Am visat că …

 

Am visat că am murit, nu mai simțeam

Nicio durere, eram liniștit, nu-mi păsa

De confluențe, influențe,  impacturi, agonii,

Începusem să iubesc jocul acesta, norocul

Fără de risc, ca la fisc, când nu mai vine sorocul,

Iubirea  nu mă-mbia, dar  îmi vorbea,

O cam făcusem lată și moartă, ah agonie zglobie,

Creierul – gămălie, mărgele de sticlă, lacrimă ciclică,

În spate e dricul, în față dracul, ai blitzul ?

O poză în patru, pețitul la văduva neagră, pelagră

și bluff, nu mai am chef nici de șef, cacialma,

omnipotență, taci, tu , clemență,

mărgelele se rostogolesc, capete din neamul

brâncovenesc.  Iar eu eram  simplu, mort,

în ploaie,sub o foaie de cort.

BORIS MARIAN

Nec plus ultra

 

Țin în mână hățurile propriei ființe,

Nu mă port cu mănuși cu mine însumi,

Ca o torță mi-e Cuvântul, noli me tangere.

Nu-s Adonis, nici Esop, sunt cumsecade,

Nu aduc elogii gratuite, nici nu trag pe sfoară

Nici pe mine.

Împreună  merg cu mine însumi,

Uneori mă lupt cu mine,

Niciodată nu câștig, dar nici nu pierd,

Moștenire las doar scrisuri, scrisuri,

Vântul le-o purta  spre alte țărmuri,

știu că atârnăm cu toți de-o ață,

dracu” știe cât o să mai țină.

Trece greu doar timpul neiubirii,

Sorb cuvintele ce le aud în vise,

Mă primiți cum sunt sau nu e bine

Să întreb?  Mai știi, doar El mă știe.

BORIS MARIAN

Graurele  delator

 

Graure, a,  graure,

Un deșeu în fagure,

mi-ai cântat, m-ai cântat,

graure ratat.  

Una-mi spune –JUDECATĂ !

Are mintea mai roșcată,

Oase slabe,  slabă-n fapte,

Alte vine, în etate,

Un venin turnat în lapte,

 Nici de Paști  nu-i pasă ei,

Șarpele cu clopoței,

Numai ție , Poezie,  

Mă închin, ești pururi vie.

 

BORIS MARIAN

Poemul trăznet
Scriu un poem trăznet, ca Zeus,
Să nu poate fi evidențiat, că este periculos,
În Evul Mediu unii erau arși de vii pentru asta,
Am să spun că mereu suntem ipocriți, niciodată corecți,
Iar corectitudinea este mama tuturor crimelor.
Aud o rumoare. Lăsați frumusețea frazelor false,
m-am săturat, ca și de nudurile dezagreabile pe care
le expun unii pictori obsedați de urât, crezând că fac artă,
dar frumosul adevărat este pentru mine ca lichidul amniotic,
du-te, barbarule, la Florența, vezi Boticelli? Îl vezi?
Nu mai visați bani, visați femei frumoase, luați-le în grijă,
Amorul mișcă stelele, acum vor să cadă, cad de rușine,
Unde e polițaiul care arestează urâtul în viață?
Sunt orașe unde nu poți reveni, ia-le în stăpânire, fii țar,
Sultan, rege, împărat, dar modest și blând, a, nu poți?
Cum poate lupul să devină oaie?
Privesc prin fumul lulelei mele de pirat,
Vor veni în curând să mă ia frații mei mefistofelici,
Mai stai, clipă, mai stai. Aștept pe cineva la care țin foarte mult.
BORIS MARIAN

               

păgâni,

Cântam o melodie

 

Cântam o melodie mierlei, iar ea

m-a reclamat la poliție,  am lătrat la un câine

 și el a depus o plângere, ce pot să fac?

Ați auzit de orașul măcelurilor?

