Altă fire, altă față,

Nu ne înșelăm, știm bine,

Risipito-n risipire.

Cum albastrul trece-n brun,

Tu ești bună, eu – nebun,

Nici albume, amintiri,

Risipire-n risipiri. 

Eu nu sunt ce par a fi,

Or to be or not to be.

…………………………………..

Poetul  nu este un înger cum se pare,

Nici diavol și nici om obișnuit,

El este clipa, e străfulgerarea

Pornind dinspre Geneză-n Infinit.

BORIS MARIAN

Kalevala, Sakuntala

Războiul s-a încheiat, drapelele coboară,

Nu-i nimeni să dorească să plângă ori să moară,

În explicații pierdem ce-a mai rămas din noi,

Ideea răzbunării, ideea de război,

Ne vom iubi ca lupul și oaia behăindă,

n-are dantură fiara, iar jertfa-i suferindă,

se nasc din nou conflicte, ca mucegaiu-n pâine,

bacteriile-s perene, iar sufletul – un câine,

numai poetul știe că alta-i rânduiala,

dar cine-l mai citește? Rămân la Sakuntala.

BORIS MARIAN

Ochii care nu se văd

Ochii care nu se văd, se inventează,

Iubito, nu mă considera un copil prost,

Iubirea noastră nu s-a stins, ea nu încape

Într-o glastră  smălțuită, nu încape în Univers,

nici în plânsul de miel al unui vers,

iubirea noastră nu există,  ca și poezia,

ea este transcendentală, ce nu se naște,

nu moare, chipul meu seamănă cu cel al lui El Greco,

mă retrag în timp și spațiu, cuvintele pot fi aripi, ghiulele,

minciunele, subapreciezi, oare, miezul chestiunii?

Eu nu mă îmbăt cu complemente, lichioruri, mente,

Unele drumuri se întretaie, vin tâlharii și te despoaie,

Dar eu păstrez icoana, eu cred,

Am un suflet de ied.

BORIS MARIAN

Ce poți să spui?

Ce poți să spui unui om cu care nu te-ai văzut

De decenii?

Că ești bunic, că ai scris câte ceva, că te dor genunchii,

Că ai o ușoară depresie, că auzi, uneori,

Cum mătușa  cu coasa trece prin dreptul ușii,

 La miezul nopții, dar nu vei spune câte trădări,

Câte minciuni ai  pe suflet, cât ai îndurat sau

Cât ai făcut pe alții să sufere.

 Nu vei spune nici mort.

Aceștia suntem noi, niște fiare

 Aparent blânde,

Importante sunt aparențele, ca și în poezie,

Pare frumos tot ce spui,

Dar subtextul?

  Fiecare cu morții săi, cu viii săi,

Cu ce a-mplinit și nu a  împlinit.

Șerpi încolăciți pe același sceptru,

Fiecare e rege în inima lui,

Chiar și atunci când umblă desculț,

Trupul își schimbă conturul, sufletul nu,

Amfore suntem, amforele se sparg,

Vinul de mult a secat, aburul lui – hrană le este

Norilor, îngerilor, mai știi,

Poate lui Dumnezeu,

Să nu hulim.

Numele nu e de nici un folos,

Eu îți sunt frate, vrei sau nu vrei,

totuna este.

 Boris Marian

Transfigurări

Utopie ironică, disperare strigată,

Astfel am trecut ca o veche fregată,

Simetrie de taină, sensuri, nonsensuri,

În groapa Pacificului, pe everesturi.

Să-ți scriu, să nu-ți scriu, iubito, iubirea

Încet se prelinge-n câmpiile asire,

Nimic nu se pierde, dar se transformă,

Iubirea e Carmen, Violeta, e Norma,

Apoi mă trezesc, trecu o clipită,

iar tu ești departe, iar tu ești iubită.

Muzica sângelui încă mă-ncântă,

Prea e înaltă iubirea și sfântă,

Lasă clepsidra să se golească,

Precum legenda din țara bască.

Încă-i fierbinte cenușa pe buze,

Sânii statuii- două obuze,

Ai două mingi când alergi pe bulvare,

Dragă îmi ești, de orice culoare.

Lasă păcatul să plângă, să râdă,

Viața e dansul subțire pe sârmă,

Raiul ne-așteaptă, livezile sale,

Geamăt de trupuri iubindu-se goale.

BORIS MARIAN

Crize

Criza este o ipocrizie și dă roade alese,

O dezamăgire frumoasă și multe cadavre,

Ca o lalea întoarsă, criza noastră dansează de la Facerea Lumii,

Ipohondrii – străbunii ne-au dăruit o sfârlează,

Adică un caracter ușor labil, nărăvaș,

Că ești din Durău sau dintr-un mare oraș.

