Alte poeme

Bâlciul deșertăciunilor 1

Se făcea că o doamnă în alb îmi dădea un album alb, fără poze, apoi se duse undeva în apus. Există morți care par vii. Alții sunt înaintați în grad și mor sau invers. A venit o revonică și a început să râdă cu un caras, un recheșel de baltă, ziceau că eu m-aș trage din Abraham Lincoln, râdeau până ce lacul a secat, recheșel s-a evaporat, iar revonica a intrat pe diverși afluenți , unii mai lirici, alții mai ilirici. Aici au dat peste Stancagri, un fel de amerindian cu coadă, un tip foarte sobru, avea obiceiul să înjure „ Șut măreț, sparge dinți, parfum de dihor”. Nu se știe de ce, l-a prins un necaz pe bietul Pinocchio, a cerut ca biata păpușă să fie arsă de vie, ceea s-a și întâmplat. Dar Stancagri nu s-a potolit. Îl părăsim, vom reveni. Ce făcea Omul îngândurat care controla afluenții? Privea, nu intervenea decât rar și cu eleganță. Se prefăcea că doarme. Avea și o coroană de hârtie pe care o ascundea. O ținea sub fund. Coroana ajunsese într-o stare jalnică. Cineva mă întreabă, ce faci, maestre, aici? Apoi merg și eu în buiestru precum calul, eroare de calcul.

Un sunet temător și surd,

Cad fructele din Pomul Vieții,

Doar Cântecul, prin el mai curg

Ambițiile întâietății.

Lupii se-ascund, noi nu-i vedem,

Tristețea nu are căutare,

Cu libertatea în tandem

vin dragostea și ura. Oare?

Quid est veritas?

Întreabă Motanul Negru.

Prințesa din basme, berberica,

Așteaptă sărutul și verbul.

Ochii aud întunericul,

Auzul ucide moartea,

Periculos, perifericul

Își scrie cărțile, Cartea.

Plictisul, verde parfum

Naște monștri de cârpă,

Doar Bergerac face-un drum

Spre Lună să nu se surpe.

Simplu, fals suicid

Trece prin gând și se stinge,

Noi parodiem neiubind

Viața, prinosul de sânge.

A obosi trăind? O întrebare,

Un glonț în ochiul stâng și strâmb,

Care pe care.

Aș vrea să mă scufund în somn,

Ca un Titanic noaptea, ca un om.

Un chip prea alb, ușoare mâini

mi-acoperă privirea,

am obosit de săptămâni,

ești Mântuirea.

Să fii trandafir, grădinar totodată,

Fericire aproape de toți lepădată,

În gerul cosmic rămâne o clipă

Ce ne cuprinde doar din risipă,

Multe se pierd, ascunse-n cuvinte,

Când fără voie, cuvântul ne minte,

Prea suntem singuri și prea ursuzi,

Mor trandafirii când sunt prea cruzi,

Iar libelula morții-i pe-aproape,

Când sufletul tremură încă sub ape.

Tristețe-n vaza de cristal,

Trei roze galbene-opal,

În cameră nu-i nimeni dus,

Cupa de vin privește-n jur,

Din ceruri picură azur,

Apoi te văd cum intri, strângi

Firimituri de viață, plângi.

Fluturi, sufletele noastre,

Printre crengi, urne și glastre,

Cât aș vrea să fiu doar suflet,

Printre crengi, urne și fructe,

Nici de moarte să nu știu,

Judecata Domnului

și să-mi fie procuror

un gândac multicolor.

Un abajur jur-împrejur,

Precum un laț,

Abonament pentru ciment,

Mormântu-i sfânt.

Peste oceane, peste bord

Vom arunca balastul,

Iar Mărul încă mai dă rod,

Ah, pederastul.

În anul 154 al existenței mele,

mi-am comemorat prezența,

s-au servit bomboane de ciocolată cu cianură,

vin din struguri cu stropi culeși de pe lama ghilotinei,

carne la grătar din pulpa unui mamut siberian,

s-a dansat pe mormântul vandalului necunoscut,

după care toată lumea s-a retras în cavouri,

numai eu am rămas să scriu discursul final.

Poate pendulul mă va lovi,

Poate clipa mă va strivi,

Cât simt durerea, exist,

În risc.

Dar nu voi cere-ndurare nicicând,

Nu-i place Domnului

Omul plângând

și nici iubitei,

de-aceea-ndur

precum cavalerii

Rigăi Arthur.

Să faci un schimb necontenit

Cu Dante, Shakespeare și cu Swift,

Iar înălțimea versului să fie

La fel ca trilul live de ciocârlie.

Cât timp nu vezi un sens, un semn,

Vioara ta e-un simplu lemn,

Iar corzile-s spânzurătoare,

Noi scriem doar când clipa ne doare ,

Fără dureri ești fericit

Precum o stâncă de granit

Pe care vulturii-și hrănesc

Urmașii cu stârv omenesc.