Paranoia noastră cea de toate zilele
Paranoia noastră cea de toate zilele
Este singura mângâiere în cenușa imperiului,
Dar noi nu vom răni sufletul pur al iubitei,
Este singura paranoie care nu-și are scuză.
În rest, acvilă dragă a visului,
Înalță aripi, ridică-ți vocea peste nălțime,
Poate un glonte va să te caute prin nouri,
Poate un șarpe plin de invidie
Va să te scuipe.
Nici o zi nu e pierdută când zbori o clipă,
Este ușor, închizi doar ochii, privești în tine,
Nu e nevoie să scrii poeme, respiră
Aerul tare al înălțimilor tale, ascunse.
În rest, acvilă dragă, nu aștepta laude,
Unii vor zice, uite nebunul cum trece,
Scrie și scrie, în loc să-și caute norocul
În balta largă a pieții comune.
Numai iubita poate că plânge, te vede singur,
Coboară lin și împreună veți fi Cel Unic.
Boris Marian
Cei plecați o duc bine
Cei plecați o duc bine
Cei plecați o duc bine,
Cei plecați temporar
O duc și mai bine,
Ferice de cei care nu au îndoieli,
Ferice de cei puternici,
Nu mă refer la morți.
Cunosc o poetesă mânioasă foarte,
Fiece poem este o invectivă,
Îmi amintește de papa grigore al șaptelea,
Eu știu, trădarea te face, uneori
Celebru, un talleyrand acolo, un fouche,
Când te trădezi pe tine este cel mai lejer,
Nu mă refer la morți.
Mai cunosc pe cineva care știe tot,
Nu-i spun numele, nu vreau să mânii
Propriile mele amintiri,
Știu, moartea nu este o soluție,
Nici pentru morți.
Boris Marian
Cei plecați o duc bine,
Cei plecați temporar
O duc și mai bine,
Ferice de cei care nu au îndoieli,
Ferice de cei puternici,
Nu mă refer la morți.
Cunosc o poetesă mânioasă foarte,
Fiece poem este o invectivă,
Îmi amintește de papa grigore al șaptelea,
Eu știu, trădarea te face, uneori
Celebru, un talleyrand acolo, un fouche,
Când te trădezi pe tine este cel mai lejer,
Nu mă refer la morți.
Mai cunosc pe cineva care știe tot,
Nu-i spun numele, nu vreau să mânii
Propriile mele amintiri,
Știu, moartea nu este o soluție,
Nici pentru morți.
Boris Marian
Știați că furnicile nu dorm?
Știați că furnicile nu dorm?
(colaj)
Lui Gellu Naum
Știați că furnicile nu dorm?
Eu dorm. Știați că ochiul struțului
Este mai mare decât creierul său?
Or fi și oameni de acest fel?
Știați că o bibliotecă se poate scufunda
sub greutatea propriilor cărți?
Eu simt asta, uneori, când scriu.
De patru mii de ani noi nu am reușit
Să domesticim un animal, dar cred că
Unii dintre noi s-au întors din drum.
Durerea a căpătat o unitate de măsură, dol,
Nu pot să cred, pe mine când mă doare,
Nu mai cred în nimic.
Orașul avea o singură casă,
Casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă
............................................
De ce îmi vine să plâng?
Ceasul avea o singură limbă,
Copiii pun o singură întrebare.
Viața are un singur răspuns.
Boris Marian
(colaj)
Lui Gellu Naum
Știați că furnicile nu dorm?
Eu dorm. Știați că ochiul struțului
Este mai mare decât creierul său?
Or fi și oameni de acest fel?
Știați că o bibliotecă se poate scufunda
sub greutatea propriilor cărți?
Eu simt asta, uneori, când scriu.
De patru mii de ani noi nu am reușit
Să domesticim un animal, dar cred că
Unii dintre noi s-au întors din drum.
Durerea a căpătat o unitate de măsură, dol,
Nu pot să cred, pe mine când mă doare,
Nu mai cred în nimic.
Orașul avea o singură casă,
Casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă
............................................
De ce îmi vine să plâng?
Ceasul avea o singură limbă,
Copiii pun o singură întrebare.
Viața are un singur răspuns.
Boris Marian
După veștile proaste
După veștile proaste
După veștile proaste primite în port,
După dueluri pierdute, pe motive de întârziere,
Revin, trufaș, iubitor de ghiocei striviți uneori,
De câini loviți de mașini mai blânde decât șoferii lor,
Admirator al Venerei din Milo,
Deci, venit pe un picior de plai,
Plecat, dar nu dintr-un sat, deși mi-ar fi plăcut,
Foicica fagului, pac, s-a rupt o coardă.
Ascultă cum plânge novembre.
„Vezi, Năstase, osânditul
Nu te-a pătruns decât o dată
Și atunci toată
Cu cuțitul”.
„Și-a desvelit sărind,
Bujorul negru și fetia”.
Il connut la melancolie
Des paquebots,
Le froids reveils sous la tente...
Dar prietenul meu, pianul
Are un umor straniu,
El mănâncă de obicei
Un mușchi în sânge
Apoi iubește cu disperare
Perechile cuprinse de nebunia dansului.
Boris Marian
După veștile proaste primite în port,
După dueluri pierdute, pe motive de întârziere,
Revin, trufaș, iubitor de ghiocei striviți uneori,
De câini loviți de mașini mai blânde decât șoferii lor,
Admirator al Venerei din Milo,
Deci, venit pe un picior de plai,
Plecat, dar nu dintr-un sat, deși mi-ar fi plăcut,
Foicica fagului, pac, s-a rupt o coardă.
Ascultă cum plânge novembre.
„Vezi, Năstase, osânditul
Nu te-a pătruns decât o dată
Și atunci toată
Cu cuțitul”.
„Și-a desvelit sărind,
Bujorul negru și fetia”.
Il connut la melancolie
Des paquebots,
Le froids reveils sous la tente...
Dar prietenul meu, pianul
Are un umor straniu,
El mănâncă de obicei
Un mușchi în sânge
Apoi iubește cu disperare
Perechile cuprinse de nebunia dansului.
Boris Marian
Poemul DAO
Poemul DAO
În afara lui DAO nu poţi gândi,
tot ce nu poţi gândi este DAO.
Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar.
Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită.
O scânteie poate provoca un incendiu,
dar după ce dispar obiectele
unde se duce focul?
Moartea din matcă, moartea din ou.
Lumea există în oglindă,
în apă, în vis.
Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare.
Lotca pluteşte pe apă.
Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti.
Ce este mai important?
Sufletul nu este un obiect,
dar nici obiectele nu sunt obiecte.
Urechea nu se poate auzi,
ochiul nu se poate vedea.
Înţeleptul ştie că orice vede
în interior sau în exteriorul său,
nimic nu este adevărat.
Unghiile, părul cresc continuu,
cel înţelept observă schimbările
pentru a înţelege veşnicia.
Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea,
deşi marea este aceeaşi,
la fel şi moartea, viaţa, un continuu.
Oricare drum este acelaşi drum,
a urma pe DAO înseamnă a nu-l urma.
Când vedem un taur, un cal, un copac,
noi ştim să le numim,
deci ele nu mai există în substanţa lor.
Înţelepciunea şi curajul nu te vor face
să cuprinzi infinitul.
BORIS MARIAN
.
În afara lui DAO nu poţi gândi,
tot ce nu poţi gândi este DAO.
Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar.
Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită.
O scânteie poate provoca un incendiu,
dar după ce dispar obiectele
unde se duce focul?
Moartea din matcă, moartea din ou.
Lumea există în oglindă,
în apă, în vis.
Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare.
Lotca pluteşte pe apă.
Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti.
Ce este mai important?
Sufletul nu este un obiect,
dar nici obiectele nu sunt obiecte.
Urechea nu se poate auzi,
ochiul nu se poate vedea.
Înţeleptul ştie că orice vede
în interior sau în exteriorul său,
nimic nu este adevărat.
Unghiile, părul cresc continuu,
cel înţelept observă schimbările
pentru a înţelege veşnicia.
Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea,
deşi marea este aceeaşi,
la fel şi moartea, viaţa, un continuu.
Oricare drum este acelaşi drum,
a urma pe DAO înseamnă a nu-l urma.
Când vedem un taur, un cal, un copac,
noi ştim să le numim,
deci ele nu mai există în substanţa lor.
Înţelepciunea şi curajul nu te vor face
să cuprinzi infinitul.
BORIS MARIAN
.
Doamna Bovary este el
Dar mai am timp?
Nu am fost niciodată la închisoare.
Cred că aș muri. Nu de rușine.
La armată îmi plăcea să ascult
„Satule, satule, vatră frumoasă,
departe mai sunt de casă”.
Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau.
Și eu cu ei. Un diavol gri vrea să mă strige.
