Noi nu știm Noi nu știm cu ce ne-am ales, ceva megabiți? Stau pe un mal, pescărușii-au descris un cerc peste ape, ei sunt fericiți? O scriere veche, neliniștitoare, iubirea și ura de sine, poate uitare. Cei care fac crociuri în versuri sau proză subțire, nu știu că viața e mult mai înaltă și are altă culoare, cărările ascunse ale simțirii, gândirii, iubirea are o mie de fire, prietenul meu fuma pe malul tăcut, iubea , ce iubea, el sub tren a căzut, s-a sinucis? Cine știe. Noaptea se lumina, stăm sub o lespede de aur, orice sfârșit pare nefiresc, în vatră un vultur cu aripi de foc strigă și cheamă pe ai săi. Este singur. Privim înapoi cu mânie, mândrie? De ce să nu ne bucurăm. Feme9ia avea carnația albă ca laptele mamei. Dar nu știm noi că totul are un sfârșit? Și ODA lui van Beethoven și chinul tăinuit.Ești tânără și eu mai sunt în viață, vechi stejar, tu nu ai sufletul cărunt, Iar eu, în suflet –jar. O zi, o noapte, câte sunt, Le numărăm încet, tot mai încet și mai mărunt, Frumoasă ești, eu doar poet.La jumătatea vieții ajuns „erou”, Mă întrebam cum s-o încep din nou,acum, apropiat de-un happy end, cred că e timpul să-mi aleg un trend. Cu respirația mai merge, nu alerg, Genunchii mă mai lasă, un iceberg simt pe sub inimă, dar nu-l observ, de-mi număr nervii, mă cam doare orice nerv.Numai cu scrisul nu mă schimb defel, parcă mă-ndeamnă un Mefistofel, îmi spune să mă las. Cum aș putea când tu trăiești, când mai trăiesc, iubirea mea? Boris Marian.