Acolo vom ajunge?  Un reporter descria

Cu lux de amănunte  un viol, altul  se ascunsese

În  dormitorul unui demnitar și  scria  bancuri,

Eu nu am memorie de elefant, nici arhivar nu sunt,

Nu adun  dușmănii ascunse,  scriu ca o privighetoare.

Nu credeți?  Ascultați  silabele, numai silabele,

Lăsați  cuvintele în pace,   ele mint,

Silabele, vocalele, fluierăturile sunt  ancestrale,

Primul zeu avea formă de nota sol,

 De aceea, uneori, ascult Bach.

BORIS MARIAN

Vorbesc cu durerea iubirii

 

Chipurile se risipesc, rămân cuvintele,

Nimic nu rezistă mai mult decât cuvintele,

Asta mi-a spus-o  un mut, el scria,

A venit Marele Orb, a confirmat,

A venit surdul, a dat din cap,

Vanitas vanitatum,  nu te încrede în cuvinte,

Spun alții, dar inima știe ce știe,

Nu poți ucide un sentiment, el se ascunde,

Aud pașii voștri, aud sărutările ,

Memoria nu face zgomot,

Vine și ziua  iubirilor nestăpânite,

Pumnalele nu ne sperie,

O păpușă închisă într-un cub de sticlă,

Orașul ca o migrenă,

Flori împrăștiate,  aici s-a petrecut ceva,

Vorbesc cu durerea iubirii.

Nu facem nimic ilegal, ne iubim.

BORIS MARIAN

Prăzi 

 

 

 

Să fiu  condamnat, închis, gonit,

să fiu ucis prin calomnie,

să flămânzesc ca un falit,

 dar nu mă lipsi, Doamne,

 de poezie,

să bolesc în parcuri,

 pe străzi, să fiu uitat de iubire, de ură,

 dar să păstrez acele prăzi

 pe care nu le-am luat din natură

Ce spun conducătorii?

 Mă doare undeva.

 Din Evul Mediu mă doare.

Vorba  cârciumarului din Bellevue – do ut res.

Conducătorii sunt rapizi,

 scutierii se mişcă mai greu.

 Don Juan lipseşte de la apel.

  E la infermelie.

  Are infecţie  luetică.

Trece.

 Don Juan trece.

 Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura,

 nu-mi lăsa sufletul să plece

 ca un lup în lume,

unde e fratele meu, Cain? 

E lângă tine, lângă tine,

 îmi spune Domnul,

 acum este momentul răzbunării.

 Eu tac, se uită lung la mine Cain,

 el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul?

 O, Doamne, nu mă pune la-ncercare,

 dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune.

 Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.

Cândva creşteam viermi de mătase,

 îi priveam cum alunecă  unul peste altul,

 ca nişte degete tăiate

 care se mişcă autonom,

 păstrând totuşi dorinţa

de a apuca, de a lua.

 Muşcau cu sete din frunza de dud,

verde, strălucitoare.

 Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară.

Cine este în epicentru cade primul,

 cei de la margine se uită, dau din picioare

 să n-alunece-n groapă,

 cine se află în epicentru

 va striga din adâncuri,

 de ce, Doamne, de ce  eu sunt alesul?

 De ce, Doamne, de ce?

Bucuria de a te trezi la miezul nopţii,

 în miez de zi, de a scrie versuri

 pe care nu le citeşte  nici orbul

 cu sensibilitatea în deşte,

sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun,

raiul e doar o coală de hârtie,

vor înflori în curând grădinile-n cer,

 morţii blânzi din pământ.

Rolul meu este de a mă interpreta pe mine,

 după lectura Comediei Divine,

eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu,

uneori se  amestecă şi Dumnezeu,

dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt

 de exclamaţiile unui surd,

 poate că eu nu înţeleg surzenia lui,

 poate că-i darul Demiurgului.