Am să-l primesc, am să-i iau cheile,
am să închid ușa după mine
și ...țușt, în lume.
Cred că diavolul gri nu are inimă.
Are și el, acolo, un bolovan. Gri.
Nu știu de ce netrebuitorii
au întotdeauna dreptate,
sunt puternici și râd mult.
În lume suntem cu toții foarte serioși,
demni, înțepați undeva, bățoși,
râdem de alții, ne credem nemuritori,
mai spargem un dinte cuiva,
ne mai rățoim,
nu cerem scuze nimănui
că nu avem de ce.
De fapt ce câștigă un om
dacă vă cere scuze?.
Mai bine ridică omul un par
și te lovește cu sete
să uiți naibii de scuze.
Mi-a zis mie cineva
să-l las naibii în pace.
Am răspuns – te las, că al lui ești.
S-a supărat, a zis că am scos colții.
De fapt voiam să povestesc despre iubirea mea
Dar mai am timp?
Boris Marian
Dimineața de glorie
Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,
eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,
un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.
BORIS MARIAN
Nu am fost niciodată la închisoare.
Cred că aș muri. Nu de rușine.
La armată îmi plăcea să ascult
„Satule, satule, vatră frumoasă,
departe mai sunt de casă”.
Trupeții, bieții de ei, cântau și plângeau.
Și eu cu ei. Un diavol gri vrea să mă strige.
Am să-l primesc, am să-i iau cheile,
am să închid ușa după mine
și ...țușt, în lume.
Cred că diavolul gri nu are inimă.
Are și el, acolo, un bolovan. Gri.
Nu știu de ce netrebuitorii
au întotdeauna dreptate,
sunt puternici și râd mult.
În lume suntem cu toții foarte serioși,
demni, înțepați undeva, bățoși,
râdem de alții, ne credem nemuritori,
mai spargem un dinte cuiva,
ne mai rățoim,
nu cerem scuze nimănui
că nu avem de ce.
De fapt ce câștigă un om
dacă vă cere scuze?.
Mai bine ridică omul un par
și te lovește cu sete
să uiți naibii de scuze.
Mi-a zis mie cineva
să-l las naibii în pace.
Am răspuns – te las, că al lui ești.
S-a supărat, a zis că am scos colții.
De fapt voiam să povestesc despre iubirea mea
Dar mai am timp?
Boris Marian
Dimineața de glorie
Dimineața de glorie se anunță, ciment. În jur doar ciment, cenușiul ciment. Purtătorul de vești se oprește-n Orient. Histrionic el spune că vorba-i ferment. Interludiu, preludiu și griul de sens, o, slugă a răului prin aerul dens, fumează băieții, un fum ucigaș, cunosc numai domni cenușii și cam lași. Himeră, grimasă, culoare de lut, iubește amicul să urle a rut. Sunt prințul, iar el cerșetorul viclean, de ce să schimbăm ce-am primit de mulți ani? O piatră lovită de multe copite, devine brusc palmă și scrie cuvinte. Mă simt ca un abur dens pe un trunchi de piatră, am lacrimi adânc, în rărunchi, dar domnul cel gri să nu știe,
eu sunt în beciul poliției din Trapezunt. Curios, l-am crezut că mi-e frate, dar el de fapt era un biet gabriel, o copie palidă a Marelui Ing,
un înger cu aripi venit la Sing-Sing, m-așteaptă mereu același coșmar, decât să fii om, mai bine calmar.
BORIS MARIAN
Ce facem?
Ce facem? Viața e un ghiveci?
Ce facem? Viața e un ghiveci,
De veci, priveghi?
Prieten vechi, trec motanii pe sârma încinsă,
Totul se repetă, îmi spune vecinul Trompetă.
O viață liniară, perseverare diabolicum est,
Vom fi uitați, vor fi uitați și cei care ne-au uitat.
Bucharest, coborâți din avioane, Iohanane.
Vanitas, zice vanitosul, prefer vanilie, cu prisosul,
Recunosc aici, în fața instanței, că nu-mi place ghiveciul,
Dar nu-mi plac restanțe să am, mai bună-i vacanța,
Apropo ( sic!), în Franța se mănâncă și ghiveciul
Balcanic, sloveno-croatic, așa este viața mea, maestre,
Nu a trecut doar cu magiun, margarină, soia și un pic
De chinină, copii am în toată lumea,
Ca toată lumea, unii scriu în locul meu,
Alții sunt triști că nu le sunt tată,
Ce facem? Ghiveci ori o stanță –restanță?
Râsul e o prostie, dar prostia nu e de râs,
Bei, vinul e bun, femeia e bună, aer proaspăt
Găsești doar în Rai, dar mai ai, la maiași se spune,
I am so glad to see you, ași, au și mobile,
Ce facem? Ne-ntoarcem la Termopile.
Istoria e un ghiveci, deci,
Trecem la punctul doi, ce facem noi?
Boris Marian
Ce facem? Viața e un ghiveci,
De veci, priveghi?
Prieten vechi, trec motanii pe sârma încinsă,
Totul se repetă, îmi spune vecinul Trompetă.
O viață liniară, perseverare diabolicum est,
Vom fi uitați, vor fi uitați și cei care ne-au uitat.
Bucharest, coborâți din avioane, Iohanane.
Vanitas, zice vanitosul, prefer vanilie, cu prisosul,
Recunosc aici, în fața instanței, că nu-mi place ghiveciul,
Dar nu-mi plac restanțe să am, mai bună-i vacanța,
Apropo ( sic!), în Franța se mănâncă și ghiveciul
Balcanic, sloveno-croatic, așa este viața mea, maestre,
Nu a trecut doar cu magiun, margarină, soia și un pic
De chinină, copii am în toată lumea,
Ca toată lumea, unii scriu în locul meu,
Alții sunt triști că nu le sunt tată,
Ce facem? Ghiveci ori o stanță –restanță?
Râsul e o prostie, dar prostia nu e de râs,
Bei, vinul e bun, femeia e bună, aer proaspăt
Găsești doar în Rai, dar mai ai, la maiași se spune,
I am so glad to see you, ași, au și mobile,
Ce facem? Ne-ntoarcem la Termopile.
Istoria e un ghiveci, deci,
Trecem la punctul doi, ce facem noi?
Boris Marian
La început
La început Dumnezeu a făcut poezia
La început Dumnezeu a făcut poezia
Și a văzut că ea este bună,
A împărțit lumea în poeți și nepoeți,
Ceea ce se vede și astăzi,
Indifetrent de sex și naționalitate,
Gândul celui nebun nu este un păcat,
Domnul și-a deschis casa de arme,
Zice Ieremia,
S-au luptat oamenii între ei,
Până a căzut Palatul de Iarnă,
Libertatea se plimba în pielea goală
Ca o femeie uitată de Dumnezeu,
Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,
Don Quijote chicotea, știa că el ca veni
Sau va reveni, ca Messia,
Călare pe un tun gigantic,
Din tun vor ieși marile poeme,
Dar nu va mai fi cine să le citească.
Poate mătușile desfrânate ale poeților.
Boris Marian
La început Dumnezeu a făcut poezia
Și a văzut că ea este bună,
A împărțit lumea în poeți și nepoeți,
Ceea ce se vede și astăzi,
Indifetrent de sex și naționalitate,
Gândul celui nebun nu este un păcat,
Domnul și-a deschis casa de arme,
Zice Ieremia,
S-au luptat oamenii între ei,
Până a căzut Palatul de Iarnă,
Libertatea se plimba în pielea goală
Ca o femeie uitată de Dumnezeu,
Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,
Don Quijote chicotea, știa că el ca veni
Sau va reveni, ca Messia,
Călare pe un tun gigantic,
Din tun vor ieși marile poeme,
Dar nu va mai fi cine să le citească.
Poate mătușile desfrânate ale poeților.
Boris Marian
A visa în moarte
A visa în moarte
A visa în moarte, a nu mai muri.
Femeia la treizeci de ani.
Mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei
să se trateze de stomac.
Mă uitam ca la o icoană,
avea un oval perfect al chipului,
ochi negri, sprincene
mai frumoase decât orice aranjament,
buze neiertător de frumoase,
un corp unduitor
în hainele lungi și negre ale călugăriei,
o prizonieră a propriei frumuseți.
Am visat-o mult timp.
O mai trăi?
Mâinile mele se odihnesc,
transplanturile de adevăr
încercate de mine
au reușit în parte,
eu mi-am dorit să fiu un geniu,
un actor al tragicomediei moderne,
mâinile mele se odihnesc
ca înaintea unei frumoase glume
făcute de un mort,
care sărind de pe catafalc
își face drum spre ieșire.
Disperate, păsările
se aruncă în străfundul cerului.
Mie nu mi-a răsuns nimeni
la nici o întrebare.