Iubirea are o mie  de porți aurite, ciudate,

Una s-a-nchis cu zgomot, alta-nsoțită de șoapte,

Dar eu voi intra, sunt sigur,

Miel cu suflet de tigru,

Mai mult, mai puțin romantic,

Cu spada, cu pana, secanta,

Cu fantezie și erezie, cu frezii,

Cum fac amorezii,

Eu, biet Pygmalion, am reconstruit Femeia,  

Non possumus, șoptesc, nu mă aude nimeni,

Un roi de fluturi verzi ne înconjoară existența

E bine.

BORIS MARIAN

Adânca mea dezamăgire

Să nu cauți adevărul. Nici dreptatea.

Ai să găsești cadavrele copiilor uciși.

Bunicii împușcați pe malul apei,

Prea sângeros e adevăru-n ochi cruciși.

De aceea, mai molcuț s-o luăm, ca melcii,

Să fim mai blânzi ca mieii sub cuțit,

Cu lacrimi se inundă Universul,

Când mor oameni, adevărul e mințit.

E cineva care m-amenință cu moartea,

dar eu, în conjurat de nimfe, fără păs

nu am armate, scriu câte o carte

și nu dau patrupezilor ovăz.

Mi-e dor de cântece și voia bună dintre oameni,

De erotismul  doamnelor de  vis,

De ochii verzi, căprui, albaștri, îți cer, Doamne,

Să fiu de multă dragoste ucis.

BORIS MARIAN  

Scara lui Iacob

Așa cum chinuiești o țigară

Să se stingă,

mi-e sufletul în clipele singurătății absolute,

deși nu mă ating cuvintele pătate de oroare,

manipulări mizere,

dar luceafărul răsare-n fiecare seară,

adun cu grijă orele-petale

și zilele – câmpii montane

și anii –munți albaștri-n zări,

voi nu mă credeți,

nu veți ști nicicând

câtă iertare, umilință sfântă și iubire

am adunat să pot urca din nou

scara lui Iacob, să mă iau la trântă

cu însuși Dumnezeu.   

BORIS MARIAN   

„Și dragostele noastre dospiră în venin”

Cred că un diavol este mereu în mine,

Cu care niciodată nu mă-mpac,

Orgoliul, beznă în lumină,

Mă va trimite drept în iad.

Pot să jignesc ființe fără vină,

Zadarnic  vin cu scuze, regretând,

Cine mă crede? Cine se înclină

În fața celui care pare blând?

Și, totuși, m-am născut pentru iubire,

ți-aduc , iubito, flori din Ararat,

am consumat iubirile-n neștire,

cu diavolul nu pot să mă împac.

BORIS MARIAN

Furtună

In firida inimii

Se scutură crinii,

Mările par sinilii,

Mă iubesc cu tine,

Valurile lactice,

Aburii iubirii,

Brațele elastice

Pe deasupra firii.

Am intrat și am ieșit,

Tu mereu golașă,

Eu renasc fără buric,

Dragoste – cravașă.

Iar apoi, liricoizi

Mai citim din „FAUST”,

Parcă au trecut bolizi

Într-un miez de august.

Paj Venerei eu am eram,

Tu te naști din spumă,

Ne zâmbește don Juan,

Dragoste nebună.

Veneția

„S-a stins lumina falnicei Veneții”

și din amor  s-au stins vrei trei scaieți,

eu nu plâng efemera tinerețe,

sunt fericit umblând printre poeți.

Cu dragostea nu am contracte garantate,

Diavolul e  avocat isteț și crud,

Mai am încredere în libertate,

Îmi place să aud c-am dispărut.

Atunci voi fi și cer și flutur,

Pe buza ta polenul am să-l scutur.

BORIS MARIAN

 

Furtună

In firida inimii

Se scutură crinii,

Mările par sinilii,

Mă iubesc cu tine,

Valurile lactice,

Aburii iubirii,

Brațele elastice

Pe deasupra firii.

Am intrat și am ieșit,

Tu mereu golașă,

Eu renasc fără buric,

Dragoste – cravașă.

Iar apoi, liricoizi

Mai citim din „FAUST”,

Parcă au trecut bolizi

Într-un miez de august.

Paj Venerei eu am eram,

Tu te naști din spumă,

Ne zâmbește don Juan,

Dragoste nebună.

Veneția

„S-a stins lumina falnicei Veneții”

și din amor  s-au stins vrei trei scaieți,

eu nu plâng efemera tinerețe,

sunt fericit umblând printre poeți.