 

                                         BORIS MARIAN

 

 

 

 

Mătușa și detectivul

 

Prin fața blocului  trecea  un individ

Asemănător cu Sherlock Holmes,

Dar mai scund și cu parfum de damă.

Îți povestea omul despre toți vecinii,

Unde s-au  născut,  despre părinți, unde au fost plecați,

ce politică au făcut,

 apoi dispărea în fluxul de trecători.

În blocul   vecin locuia o doamnă  în vârstă,

deși drăguță, purta o broboadă cu totul nepotrivită,

 unii spuneau că fusese actriță la viața ei,

nu saluta pe nimeni, discuta doar cu propriul câine .

A murit într-o zi sau într-o noapte,

Nu s-a știut  de ce.

A dispărut și Sherlock  Holmes.

Târziu am aflat că era una și aceeași persoană.

Așa arată și anul 1989.

BORIS MARIAN

  

Porniți înainte, tovarăși  und Parteigenossen

 

 

Unii au pornit spre un viitor luminos,

Dincolo de gardul cimitirului,

Alții au fost incinerați

La ordinul generalului,

Poetul simte mirosul abisului

La marginea scrisului,

Acolo s-au mutat bunicii, nepoții,

Căldura laptelui mamei

 rămâne în inima copilului,

rufele celor uciși nu se mai spală niciodată,

a murit un copil cu privirea albastră,

dar Daniel a ieșit din groapa cu lei,

an de an capul meu se înclină tot mai adânc,

mii de lumânări, puzderii ca stelele,

istoria este uneori ca o barcă

legănată pe ape sângerii,

un om , ca un abur , străbate

luminișul, copacii mocnesc,

corbii orbi sorb marea,

poate că există și o altă cale.

BORIS MARIAN

 

Virtute

 

Când nu mai ai ce spune, mai bine taci,

Fratele meu din Caraci,

Bătătorite căi  străbatem,  cutremurați de frumusețe,

Numele nu poate fi cuprins în cuvânt,

Atot-prezentul   îl știe doar repetentul,

Vede bine cel  desprins de  propriul său ins,

Nu intra în joc, te tulburi, ca vinul  îmbătrânit,

Orice ființă e dublă,

De Niciunde  vine și pătrunde,

Nimeni este cel mai tare,

Smerit să fii, ca o floare strivită,

Urâtul s-a rupt din frumos,    

Acum să vorbim despre noi, adică?

Întreabă rebelul din clică,

Răzvrătiții  sunt mereu nemulțumiți, de ce ar fi?

Roata obștei se învârte în gol,

Cine e Tatăl?

Îmi știu străbunii, îi port cu mine,

Trec cu ei prin toate vămile.

Stai pe loc și, totuși , mergi,

Ești vasul gol, mereu te umpli,

Mereu – gol.

Virtus rediviva , iubita mea, costeliva,

ca Rosinanta, cu tine străbat  Atlanta.

 

Prilejuind fără istov arderea mistuitoare – creația.

BORIS MARIAN

Elicea

 

Amintirile nu sunt albastre. Senzualitatea nu este roz. Râsul prelungește viața scoicilor de mare. Departe s-a scufundat un vas, nicio stâncă nu s-a mișcat din loc. Unii au idei albe, alții  le au  negre. Ce ne pasă nouă.  Sunt idei, nimic mai mult.  O pasăre poate să pară o piatră aruncată în aer,  dacă nu ești atent.  Poate să-ți spargă și capul. Dacă nu ești atent. Un cap spart valorează mai mult decât un cap întreg. Preocupă pe medici. Fericirea se naște uneori și în decembrie. Elicea avionului s-a oprit în aer, o femeie a sărit în brațele vecinului, apoi elicea a repornit. Am plecat ilegal dintr-un aeroport clandestin. Wagner și- a editat operele în coperte roții ca sângele, să știe lumea cu cine are de a face. În acest timp la Paris se inventa parizerul. Din tot ce a fost mai frumos, am văzut o algă unduindu-se la trecerea marelui pește exotic.  Unele suflete sunt largi, încăpătoare, precum niște cufere vechi. În mine, o lumânare își păzește propria lumină. A venit un om împușcat în cap, în picioare, a căzut în brațele nevestei, apoi a zburat ca un fluture în înălțimi.  Vasile, dar el dus a fost. Se simțea neplăcut de ușor. Dumnezeu îl aștepta cu oarecare  nerăbdare.