O șoaptă zboară dintr-o carte în alta.
Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu.
Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc?
.
Când noaprea este prea fierbinte,
stele devin colțunași.
Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat,
capul meu să fie coborât
într-o fântână răcoroasă, adâncă.
Nu uita niciodată,
soarele răsare pentru tine,
nu răsari tu pentru el.
Boris
Marian
A visa în moarte, a nu mai muri.
Femeia la treizeci de ani.
Mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei
să se trateze de stomac.
Mă uitam ca la o icoană,
avea un oval perfect al chipului,
ochi negri, sprincene
mai frumoase decât orice aranjament,
buze neiertător de frumoase,
un corp unduitor
în hainele lungi și negre ale călugăriei,
o prizonieră a propriei frumuseți.
Am visat-o mult timp.
O mai trăi?
Mâinile mele se odihnesc,
transplanturile de adevăr
încercate de mine
au reușit în parte,
eu mi-am dorit să fiu un geniu,
un actor al tragicomediei moderne,
mâinile mele se odihnesc
ca înaintea unei frumoase glume
făcute de un mort,
care sărind de pe catafalc
își face drum spre ieșire.
Disperate, păsările
se aruncă în străfundul cerului.
Mie nu mi-a răsuns nimeni
la nici o întrebare.
O șoaptă zboară dintr-o carte în alta.
Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu.
Ați văzut un corb cu o rază de lună în cioc?
.
Când noaprea este prea fierbinte,
stele devin colțunași.
Mi-ar plăcea ca după ce voi fi decapitat,
capul meu să fie coborât
într-o fântână răcoroasă, adâncă.
Nu uita niciodată,
soarele răsare pentru tine,
nu răsari tu pentru el.
Boris
Marian
Limbă nouă
Limbă nouă
Limbă nouă, senzație crudă,
Din Siracuza ți-aduc caracudă,
Din Philadelphia vin cu elevele
Care ascultă manelele.
În tâmplă primesc glonțul și clonțul ,
Plânge-mă și vecinul Pahonțu,
Există un înțeles , eu nu-al apăr,
Prea-s mulți nebuni în aer, în apă,
Prea multă milă nu cheamă iubire,
Parcul e plin de regi lear și de lire.
Boris Marian
Limbă nouă, senzație crudă,
Din Siracuza ți-aduc caracudă,
Din Philadelphia vin cu elevele
Care ascultă manelele.
În tâmplă primesc glonțul și clonțul ,
Plânge-mă și vecinul Pahonțu,
Există un înțeles , eu nu-al apăr,
Prea-s mulți nebuni în aer, în apă,
Prea multă milă nu cheamă iubire,
Parcul e plin de regi lear și de lire.
Boris Marian
Experiență
Să nu începi iar să vezi – o experiență
Pisica fuge de frică, omul fuge de foame, poetul este ca Budha – nu fuge.
O groapă cu oglinzi am văzut în copilărie, căzusem și eram plin de sânge. Oglinzile m-au salvat.
În Bibliotheca o bufniță își face veacul. De sute de ani nu a mai intrat nimeni. Brusc, s-a auzit foșnetul unei rochii. Un miros de ghiocei a năvălit în încăpere, pe brațul meu se odihnea sânul unei fecioare.
La capătul puterilor, valul ajunge la țărm, se sparge și pornește din nou lupta. Învață.
Să nu uităm că strămoșul nostru comun este haosul, că muma noastră este bezna. La unii se mai vede și azi.
Speranța se poate ascunde în cutia unei viori, în gâtul unei trompete, în buzunarul rupt al unui vagabond, niciodată în curtea unei măreț castel.
Uneori umbrele scriu versuri sau desenează monștri.
Numără-te, strigă comandantul plutonului de execuție. Te trezești, ce pluton, ce execuție, sună telefonul.
Un vulcan nu așteaptă nici jertfe, nici hrană, el se dăruie, dar ce prăpăd.
După ce au plecat hoții m-am simțit mai bogat, eram liber.
Niciodată focul nu va avea intensitatea durerii sau a iubirii, este foc și atât.
Boris Marian
Pisica fuge de frică, omul fuge de foame, poetul este ca Budha – nu fuge.
O groapă cu oglinzi am văzut în copilărie, căzusem și eram plin de sânge. Oglinzile m-au salvat.
În Bibliotheca o bufniță își face veacul. De sute de ani nu a mai intrat nimeni. Brusc, s-a auzit foșnetul unei rochii. Un miros de ghiocei a năvălit în încăpere, pe brațul meu se odihnea sânul unei fecioare.
La capătul puterilor, valul ajunge la țărm, se sparge și pornește din nou lupta. Învață.
Să nu uităm că strămoșul nostru comun este haosul, că muma noastră este bezna. La unii se mai vede și azi.
Speranța se poate ascunde în cutia unei viori, în gâtul unei trompete, în buzunarul rupt al unui vagabond, niciodată în curtea unei măreț castel.
Uneori umbrele scriu versuri sau desenează monștri.
Numără-te, strigă comandantul plutonului de execuție. Te trezești, ce pluton, ce execuție, sună telefonul.
Un vulcan nu așteaptă nici jertfe, nici hrană, el se dăruie, dar ce prăpăd.
După ce au plecat hoții m-am simțit mai bogat, eram liber.
Niciodată focul nu va avea intensitatea durerii sau a iubirii, este foc și atât.
Boris Marian
Două capitorle
Oraşele NU şi Da
Poetului E.E.
Oraşul NU, oraşul DA. Ambele la fel de rele. Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală.Timpul trece. Când m-am născut nu ştiam că va fi atât de aspru,limitat.Cine nu are duşmani, nu trăieşte
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear.Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa.Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
BORIS MARIAN
Poetului E.E.
Oraşul NU, oraşul DA. Ambele la fel de rele. Numai cuvintele contează, restul este trăncăneală.Timpul trece. Când m-am născut nu ştiam că va fi atât de aspru,limitat.Cine nu are duşmani, nu trăieşte
.Literatura este un colac de salvare nesigur. Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.Demontarea spaimei este obligatorie.Mă simt ca regele Lear.Mă simt ca un Iov.
Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa.Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul. Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare. De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul? Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul. Mă întreabă profesorul,şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină, profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....
Eu sunt un om ca oricare, prietene,sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii?Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi , dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nici o revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.
BORIS MARIAN
Caiet de sală
Un caiet de sală
Citesc versurile tinereţii mele, strălucesc versurile ca nişte ochi de pisică sau ca ţigările unor puşti sub scară, ca părul ielelor, electrizat sub ramuri, ca nucleele la microscop, ca submarinele ieşite din adâncuri, aprind lumina şi totul se risipeşte, în faţa mea, oglinda mă priveşte mustrătoare, ironică, aproape neiertătoare.
„Numai copacilor morţi le place focul” , spuneam cândva, azi privesc îngrijorat cerul, cineva deschide lângă mine o umbrelă înflorată, un gând mărunt dă colţul ca un şobolan, mi-e dor de bobul de afină strivit între dinţi, de mătasea buzelor, prin sânge mai trec pui de balaur, un fulger loveşte vârful copacului părăsit, focul ne luminează ca pe nişte vase vechi de aramă, nici nu mă clintesc, am uitat şi ce spuneam cândva.
Aştept, dacă este nevoie, măncred în timp, nu m-a purtat el peste tot până astăzi? Ştiu, în suferinţă bufniţele se ascund. Cei asupriţi de propriile gânduri se reculeg în pustiu, dar ceilalţi? Cunosc câteva uşi tainice, prin care ajungi mai degrabă la capăt. În suferinţă bufniţele se ascund.
Eu cred că în prezenţa orgoliului, aşa cred, dispare oricare satisfacţie, chiar şi buruienile se usucă, la vremea pâslarilor, orgoliul se ascunde într-un cotlon şi mârâie, răspuns de nicăieri, poate pâslarii privesc cu înţelegere orgoliul.
Fulgerată de jerbele memoriei, Bucovina mea se desfăşoară, o sete de liniştre şi armonie, orăşelul bunicii mele, lăcaşuri vechi de reculegere, spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor, căruţe lăsând printzre roţi bălegarul cuminţilor cai, petunii şi rumene fete cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate de un duh nevăzut, feroviari picotind cu ţigara în gură, bunica, sfeşnice veşnic plângând, cu braţe nălţate, mereu le visez, dar ce subiecte aveam, acum nu mai e nici un loc pentru ele.
Boris Marian
Citesc versurile tinereţii mele, strălucesc versurile ca nişte ochi de pisică sau ca ţigările unor puşti sub scară, ca părul ielelor, electrizat sub ramuri, ca nucleele la microscop, ca submarinele ieşite din adâncuri, aprind lumina şi totul se risipeşte, în faţa mea, oglinda mă priveşte mustrătoare, ironică, aproape neiertătoare.