Cu dragostea nu am contracte garantate,

Diavolul e  avocat isteț și crud,

Mai am încredere în libertate,

Îmi place să aud c-am dispărut.

Atunci voi fi și cer și flutur,

Pe buza ta polenul am să-l scutur.

BORIS MARIAN

A nu fi vulnerabil A nu fi vulnerabil – să-mbraci o armură de fier, A nu fi vulnerabil - să fii o creatură cu solzi lunecoși, A fi vulnerabil - să te acoperi cu petale, să scrii versuri, Să iubești , să mori în fiecare clipă, Să aștepți când nimic nu este de așteptat, Să nu minți, să fii naiv ca un copil, A nu fi vulnerabil – să-ți ascunzi inima într-o scoică, Să nu mai simți timpul, să fii surd, să o duci bine, Când iubesc, nu există nimic și nimeni între noi doi, Orice condiție prealabilă, orice intruziune distruge cel mai gingaș sentiment, nu te-ai gândit? E liniște ca-ntru-n mormânt de ceară, Iubita nu mai scrie, nu vorbește, De parcă m-am născut întâia oară, Fără părinți, într-un afund de peșteri. Absența nu se tulbură, -i totală, Emoțiile se-nregistrează din oficiu, Trec sub arcade, bolți și catedrale, Dorințele lovesc adânc cu biciul. Prietenii-au murit, chiar și dușmanii, Iubitele, probabil, sunt în Cipru Sau Creta, Rhodos, Lesbos, nimfomane Trmit mesaje zilnice, cu cifru. BORIS MARIAN

Elegii androide 1. Ultima iubire a lui Casanova Ce-i de făcut acum, iubito? Cuvintele s-au spus de mult, parcă trecute printr-o sită, iar noi vom exersa un cult.. Rărite-s pajiștile toate, din flori în fructe, fruct căzut, de mânecă mă trage moartea, iar tu ești mută, eu sunt surd. Boemia, cantonul ultim, lumina scade, trupul greu, ne înconjoară, negri, lupii și totuși te gândesc mereu. Ești, poate, ultima chemare ce nu mai vine, dar mai sper, iubirile se desfășoară, aștept și tremur și mi-e ger. 2. Valsul florilor de toamnă Îți vei aduce aminte, toamnă, de valsul florilor târzii, noi ne plimbam la braț, mai știi, eu eram foc, tu erai calmă, vorbeai de pace, împăcare, iar florile se înclinau, splendoare, amanții din Bilbao se vor topi într-o culoare, Oceanul, noaptea, valsul toamnei, există flori care nu mor, poate-am iubit de multe ori, dar valsu-acesta mă condamnă. BORIS MARIAN

Panorama internautică „Dar nu mai cade ca-n trecut în mări din tot înaltul”, El era singur, abătut, a fost cândva îndrăgostit, Nu merita, se spune, dar ce lesne dăm noi sfaturi, Iar minciuna este lege, noi cu ea, să ne dezlege Orice facem, orice spunem. Nici cuvântul n-are rost, Scrie versuri orice prost, viața trece precum vântul, Prea flămând ne e pământul ce ne-așteaptă, Eu mai cred în viața după viață, fiți poeți, se mai învață. Am împins vreo doi ani, bine, la căruța cu aline și cu popey Marinari, m-au servit cu bălegar, am servit apoi la site-ul Prolitarul cu porcarul ce îl cheamă recheșel, dispărură, Locu-i chel, confluențe și absențe, grăunțel s-a luat în zdrențe Cu un ghiocel de țară, ce plecă în boreală, luă un mic briceag Cu el, m-au împuns mereu cu zel, astăzi sunt chiar împăcat, Am murit, n-ați observat. BORIS MARIAN

Poetul e un infractor

Poetul e un infractor

Poetul e un infractor,
El schimbă nume după nume,
Unii se bucură când mor
Poeții-n margine de lume.
Poetul fură frumuseți,
Le duce-n zări necunoscute,
Poeții nu mai sunt poeți
Când nu mai știu să se asculte.
În mintea lor e-un gând divin,
Ei nu cunosc disprețul, ura,
Ucis cândva de-un anonim,
Aud și-acum împușcătura.
Unii se bucură când mor
Poeții- veșnici infractori.
i

Credo

Credo

Am ratat șansa de a lăsa o operă,
Dar eu am scris cu sufletul mereu,
Pe mine verbul mă descoperă, m-acoperă,
Uneori m-ajută Dumnezeu.
Nu-mi pasă de critici, nici aplauze,
Scrisul mă menține, nu mă-nec,
Pot muri din diferite cauze,
Dar în fața morții nu mă plec,
Scriu, precum respir, iubesc anume
O femeie și de multe ori , o lume.

