Eretele din vis

Eretele din vis

Aveai un chip luminos, eu- două zeci de ani și un magnet puternic ne apropia până la beție, călătoream într-un vagon supraaglomerat, pe lângă geamuri alergau maluri înverzite, vagonul era înțesat cu vagabonzi și hoți, îmi era teamă pentru tine, eram undeva între Timiș-Brașov, vagonul a început să plutească, ne înecăm, mi-ai spus liniștită, știai ceva, ne-am înecat, m-am trezit scriind cu adâncă tristețe.
Tocuri înalte, niște cuțite sfâșie pardoseaua ca pe un leopard mort. Adie iernatic uitarea, iubirea, podoabe de aur se pierd în deșert. Dintele doare precum o inimă. Vezi câmpul de orez înverzind? Este o nouă speranță. Prea des orbecăim în beznă. Amanta neagră, sumbra neiubire. Atunci, apari tu, adevărata zână, îmi asculți șoapta îndurerată. Există o altă minune mai mare? Am lăsat în urmă omizile cu sânge roșu. Cavourile pot să aștepte în liniștea lor lugubră, ridicolă. În cimitirul înviorat de vântul primăverii, ne sărutăm, ne sărutăm fără sațiu. Mari arcuri se înalță, dar se aude și cârâitul unor orătanii. Pășești grăbită, pășesc alături. Ieșim, lumea ne primește indiferentă, surâzătoare, grăbită, așa cum este și viața.
BORIS MARIAN