„Numai copacilor morţi le place focul” , spuneam cândva, azi privesc îngrijorat cerul, cineva deschide lângă mine o umbrelă înflorată, un gând mărunt dă colţul ca un şobolan, mi-e dor de bobul de afină strivit între dinţi, de mătasea buzelor, prin sânge mai trec pui de balaur, un fulger loveşte vârful copacului părăsit, focul ne luminează ca pe nişte vase vechi de aramă, nici nu mă clintesc, am uitat şi ce spuneam cândva.
Aştept, dacă este nevoie, măncred în timp, nu m-a purtat el peste tot până astăzi? Ştiu, în suferinţă bufniţele se ascund. Cei asupriţi de propriile gânduri se reculeg în pustiu, dar ceilalţi? Cunosc câteva uşi tainice, prin care ajungi mai degrabă la capăt. În suferinţă bufniţele se ascund.
Eu cred că în prezenţa orgoliului, aşa cred, dispare oricare satisfacţie, chiar şi buruienile se usucă, la vremea pâslarilor, orgoliul se ascunde într-un cotlon şi mârâie, răspuns de nicăieri, poate pâslarii privesc cu înţelegere orgoliul.
Fulgerată de jerbele memoriei, Bucovina mea se desfăşoară, o sete de liniştre şi armonie, orăşelul bunicii mele, lăcaşuri vechi de reculegere, spitalul, livada cu meri, parcul vânătorilor, căruţe lăsând printzre roţi bălegarul cuminţilor cai, petunii şi rumene fete cu viaţă şi frică în ele, marfare mânate de un duh nevăzut, feroviari picotind cu ţigara în gură, bunica, sfeşnice veşnic plângând, cu braţe nălţate, mereu le visez, dar ce subiecte aveam, acum nu mai e nici un loc pentru ele.
Boris Marian
Visam
Visam
Visam că mă ţinea cineva de mâini. Noaptea mă ţinea cineva de mâini. Nu-mi dădea drumul. În jur alergau nimfele mlădioase, goale, dar foarte decente. Nu se uitau la mine. Dansau . Mai repede decât visurile mele, iar somnul fugea ca un tren prin tunelul dintre Franţa şi Elveţia. Un ameste de cenuşă şi sânge aştepta afară, printre tufişuri. Un chip apărea deasupra zorilor, dar zorii nu veneau, parcă se depărtau. Îi vedeam irişii în mişcare, în strălucire, nările fine, respiraţia de trandafir, simţeam cum o petală mi se strecoară sub gulerul larg. Un gând a căzut de-a dura. I s-au aprins obrajii şi gura. I-am dezmierdat şovăielnic carnea, un văl de mireasă. Aleasa mea, soţia mea, te-ai lipt toată, tăcută, gândul - ciută zglobie, umed e gândul, cine mai ştie de noi? Ca nişte struguri au trecut orele prin noi, tălpile nu le simţeam, pământul nu mai era nici sprijin şi nici pedeapsă. Apoi a trecut primăvara ca un bivol. Pietrele stau cuminţi. Trenul aleargă. Acum străzile-s ude. Ploaia ne bate cu bice de lacrimi. Inima bate zadarnic în stâncă. Tâmpla zvâcneşte ca un şarpe decapitat ce nu vrea să moară. Nu pot striga, doar visez, aş trezi toţi vecinii, chiar pe strămoşi i-aş trezi, ce vor spune ,vai, ce noi generaţii crescură, lupi sunt ei, nu sunt oameni, apoi mă visez ca strămoş.
Învăţam pentru bacalaureat, aşa este filmul. Integralele mă iau de gât şi mă sugrumă. Eu apuc femurul portarului mort de cincizeci de ani, adică este schelet dăruit de însuşi el, proprietarul, lovesc în pluşul de pe masa comisiei.
Iar este noapte, mă trezesc de-a binelea, eşti lângă mine, nu este vis, fruntea mi-e umedă ca după ieşirea din Maelstrom . Te sărut şi adorm liniştit.
Boris Marian
Visam că mă ţinea cineva de mâini. Noaptea mă ţinea cineva de mâini. Nu-mi dădea drumul. În jur alergau nimfele mlădioase, goale, dar foarte decente. Nu se uitau la mine. Dansau . Mai repede decât visurile mele, iar somnul fugea ca un tren prin tunelul dintre Franţa şi Elveţia. Un ameste de cenuşă şi sânge aştepta afară, printre tufişuri. Un chip apărea deasupra zorilor, dar zorii nu veneau, parcă se depărtau. Îi vedeam irişii în mişcare, în strălucire, nările fine, respiraţia de trandafir, simţeam cum o petală mi se strecoară sub gulerul larg. Un gând a căzut de-a dura. I s-au aprins obrajii şi gura. I-am dezmierdat şovăielnic carnea, un văl de mireasă. Aleasa mea, soţia mea, te-ai lipt toată, tăcută, gândul - ciută zglobie, umed e gândul, cine mai ştie de noi? Ca nişte struguri au trecut orele prin noi, tălpile nu le simţeam, pământul nu mai era nici sprijin şi nici pedeapsă. Apoi a trecut primăvara ca un bivol. Pietrele stau cuminţi. Trenul aleargă. Acum străzile-s ude. Ploaia ne bate cu bice de lacrimi. Inima bate zadarnic în stâncă. Tâmpla zvâcneşte ca un şarpe decapitat ce nu vrea să moară. Nu pot striga, doar visez, aş trezi toţi vecinii, chiar pe strămoşi i-aş trezi, ce vor spune ,vai, ce noi generaţii crescură, lupi sunt ei, nu sunt oameni, apoi mă visez ca strămoş.
Învăţam pentru bacalaureat, aşa este filmul. Integralele mă iau de gât şi mă sugrumă. Eu apuc femurul portarului mort de cincizeci de ani, adică este schelet dăruit de însuşi el, proprietarul, lovesc în pluşul de pe masa comisiei.
Iar este noapte, mă trezesc de-a binelea, eşti lângă mine, nu este vis, fruntea mi-e umedă ca după ieşirea din Maelstrom . Te sărut şi adorm liniştit.
Boris Marian
Sunt fericit
Sunt fericit
Sunt fericit că am curăţat cu grijă
Grajdurile lui Augias,
Fiecare are propriile grajduri,
Să nu spuneţi că nu este aşa,
Sunt fericit că aleasa inimii mele
Mă acceptă aşa cum sunt
De circa jumătate de secol,
Sunt fericit că durerile nu mă ucid,
Sunt fericit că nu ascult glasul mieros la urii,
Sunt fericit şi atunci când nimeni sau aproape nimeni
Nu-mi dă dreptate, doar nu este o gaură în cer,
Nici Dumnezeu, iar eu nu sunt Acela,
Nici El nu are mereu dreptate,
Dacă dreptatea s-ar înstăpâni în lume,
Ar rămâne în picioare numai iarba,
Nu ar avea cine s-o pască,
A rupe un fir de iarbă este începutul
Nedreptăţii.
Boris Marian
Sunt fericit că am curăţat cu grijă
Grajdurile lui Augias,
Fiecare are propriile grajduri,
Să nu spuneţi că nu este aşa,
Sunt fericit că aleasa inimii mele
Mă acceptă aşa cum sunt
De circa jumătate de secol,
Sunt fericit că durerile nu mă ucid,
Sunt fericit că nu ascult glasul mieros la urii,
Sunt fericit şi atunci când nimeni sau aproape nimeni
Nu-mi dă dreptate, doar nu este o gaură în cer,
Nici Dumnezeu, iar eu nu sunt Acela,
Nici El nu are mereu dreptate,
Dacă dreptatea s-ar înstăpâni în lume,
Ar rămâne în picioare numai iarba,
Nu ar avea cine s-o pască,
A rupe un fir de iarbă este începutul
Nedreptăţii.
Boris Marian
Oglinda lui Narcis
OGLINDA LUI Narcis
Pansamente. Un chirurg morococănos. Mi-e milă de mine. Vă place Bulgakov? Cu asta am spus totul.
Când cineva vorbeşte de lipsa totală de valoare literară a unui text, ceva mi se pare suspect. Dacă inscripţiile antice aveau şi au o valoare, atunci?
Frumos nume, Doralinda Gioconda, l-am inventat într-o noapte pentru a goni un coşmar.
Bătrâneţea începe prin refuzul schimbărilor. Eşti tânăr când chiar tu provoci schimbări. Mi s-a spus că te-ai stins într-o toamnă sub ninsoarea de frunze şţi flori, c-ai plecat sptre o iarnă înaltă, în munţii clădiţi peste nori, mi s-a spus să nu-ţi scriu, că-i zadarnic... Este groaznic să te cerţi cu fiinţa apropiată, mai blând este scaunul electric.