Iubesc

Iubesc

Îi iubesc pe oameni,
Cei ce se ocupă
Cu mărunte lucruri,
Unul ține-o cupă,
Soarbe în tăcere
Miere și cucută,
Multă siguranță,
O figură crudă,
Poate că sărută
Pe Lilith cea surdă,
poate că visează,
poate juisează.
Numai tu, iubito,
Ești ce n-a fost nimeni,
Plămădită toată
Din ce-a fost în mine.
ION SÂNTU

Nu mă tem

Nu mă tem

Iubirea e un drum anevoios,
La fel cum urci pe Muntele cel Sfânt,
Iubito, am crezut că te cunosc,
Acum Tu mi-ai pătruns în gând.
Nici eu nu știu ce-i bine și ce-i rău,
Iar tu le știi pe toate, descifrezi
Secrete intime, le știe Dumnezeu,
Pe dinăuntru tu mă judeci și mă vezi.
Și totuși te iubesc, eu nu mă tem
Să nu te pierd, eu scriu poem după poem.
BORIS MARIAN

Eretele din vis

Eretele din vis

Aveai un chip luminos, eu- două zeci de ani și un magnet puternic ne apropia până la beție, călătoream într-un vagon supraaglomerat, pe lângă geamuri alergau maluri înverzite, vagonul era înțesat cu vagabonzi și hoți, îmi era teamă pentru tine, eram undeva între Timiș-Brașov, vagonul a început să plutească, ne înecăm, mi-ai spus liniștită, știai ceva, ne-am înecat, m-am trezit scriind cu adâncă tristețe.
Tocuri înalte, niște cuțite sfâșie pardoseaua ca pe un leopard mort. Adie iernatic uitarea, iubirea, podoabe de aur se pierd în deșert. Dintele doare precum o inimă. Vezi câmpul de orez înverzind? Este o nouă speranță. Prea des orbecăim în beznă. Amanta neagră, sumbra neiubire. Atunci, apari tu, adevărata zână, îmi asculți șoapta îndurerată. Există o altă minune mai mare? Am lăsat în urmă omizile cu sânge roșu. Cavourile pot să aștepte în liniștea lor lugubră, ridicolă. În cimitirul înviorat de vântul primăverii, ne sărutăm, ne sărutăm fără sațiu. Mari arcuri se înalță, dar se aude și cârâitul unor orătanii. Pășești grăbită, pășesc alături. Ieșim, lumea ne primește indiferentă, surâzătoare, grăbită, așa cum este și viața.
BORIS MARIAN

Virgin

Virgin este cuvântul nerostit

Virgin este cuvântul nerostit,
Prin aparențe el își cheamă sensul,
Dar unde e iubire, ca-ntr-un mit,
Regina-și va găsi alesul.
De marmură e marea fără vânt,
Fierbinte soarele topește păsări, maluri,
Poeții vin, adaugă un cuvânt,
iar noaptea va începe balul.
Eu te voi lua în brațe-ncet, tăcut,
Noi ne vom pierde în ciudate dansuri,
Poate, iubito, pentru asta ne-am născut,
Pendulul morții, să-i oprim balansul.
BORIS MARIAN

Diptic

Diptic

Sunt scarabeul de aur în așteptarea
Unei gâze miraculoase, o zână – gâză,
În jur roiesc mici iago , cinstiți brutuși,
Mă simt minunat, deși pustnic într-o peșteră
Numai și numai de aur, rostesc cuvinte,
Îi înțeleg pe Spinoza, pe Da Costa,
Pe Jeanne D”Arc o înțeleg cel mai bine,
Uneori, seara, vine la mine Pascal,
Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide,
Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic,
Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni,
Ce ne lipsește? Nimic, în afara unei mici antante
Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult
Împușcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi,
Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana,
Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu,
Acolo aleargă vioi scarabeii de aur.
Stau morții-n găoace de lut,
Ca puiul cel nenăscut,
Apoi redevin atomi
În Cosmosul monoton.
Doar sufletul bietul de el,
Unde se duce, bleu-ciel?
Astfel, un corp fără corp,
Imagine pentru un orb.
Călătorind va intra,
Umbră-ntr-un vast cinema,
Culoare în visul incert,
Unde mă pierd.
Mă pierd și mă regăsesc,
Venind din periplul ceresc.
BORIS MARIAN