„El veni copilul mândru, având zâmbet de coral”, eu adun din stele sâmburi, le adaug la Sf. Graal, am ales un job cu pierderi, scriu, mă-ntrebi și tu, but why, însă visul și trezia  doar cu versuri tu  legai,  între ele-și plimbă faldul  roș ca sângele, drăcesc, o pasiune fără maluri, o femeie ce-o iubesc, ea îmi râde, e flămândă, precum  fiarele-n păduri,  ea-i copilul  lacom, mândru, între noi sunt două guri.

 

BORIS MARIAN  

Adversități în transport

 

Unui amic i-a fugit nevasta în insula Madeira.

 Poliția nu știe nimic.

 În schimb au fost găsiți galoșii

 contabilului șef de la societatea „ Condorul”.

 Plus niște oase femurale din secolul trecut.

 La teatru nu ai voie să strănuți,

riști să iei o amendă pentru abuz în serviciu.

 Diferența de înălțime dintre oameni este mai mică

 față de diferența dintre câini.

 Rothschild avea o vioară, scrie într-o carte.

 Din vioară curgea aur,

 din aur se făceau decorații pentru vii și morți.

 Morții sunt mai importanți.

 În cutia viorii zace un om.

 Bate din buze.

 Am auzit ce spunea un fotoliu unui alt fotoliu.

 Mi-e rușine să reproduc.

 Nimfele și-au lăsat parfumul pe brațele lor.

 Închipuiți-vă un codru în care cresc fotolii.

 Mistreții nu ar fi mulțumiți.

 Fericiții seamănă între ei, nefericiții defel.

 Am cunoscut un motan ,

 care  din ură pentru șoareci,

 le mânca și cașcavalul.

 Cărțile dorm în biblioteci,

oare vine Judecata de Apoi?

 A fost descoperită holera pe o insulă nelocuită.

 Cineva s-a folosit de un pian

 pentru a-i strânge mâna vecinului.

 Am intrat într-un port depărtat,

 m-au primit, apoi m-au uitat,

 sprijinit în baston am privit cum lumina vine din răsărit.

 Pirați, cămătari, mulți leproși, femei alergând după groși,

 ce frumos miroase a jasmin, acolo putem să trăim.

 Mi-am făcut o colibă pe mal,

 noaptea stelară-i un bal,

 acolo aș vrea să mă duc,

între stele pe-o scară să urc.

 Eu de dorul tău mă usuc ( am uitat să-ți spun).

 Halucinant, spuse bucătarul șef

înainte de a-i trage o palmă după ceafă unui subordonat.

Dumnezeu este pe cerul gurii,

 El nu este în vârful limbii,

 în fața sfințeniei Lui eu îngenunchez.

 Dumnezeu nu este o ruletă rusească,

 nu poți să fii artist fără să crezi în viața de apoi.

 De acolo începe Poemul.

Mă aflam în holul Marelui Aeroport,

 în jurul meu roiau mulți căutători de perle

, comandori, diverși inși fără profesie precisă.

 Cineva vorbea de un atentat.

 Un pendul gigantic străbătea spațiul

lovind mortal câte un nefericit.

 În loc de sânge, curgea miere

 și albine  lacome se năpusteau asupra celui rănit.

 O pasăre și-a răspândit găinațul chiar la intrare.

Unii afirmau că era doar un  nor mai noroios,

 care nu putea produce schimbări de orar.