Mă tratez singur, în splbăticie. Natura mă ajută. Robinson şi prometeu sunt fraţi. Un lepros poate fi tratat cu milă, la fel un bolnav de SIDA,
de cancer, dar un om încărcat de ură fie mizantropă, misogină, xenofobă, Doamne, este intratatabil, cum poate fi un nebun tratat dacă nu-şi recunoaşte nebunia?
Fericirea depinde de gradul de nefericire al celor din jur. Pare absurd, dar aşa este.
Un om s-a născut cu patru mâini şi patru picioare. A fost adus în faţa unor oficialităţi, s-a telefonat la preşedinţia statului, însuşi Tovarăşul a vrut să-l vadă. Au intervenit evenimentele de la Timişoara, apoi la Bucureşti, Tovarăşul a ajuns o piesă istorică, greu de suportat la prima vedere. Omul cu anomalia a dispărut. Se pare că a fost împuşcat la învălmăşeală. Una dintre marile pierderi ale zilelor de după 22 decembrie 1989. Acum ne ocupăm de cadavrul Tovarăşului. Unii cred că NC mai trăieşte. Se poate.
Nu cred că un artist poate avea un suflet meschin. Ori nu este artist ori nu are suflet meschin. Arta este ca şi vinul de calitate, vinul prost se recunoaşte.
Se spune că omul cu patru mâini şi patru picioare nu s-a născut aşa, de fapt la Secu au fost bătuţi doi oameni în aşa hal, încât din doi oameni au reuşit să refacă unul. Dar Tovarăşului nu i s-a spus nimic.
Ca un şarpe, infecţia pătrunde în trup, pleacă numai când vrea. Am un mare respect pentru şerpi, oricât de mic este tot are un efect asupra privitorului. Opusul şarpelui pare a fi porcul, este naiv, bonom, hrănitor. De aia nu-mi place porcul, nu mă impresionează.
Adeseori memoria pare a înlocui inteligenţa, oiar am mai matre încredere în trupul meu decât în sufletul meu. Trupul poate fi controlat, sufletul o ia razna. Pe cer, las circa treizeci de metri o basculă cu ciment se clatină ţinută cu mâna de un om, tot ansamblul fiind plimbat de o macara uriaşă. Dacă se rupe cablul, pagubele materiale vor fi mari, cine se va gândi la sufletul omului. Materialism ordinar.
Încerc să-l înţeleg pe Pasternak în original. Nu ştiu cum îl falsifică traducătorii, că eu pricep fiecare cuvânt, dar nu pind sensul. Omul vorbeşte o limbă proprie, ca Rilke, Trakl. Sunt ininteligibili, ceea ce este mai grav decât a fi intraductibil, ca Eminescu.
Pomii au crescut pentru tine, pasărea pentru tine cântă, cerul este mai bleu ca de obicei, respiri, inspiri, cine spune că nu există fericire? Dar durează o fracţiune de secundă. Cineva spunea că toamna este o flacără. . Poftim!
Sărutul soţiei la trezie este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu mi l-a oferit. Cine are ceva de comentat, să vorbească în barba lui.
Cred că există oameni cu care nu vei găsi niciodată o cale de comunicare. Deci nu Turnul Babel este de vină, ci genetica.
Singuratici nu sunt sfinţii, ci mizantropii.
Cuvintele MEDIOCRITATE, ELITĂ exprimă dispreţul pentru Creaţia Divină. Iluminismul francez, Revoluţia franceză nu ne-a învăţat nimic. Dacă Dumnezeu este un mediocru, ce ne facem ?
Înainte credeam că Pământul este al meu, acum eu sunt al pământului.
Eram pe malul unui lac cu apă tulbure. Prindeam mormoloci pentru momeală, din apă mai săreau peşti mititei, o pisică albă înota crowl şi îi prindea dintr-o simplă mişcare. „E lupul argintiu”, spuneau oamenii. Pe mal, doi pui curăţaţi de pene, aşa pe viu, se luptau pentru nişte viermişori, ceva teribil. M-am trezit, mă durea spatele, trebuia să merg la operaţie. Asta era.
Dumnezeu nu dfă atâta frumuseţe, câtâ bunătate, iar răutatea vine de la sine.
Ofelia, mergi la mănăstire, strigară Hitler, Himmler şi Stalin într-un glas.
S-au culcat să facă dragoste. Sunt musafir, plec la plimbare. Văd un film, mănânc seminţe. O florăreasă îmi face cu ochiul. Dorm în parc. Dimineaţa, o damă îmi iese în cale. Este nedormită, o vietnameză, chiar drăguţă. Îi dau doi franci să mă lase în pace. Unde să merg? Sena mă aşteaptă. Un vis.
La un moment dat, totul pare în plus. Un peron fals. O cunoscută şi-a schimbat rochia, dar pălăria a rămas aceeaşi. Poate că nu este aceeaşi femeie. Uluitoare asemănare.
Singurătatea morţilor reînviaţi.
Frumos nume, Teodolina. Plin de mister. Zâmbet ascuns, drapat de ironie, de tristeţe? Romantism refulat? Comorile furate ale piramidelor egiptene.
Personajul secundar. Îi tremură mâinile. A fost cândva ducele ţinutului. De mult nu mai este ce a fost, de mult nu mai este ceea ce era. Dar, de fapt nu fost niciodată ceea ce crede despre el. Tinereţea nu este fericire, ci nelinişte.
Când spui Anna Ahmatova, simţi cum materia curge, ca în Bacovia.
Focul soarelui este şi focul iadului.
Sisif nu-mi este prieten, sunt eu însumi, dar nu recunosc.
Să citeşti numai cărţi pentru copii. Vei fi mai bun. Mai adaugă şi Cervantes.
O rază prin paharul de vin roşu, aceasta este prietenia. Nici lupul, nici tapirul, şacalul şi vampirul nu vor şti să bea un pahar de vin roşu.
Viaţă de lut? Există viaţă de lut? Atunci nu mai ştim ce este cerul.
Durerea şi viaţa se opun morţii.
Păstorul însoţeşte turma, biciul loveşte aerul, aceasta o fi religia? Nu cred.
În iaz, două fete fac baie. Sunt goale. Ţipă de bucurie. Un corb le salută din zbor. Fluturii zboară inconştienţi de propria frumuseţe. Muzica însoţeşte un mort sau pe viitorii morţi? Mortul zâmbeşte la soare.
O greşeală poate să atârne mai greu decât o sută de fapte bune, aşa este făcut omul să judece. Nu e de la Dumnezeu.
Am pierdut două iubite, una de luni şi una de vineri, mi-a mai rămas cea de duminică, ce vreau să spun? Este foarte clar. Moartea e fizică.
Ploaia lui Maugham, bere, lacrimi. Roşcovanul câine kuku. La marginea imperiului Margarine. Bărbaţii simtz dorul mamei toată viaţa. Chiar şi cei mai violenţi, gen Bud Spencer.
Va urma. BORIS MARIAN
Pansamente. Un chirurg morococănos. Mi-e milă de mine. Vă place Bulgakov? Cu asta am spus totul.
Când cineva vorbeşte de lipsa totală de valoare literară a unui text, ceva mi se pare suspect. Dacă inscripţiile antice aveau şi au o valoare, atunci?
Frumos nume, Doralinda Gioconda, l-am inventat într-o noapte pentru a goni un coşmar.
Bătrâneţea începe prin refuzul schimbărilor. Eşti tânăr când chiar tu provoci schimbări. Mi s-a spus că te-ai stins într-o toamnă sub ninsoarea de frunze şţi flori, c-ai plecat sptre o iarnă înaltă, în munţii clădiţi peste nori, mi s-a spus să nu-ţi scriu, că-i zadarnic... Este groaznic să te cerţi cu fiinţa apropiată, mai blând este scaunul electric.
Mă tratez singur, în splbăticie. Natura mă ajută. Robinson şi prometeu sunt fraţi. Un lepros poate fi tratat cu milă, la fel un bolnav de SIDA,
de cancer, dar un om încărcat de ură fie mizantropă, misogină, xenofobă, Doamne, este intratatabil, cum poate fi un nebun tratat dacă nu-şi recunoaşte nebunia?
Fericirea depinde de gradul de nefericire al celor din jur. Pare absurd, dar aşa este.
Un om s-a născut cu patru mâini şi patru picioare. A fost adus în faţa unor oficialităţi, s-a telefonat la preşedinţia statului, însuşi Tovarăşul a vrut să-l vadă. Au intervenit evenimentele de la Timişoara, apoi la Bucureşti, Tovarăşul a ajuns o piesă istorică, greu de suportat la prima vedere. Omul cu anomalia a dispărut. Se pare că a fost împuşcat la învălmăşeală. Una dintre marile pierderi ale zilelor de după 22 decembrie 1989. Acum ne ocupăm de cadavrul Tovarăşului. Unii cred că NC mai trăieşte. Se poate.
