Poemul vesel /trist în proză

Poemul vesel/trist în proză

Dintre atâți poeți…câți, oare, vor ajunge la mal? Și ce este tristețea, o stare de dizgrație, mai tare decât moartea, boala? Mă simt undeva, într-un punct al Universului, luminez, dar lumina fuge de mine, Alice trece gingașă, optimistă spre țara ei minunată. Candoare străină, în păsări ce ființă mai există? E inutil să mă gândesc la mine, din jocuri se naște femeia. Insula Rhodos e capăt de lume? Astfel singurătatea m-a ajuns din urmă, degeaba am alergat, departe nu a fost. În fond, nimic nu s-a-ntâmplat. Cu sănătatea fiecare are o problemă, dar nici problema nu este prea grea. Mai greu e blocul de granit ce se va așeza încet pe capetele noastre. Războiul–fulger a fost câștigat de un fluture. Iar de pe chipuri cad surâsuri goale. Iar tot ce spui, a spus și Dante, chiar și Will. Armatele pășesc pe chipul meu. Ceva senzațional se-ntâmplă. Visam un lup, iar el cânta la harpă. Orchestra se adună, toți poartă jiletci violete. Istoria se repetă ca într-un sanatoriu de nebuni. Urcam cu un călugăr muntele, spunea că vrea s-atingă cerul. L-a atins, s-a dus. Credința din risipă se reface. Voi scrie o carte despre vechi martiri, pe care nimeni nu-i mai știe. Cine să mai audă clopotele, surzi sunt peste tot. Fotografiile mai spun ceva, deși sunt galbene ca dinții de mamut. Încearcă să nu clipești, vei lăcrima, dar nu există cauză. O floare lichidă se prelinge pe zid. O soarbe noaptea o pisică. Astfel a născut ea zece pisoi roșcovani. Deasupra pământului plutește un potir cu vin roșu. E sângele meu.Iar eu scriu.
BORIS MARIAN