 La bufet se serveau boabe de grâu.

 Atât din ceea ce mai rămăsese.

 Unul dintre piloți nu venise încă de la o nuntă.

 Putea fi înlocuit cu o pilotă,

 dar nu se găseau pene de struț.

 Mireasa pierise în valurile oceanului, în prima cursă.

Toată lumea s-a lăsat în genunchi,

 se auzeau scârțâitul  articulațiilor sticloase.

 În depărtare flăcările cuprindeau orașul.

 E doar repetiția generală, anunță dispecerul.

BORIS MARIAN

Ai scăpat

 

Ai scăpat de-un păcătos

și călare și pe jos,

el, acum, pe năsălie

îți va scrie o poezie,

poezia nu-i a lui,

e a decedatului,

care nici n-a decedat

că-i născut din drac bălțat.

Mediocrii se privesc,

Se susțin și se unesc,

Mediocrii pot fi genii

Sub oblăduirea vremii.

Doamne, nu sunt mediocru,

Dar păstrez un pic de ocru,

Sânge, inimă și creier,

Ce-mi mai trebuie? Un greier.

BORIS MARIAN

 

 

Mers în pustiu

 

Să mergi în pustiu,

Să reziști, să te simți liber,

Te afli sub nivelul mării,

La picioarele omenirii,

n-ai fost condamnat,

ai ales singur această-ncercare,

nu  te-apasă grija,

ești departe de viață.

Să visezi ivoare reci,

Cascade înalte,

Femei goale

și numai Fata Morgana

să-ți fie soață pe veci.

Te vei întoarce, oare,

La treburile lumești?

Vei scrie iar versuri,

Sau vei rămâne în acest

 Paradis tăcut,  sub cerul imens

Ce poate fi însuși Dumnezeu cel Nevăzut

Apoi m-am  trezit. A fost un vis, doar un vis.

BORIS MARIAN

Poemele  divergente ale lui Nemo

 

Moto – Iubesc oamenii, lăsând deoparte ticăloșia omenească

1.

Lumea rânjește precum o lună,

Am doi prieteni, Caisă și Prună

Umblă ca rața râsul  în lume,

Viermele fuge scăldat în spume,

Numai dovleacul nu are treabă,

El doar se umflă , dar nu întreabă,

Ciocul de pui harnic se-nfige,

Umblă piticii pe catalige,

Porcul e bun doar după moarte,

Lumea , cu grijă-n bucăți îl  împarte,

Zboară țânțarul trufaș, flămând,

Nu știe teama de boli , de mormânt,

Strâmbă-se lumea, precum maimuța,

Noi cu speranța din cer  ne dăm huța.

2.

Din norii de purpură,

Sângele proaspăt,

Tâmplele ating coapsele nopții,

Un vaier, undeva se naște un copil,

Ochii bufniței împușcă  trei stele,

Îngeri suspină a neputință,

Prăbușit, sihastrul se roagă,

Luna – văduvă rece,  calculată,

Mâinile mele te caută, iubito,

Te găsesc, te frământă,

Sângeroasa vânătoare  începe.

BORIS MARIAN

Nu vreau vorbe mari

 

Nu vreau vorbe mari

Dar nici mărunțele,

Chipul de coșar,

Sufletul – surcele,

Chipul hamletian,

Sufletul  ca marea,

Am și eu un dram

Din această dramă.

Des m-am întrebat

 Pentru ce există

Omul cultivat

În tăcere tristă.

Nobil poți să fii

Chiar și fără carte,

Scrind poezii,

N-am noroc în toate,

Voi , de mă citiți,

Eu  vă sunt un frate,

Iar de nu, să fiți

 Suflețele moarte.

Să trăiți un veac,

 nu vă doresc răul,

voi pleca în larg,

mă primește hăul.

Ne vom întâlni

Într-o altă lume,

Liniștiți vom fi

Fără titluri, nume.

BORIS MARIAN