Nu cred că un artist poate avea un suflet meschin. Ori nu este artist ori nu are suflet meschin. Arta este ca şi vinul de calitate, vinul prost se recunoaşte.
Se spune că omul cu patru mâini şi patru picioare nu s-a născut aşa, de fapt la Secu au fost bătuţi doi oameni în aşa hal, încât din doi oameni au reuşit să refacă unul. Dar Tovarăşului nu i s-a spus nimic.
Ca un şarpe, infecţia pătrunde în trup, pleacă numai când vrea. Am un mare respect pentru şerpi, oricât de mic este tot are un efect asupra privitorului. Opusul şarpelui pare a fi porcul, este naiv, bonom, hrănitor. De aia nu-mi place porcul, nu mă impresionează.
Adeseori memoria pare a înlocui inteligenţa, oiar am mai matre încredere în trupul meu decât în sufletul meu. Trupul poate fi controlat, sufletul o ia razna. Pe cer, las circa treizeci de metri o basculă cu ciment se clatină ţinută cu mâna de un om, tot ansamblul fiind plimbat de o macara uriaşă. Dacă se rupe cablul, pagubele materiale vor fi mari, cine se va gândi la sufletul omului. Materialism ordinar.
Încerc să-l înţeleg pe Pasternak în original. Nu ştiu cum îl falsifică traducătorii, că eu pricep fiecare cuvânt, dar nu pind sensul. Omul vorbeşte o limbă proprie, ca Rilke, Trakl. Sunt ininteligibili, ceea ce este mai grav decât a fi intraductibil, ca Eminescu.
Pomii au crescut pentru tine, pasărea pentru tine cântă, cerul este mai bleu ca de obicei, respiri, inspiri, cine spune că nu există fericire? Dar durează o fracţiune de secundă. Cineva spunea că toamna este o flacără. . Poftim!
Sărutul soţiei la trezie este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu mi l-a oferit. Cine are ceva de comentat, să vorbească în barba lui.
Cred că există oameni cu care nu vei găsi niciodată o cale de comunicare. Deci nu Turnul Babel este de vină, ci genetica.
Singuratici nu sunt sfinţii, ci mizantropii.
Cuvintele MEDIOCRITATE, ELITĂ exprimă dispreţul pentru Creaţia Divină. Iluminismul francez, Revoluţia franceză nu ne-a învăţat nimic. Dacă Dumnezeu este un mediocru, ce ne facem ?
Înainte credeam că Pământul este al meu, acum eu sunt al pământului.
Eram pe malul unui lac cu apă tulbure. Prindeam mormoloci pentru momeală, din apă mai săreau peşti mititei, o pisică albă înota crowl şi îi prindea dintr-o simplă mişcare. „E lupul argintiu”, spuneau oamenii. Pe mal, doi pui curăţaţi de pene, aşa pe viu, se luptau pentru nişte viermişori, ceva teribil. M-am trezit, mă durea spatele, trebuia să merg la operaţie. Asta era.
Dumnezeu nu dfă atâta frumuseţe, câtâ bunătate, iar răutatea vine de la sine.
Ofelia, mergi la mănăstire, strigară Hitler, Himmler şi Stalin într-un glas.
S-au culcat să facă dragoste. Sunt musafir, plec la plimbare. Văd un film, mănânc seminţe. O florăreasă îmi face cu ochiul. Dorm în parc. Dimineaţa, o damă îmi iese în cale. Este nedormită, o vietnameză, chiar drăguţă. Îi dau doi franci să mă lase în pace. Unde să merg? Sena mă aşteaptă. Un vis.
La un moment dat, totul pare în plus. Un peron fals. O cunoscută şi-a schimbat rochia, dar pălăria a rămas aceeaşi. Poate că nu este aceeaşi femeie. Uluitoare asemănare.
Singurătatea morţilor reînviaţi.
Frumos nume, Teodolina. Plin de mister. Zâmbet ascuns, drapat de ironie, de tristeţe? Romantism refulat? Comorile furate ale piramidelor egiptene.
Personajul secundar. Îi tremură mâinile. A fost cândva ducele ţinutului. De mult nu mai este ce a fost, de mult nu mai este ceea ce era. Dar, de fapt nu fost niciodată ceea ce crede despre el. Tinereţea nu este fericire, ci nelinişte.
Când spui Anna Ahmatova, simţi cum materia curge, ca în Bacovia.
Focul soarelui este şi focul iadului.
Sisif nu-mi este prieten, sunt eu însumi, dar nu recunosc.
Să citeşti numai cărţi pentru copii. Vei fi mai bun. Mai adaugă şi Cervantes.
O rază prin paharul de vin roşu, aceasta este prietenia. Nici lupul, nici tapirul, şacalul şi vampirul nu vor şti să bea un pahar de vin roşu.
Viaţă de lut? Există viaţă de lut? Atunci nu mai ştim ce este cerul.
Durerea şi viaţa se opun morţii.
Păstorul însoţeşte turma, biciul loveşte aerul, aceasta o fi religia? Nu cred.
În iaz, două fete fac baie. Sunt goale. Ţipă de bucurie. Un corb le salută din zbor. Fluturii zboară inconştienţi de propria frumuseţe. Muzica însoţeşte un mort sau pe viitorii morţi? Mortul zâmbeşte la soare.
O greşeală poate să atârne mai greu decât o sută de fapte bune, aşa este făcut omul să judece. Nu e de la Dumnezeu.
Am pierdut două iubite, una de luni şi una de vineri, mi-a mai rămas cea de duminică, ce vreau să spun? Este foarte clar. Moartea e fizică.
Ploaia lui Maugham, bere, lacrimi. Roşcovanul câine kuku. La marginea imperiului Margarine. Bărbaţii simtz dorul mamei toată viaţa. Chiar şi cei mai violenţi, gen Bud Spencer.
Va urma. BORIS MARIAN
Poetul
Poetul
Poetul este un mândru cerb lovit de săgeata indiferenţei, sufletul său este un herb expus într-un palat al Florenţei.E urmărit de câinele-gonac, de tropăit de cizme strălucind de lac, el nu mai are unde să se ascundă, poate în ţintirim, într-o firidă scundă sau poate în iad, în focul pus de Cel de Sus?
Mi s-a spus că te-ai stins într-o toamnă, sub ninsoarea de frunze şi flori, c-ai plecat spre o iarnă înaltă, în munţii clădiţi peste nori, mi s-a spus să nu-ţi scriu, că-i zadarnic, să nu caut cumva să te sun, telefonul e mort ca şi glasul astupat cu pământ galben brun, mi s-a spus că, de fapt, stai alături, pe o stradă vecină cu noi, că trăieşti, dar nu vrei să-ţi văd chipul, unii cred c-am murit amândoi.
Boris Marian
Poetul este un mândru cerb lovit de săgeata indiferenţei, sufletul său este un herb expus într-un palat al Florenţei.E urmărit de câinele-gonac, de tropăit de cizme strălucind de lac, el nu mai are unde să se ascundă, poate în ţintirim, într-o firidă scundă sau poate în iad, în focul pus de Cel de Sus?
Mi s-a spus că te-ai stins într-o toamnă, sub ninsoarea de frunze şi flori, c-ai plecat spre o iarnă înaltă, în munţii clădiţi peste nori, mi s-a spus să nu-ţi scriu, că-i zadarnic, să nu caut cumva să te sun, telefonul e mort ca şi glasul astupat cu pământ galben brun, mi s-a spus că, de fapt, stai alături, pe o stradă vecină cu noi, că trăieşti, dar nu vrei să-ţi văd chipul, unii cred c-am murit amândoi.
Boris Marian
Copaia
Copaia şi alte imagini
Prima imagine, spune Chagall era copaia, simplă, pătrată, pe jumătate scobită. Un foc grozav a cuprins Vitebskul. Cineva scrie, azi, despre Kafka, nu a înţeles nimic. Ultimele cuvinte ale lui Josef K. au fost „Wie ein Hund”, ca un câine. Forţând timpul şi proporţiile, Ceauşescu a murit „ca un câine”. Nu fac apologia dictatorului, că nu l-am iubit de când s-a înscăunat, în 1965.
Chagall s-a născut ca un copil fără viaţă, o bilă albă ( dată morţii).Mai târziu, când se plictisea urca pe acoperiş. El ştia ce este mirosul somnului. Chipurile oamenilor semănau cu lumânările. Se întreba de unde vin zâmbetele oamenilor. Ochii părinteleu său aveau reflexe dulci, albastre. Cu o mână zbârcită, maronie le dădea copiilor prăjituri, mere coapte. Mama, trecută şi ea la cele veşnice, venea uneori, încet, Chagall simţea nevoia să o sprijine.
Închisoare veşnică – pământul. Cât este de impasibil. Noaptea stelele sunt albastre iar pământul devine violet. Poftim!
Profesorul nu dăruieşte din înţelepciune, ci din dragostea şi credinţa în frumos, spune însuşi profesorul urcat pe o treaptă mai sus decât noi, desfăşurând larg mânecile costumului în care se află mâinile sale subţiri, în vorbele voastre gândirea este aproape ucisă, uneori ea respiră în ritmul tăcerii, profesorul se îndreaptă spre tablă şi desenează un copac şi o pasăre, rădăcina care primeşte, fructul care se oferă pe jumătate şi pasărea care cântă fără sfârşit, apoi iese desfăşurând larg mânecile costumului în care se află mâinile sale subţiri.
Boris Marian
Prima imagine, spune Chagall era copaia, simplă, pătrată, pe jumătate scobită. Un foc grozav a cuprins Vitebskul. Cineva scrie, azi, despre Kafka, nu a înţeles nimic. Ultimele cuvinte ale lui Josef K. au fost „Wie ein Hund”, ca un câine. Forţând timpul şi proporţiile, Ceauşescu a murit „ca un câine”. Nu fac apologia dictatorului, că nu l-am iubit de când s-a înscăunat, în 1965.
Chagall s-a născut ca un copil fără viaţă, o bilă albă ( dată morţii).Mai târziu, când se plictisea urca pe acoperiş. El ştia ce este mirosul somnului. Chipurile oamenilor semănau cu lumânările. Se întreba de unde vin zâmbetele oamenilor. Ochii părinteleu său aveau reflexe dulci, albastre. Cu o mână zbârcită, maronie le dădea copiilor prăjituri, mere coapte. Mama, trecută şi ea la cele veşnice, venea uneori, încet, Chagall simţea nevoia să o sprijine.
Închisoare veşnică – pământul. Cât este de impasibil. Noaptea stelele sunt albastre iar pământul devine violet. Poftim!
Profesorul nu dăruieşte din înţelepciune, ci din dragostea şi credinţa în frumos, spune însuşi profesorul urcat pe o treaptă mai sus decât noi, desfăşurând larg mânecile costumului în care se află mâinile sale subţiri, în vorbele voastre gândirea este aproape ucisă, uneori ea respiră în ritmul tăcerii, profesorul se îndreaptă spre tablă şi desenează un copac şi o pasăre, rădăcina care primeşte, fructul care se oferă pe jumătate şi pasărea care cântă fără sfârşit, apoi iese desfăşurând larg mânecile costumului în care se află mâinile sale subţiri.
Boris Marian
Poemul ACUM
Poemul ACUM
Acum stă și citește ce scriu despre ea. Este un copil, face rău apoi râde, a doua zi, lui Prometeu i se făcu dor de vultur. Aceştia sunt poeţii, nişte prometei . In dragoste am fost orgolios, personajul admirat de mine era ridicolul, superbul Don Quijote. Sfâşierile nu lasă urme, doar lăuntrice gropi. Gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor. Deşi n-am fost şi nu sunt Don Quijote, iar tu nu eşti şi n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, eşti Femeia, căci nu mă vezi, nu ştii nimic din toate cutremurările din vis şi aievea, cristalul din privirea ta e rece şi raiul meu e sumbru. Tu eşti Eva. Eu numele tău îl ascund adânc în mine, în fibrele nervoase , fine...Mă jur pe Dumnezeu, nu era un curcubeu obişnuit, avea doar sunete şi nici un colorit, cânta precum o orgă sus, în ceruri, apul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalţ privirea,în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii,durere pulsând cu putere de gheizer.Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește...Incerc să mă interpretez pe mine,după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul,regizorul sunt eu,uneori se amestecă şi Dumnezeu,dar specatcolul este mereu întrerupt de exclmaţiile unui surd,poate că surzenia lui este darul Demiurgului.
Boris Marian
Acum stă și citește ce scriu despre ea. Este un copil, face rău apoi râde, a doua zi, lui Prometeu i se făcu dor de vultur. Aceştia sunt poeţii, nişte prometei . In dragoste am fost orgolios, personajul admirat de mine era ridicolul, superbul Don Quijote. Sfâşierile nu lasă urme, doar lăuntrice gropi. Gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor. Deşi n-am fost şi nu sunt Don Quijote, iar tu nu eşti şi n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol, eşti Femeia, căci nu mă vezi, nu ştii nimic din toate cutremurările din vis şi aievea, cristalul din privirea ta e rece şi raiul meu e sumbru. Tu eşti Eva. Eu numele tău îl ascund adânc în mine, în fibrele nervoase , fine...Mă jur pe Dumnezeu, nu era un curcubeu obişnuit, avea doar sunete şi nici un colorit, cânta precum o orgă sus, în ceruri, apul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalţ privirea,în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid.Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii,durere pulsând cu putere de gheizer.Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește...Incerc să mă interpretez pe mine,după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul,regizorul sunt eu,uneori se amestecă şi Dumnezeu,dar specatcolul este mereu întrerupt de exclmaţiile unui surd,poate că surzenia lui este darul Demiurgului.
Boris Marian
Scutierul Păturică
Scutierul Păturică.
Ce spun conducătorii? Mă doare undeva. Din Evul Mediu mă doare. Vorba cârciumarului din Bellevue – do ut res. Conducătorii sunt rapizi, scutierii se mişcă mai greu. Don Juan lipseşte de la apel. E la infermelie. Are infecţie luetică. Trece. Don Juan trece. Scutierul este un Păturică, ceva mai solid. Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain? E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.
Cândva creşteam viermi de mătase, îi priveam cum alunecă unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud, verde, strălucitoare. Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară.
Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare să n-alunece-n groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, de ce, Doamne, de ce eu sunt alesul? De ce, Doamne, de ce?
Bucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citeşte nici orbul cu sensibilitatea în deşte, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ.
Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă şi Dumnezeu, dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că eu nu înţeleg surzenia lui, poate că-i darul Demiurgului.
BORIS MARIAN
Ce spun conducătorii? Mă doare undeva. Din Evul Mediu mă doare. Vorba cârciumarului din Bellevue – do ut res. Conducătorii sunt rapizi, scutierii se mişcă mai greu. Don Juan lipseşte de la apel. E la infermelie. Are infecţie luetică. Trece. Don Juan trece. Scutierul este un Păturică, ceva mai solid. Doamne, nu mă-nvăţa ce-i ura, nu-mi lăsa sufletul să plece ca un lup în lume, unde e fratele meu, Cain? E lângă tine, lângă tine, îmi spune Domnul, acum este momentul răzbunării. Eu tac, se uită lung la mine Cain, el plânge .ori îşi tăinuieşte gândul? O, Doamne, nu mă pune la-ncercare, dă-mi-l pe Cain înapoi, ca-n vremuri bune. Priveşte Cain şi se roagă-ncet cu mine.
Cândva creşteam viermi de mătase, îi priveam cum alunecă unul peste altul, ca nişte degete tăiate care se mişcă autonom, păstrând totuşi dorinţa de a apuca, de a lua. Muşcau cu sete din frunza de dud, verde, strălucitoare. Iar mătasea lor are ceva din lumina stelară.
Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare să n-alunece-n groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, de ce, Doamne, de ce eu sunt alesul? De ce, Doamne, de ce?
Bucuria de a te trezi la miezul nopţii, în miez de zi, de a scrie versuri pe care nu le citeşte nici orbul cu sensibilitatea în deşte, sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, vor înflori în curând grădinile-n cer, morţii blânzi din pământ.
Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu, uneori se amestecă şi Dumnezeu, dar, din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamaţiile unui surd, poate că eu nu înţeleg surzenia lui, poate că-i darul Demiurgului.
BORIS MARIAN
Poemul boemului
Poemul boemului
Bem şi bem, unii lapte negru, alţii whiskey, alţii joacă rişca, table, domino. Fiecare cu Alzheimerul său, unii spun, da, era evreu, nu, zic alţii, Iceberg era evreu, ăla de l-a scufundat pe Titanic, unde juca Di Caprio, taci, nu fii rasist, şopteşte bunica Mandela, pe cer treceau corbii sub formă de cruci zburătoare, va fi război, şopti un vulpoi, taci, spune coana mare, dar, de câte ori mi-am renegat fiinţa, mi-am revăzut copilăria-n vis, executat de prpriile cuvinte, sufletul meu zbura în paradis, ţi-am respectat întotdeauna existenţa, Doamne, de ce ai tăcut mereu? Păcatele mi le priveşti cu-ngăduinţă, păgânilor le laşi un eu şi un zeu, iar versul Tu mi-l pui să spună tot ceea ce trece prin preversă mintea mea., în timp ce buha nopţii îmi şopteşte, joci pân-la capăt ori nu mai juca. Ce faci, joci, al naibii să fii, sau te joci cu noi? Printre cei noi era şi unul Mortu D. Mortu, din neam nobil. Avea şi diplomă. Ce bine te învaţă experienţa şi ce frumos e drumul spre Florenţa şi ce uşor se lecuieşte orice boală, eu n-am să dau la nimeni socoteală. Stai, mă, asta este din beniuc, de unde furam eu mere, că avea mere în curte, zicea să le luăm fără sfială, dar, apoi arunca un băţ gros după noi. Doi stâlpi susţin azi lumea-n neclintire, onoarea roz şi-albastra mea iubire de viaţă, de prieteni, iară soarta îmi este chiar amantă, asta-i partea cea bună, cunoscută de candide, pentru că, Doamne, Tu eşti lector ipocrit, îmi reciteşti poemele, zâmbeşti, în ochii Tăi eu văd că nu mă crezi.
Boris Marian
Bem şi bem, unii lapte negru, alţii whiskey, alţii joacă rişca, table, domino. Fiecare cu Alzheimerul său, unii spun, da, era evreu, nu, zic alţii, Iceberg era evreu, ăla de l-a scufundat pe Titanic, unde juca Di Caprio, taci, nu fii rasist, şopteşte bunica Mandela, pe cer treceau corbii sub formă de cruci zburătoare, va fi război, şopti un vulpoi, taci, spune coana mare, dar, de câte ori mi-am renegat fiinţa, mi-am revăzut copilăria-n vis, executat de prpriile cuvinte, sufletul meu zbura în paradis, ţi-am respectat întotdeauna existenţa, Doamne, de ce ai tăcut mereu? Păcatele mi le priveşti cu-ngăduinţă, păgânilor le laşi un eu şi un zeu, iar versul Tu mi-l pui să spună tot ceea ce trece prin preversă mintea mea., în timp ce buha nopţii îmi şopteşte, joci pân-la capăt ori nu mai juca. Ce faci, joci, al naibii să fii, sau te joci cu noi? Printre cei noi era şi unul Mortu D. Mortu, din neam nobil. Avea şi diplomă. Ce bine te învaţă experienţa şi ce frumos e drumul spre Florenţa şi ce uşor se lecuieşte orice boală, eu n-am să dau la nimeni socoteală. Stai, mă, asta este din beniuc, de unde furam eu mere, că avea mere în curte, zicea să le luăm fără sfială, dar, apoi arunca un băţ gros după noi. Doi stâlpi susţin azi lumea-n neclintire, onoarea roz şi-albastra mea iubire de viaţă, de prieteni, iară soarta îmi este chiar amantă, asta-i partea cea bună, cunoscută de candide, pentru că, Doamne, Tu eşti lector ipocrit, îmi reciteşti poemele, zâmbeşti, în ochii Tăi eu văd că nu mă crezi.
Boris Marian
Tăcere
Tăcere
-----------------
Omucidere prin tăcere.
Tu te adresezi cuiva,el bea bere,
Respectivul , respectiva nu-ţi răspund.
Poţi să plângi, să urli, grunt.
Să te indignezi, să întrebi,
să te umileşti?
NU, acesta este răspunsul din sfere cereşti.
Ca şi cum adresatul a murit şi el.
Doi morţi deodată, un singur şrapnel.
Asta se numeşte civilizaţie.
Mai bine un glonţ tras de după colţ, într-o staţie.
Cauza revoluţiilor.
Poporul fără chiloţi
a cerut Libertate pentru iloţi.
Inchidem ochii, efantul nu este în baie,
Orbii ucid orbi, băi, Laie.
Boris Marian
-----------------
Omucidere prin tăcere.
Tu te adresezi cuiva,el bea bere,
Respectivul , respectiva nu-ţi răspund.
Poţi să plângi, să urli, grunt.
Să te indignezi, să întrebi,
să te umileşti?
NU, acesta este răspunsul din sfere cereşti.
Ca şi cum adresatul a murit şi el.
Doi morţi deodată, un singur şrapnel.
Asta se numeşte civilizaţie.
Mai bine un glonţ tras de după colţ, într-o staţie.
Cauza revoluţiilor.
Poporul fără chiloţi
a cerut Libertate pentru iloţi.
Inchidem ochii, efantul nu este în baie,
Orbii ucid orbi, băi, Laie.
Boris Marian
O, comedia mea nemuritoare
O, comedia mea nemuritoare
O, comedia mea nemuritoare, exilul meu pe creierul în floare, cum mă uitaţi, prieteni fără patimi şi fără pete, dincolo de gratii şi dincolo de graţiile sublime ale Sibyllei din scriptura sibyllină, eu m-am născut bogat, ca regii antici, cu anii am pierdut din mantii, azi port hlamida sărăciei strălucinde, exilul meu, regatul din cuvinte ... Poetul este Ali Baba ce-şi regăseşte trista lui comoară, pe care hoţii nu o pot fura, poetul este Ali Baba. Iar soarele e ironia voastră, poetul e pustia vastă, un prizonier al infinitului închis, un vis în vis.... Iubirea mea a fost greşala mea, nu o privi ca pe o dramă, în viaţă, ştie orice haimana, e totul trecător, nu bagi de seamă şi eşti deja albit, ceva mai calm, din artă faci un mit, din vorbe –vise, iubirea mea ca focul de napalm se stinse, sunt precum Ulise ce, după multe rătăciri, cuprins de dor, revine în Ithaca, muritor....Nu-mi cere să-nţeleg privirea ta, eu nu ştiu ce gândeşti, ştiu doar ce-aş vrea, sunt mii de vorbe ce nu spun prea mult, nu-mi cere să-nţeleg, sunt surd şi mut, pluteşte-n aer teama de a pierde ce-a fost şi ce va fi, precum din verde, un codruntreg devine brun, schilod, nu-s nici zăpadă, păsări, nici un rod, doar vântul rău, albastru, fără glas vuieşte, hohoteşte, „Bun rămas”, doar soarele învinge, ai răspuns, nemulţumirea iernii s-a ascuns.... Primejdiosul zâmbet sombrat în castitate , mişcările prudente şi umerii păgâni, ameţitoare noapte a şoaptei depărtate şi şarpele virtuţii curbându-ntre sâni (Nicolae Labiş, prieteni, citiţi-l).....Pietrele şoptesc... Intră...Aici e linişte ...Domneşte neaşteptatul, eu aş spune , Dumnezeu –neaşteptatul...Litera prinde vedere, litera prinde auz, cuvântul e adiere, fraza e un abuz, cuib zburător ne e gândul, sâmburii cad pe pământ, geana morţii, pândindu-l, aşteaptă sărutul – cuvânt, zeii muriră-n vechime, Un Dumnezeu ne-a rămas, viaţa mea – o miime dintr-o bătaie de ceas....Sfâşietor- Cântecul lui Maldoror din Gara Obor- unde a murit un vagabond din Chibrit, nu era beat, nici nu a furat, nici nu a minţit, un mort cinstit... Voi fi iar tânăr şi absurd, voi fi bătrân, încă nu simt, nu pot fi orb şi mut şi surd, dispreţuiesc căderea-n timp ... Blues pentru o pisică neagră, treacă-meargă, oameni pe targă, treacă-meargă,
furnici kamikadze, oameni de vază, gloanţe şi gloanţe, ce clanţă, ce zdreanţă, ce raniţă, baniţă, contabilul morţii e mort, doar un corb îi pune cu gingăşie o monedă aurie.
Boris Marian
O, comedia mea nemuritoare, exilul meu pe creierul în floare, cum mă uitaţi, prieteni fără patimi şi fără pete, dincolo de gratii şi dincolo de graţiile sublime ale Sibyllei din scriptura sibyllină, eu m-am născut bogat, ca regii antici, cu anii am pierdut din mantii, azi port hlamida sărăciei strălucinde, exilul meu, regatul din cuvinte ... Poetul este Ali Baba ce-şi regăseşte trista lui comoară, pe care hoţii nu o pot fura, poetul este Ali Baba. Iar soarele e ironia voastră, poetul e pustia vastă, un prizonier al infinitului închis, un vis în vis.... Iubirea mea a fost greşala mea, nu o privi ca pe o dramă, în viaţă, ştie orice haimana, e totul trecător, nu bagi de seamă şi eşti deja albit, ceva mai calm, din artă faci un mit, din vorbe –vise, iubirea mea ca focul de napalm se stinse, sunt precum Ulise ce, după multe rătăciri, cuprins de dor, revine în Ithaca, muritor....Nu-mi cere să-nţeleg privirea ta, eu nu ştiu ce gândeşti, ştiu doar ce-aş vrea, sunt mii de vorbe ce nu spun prea mult, nu-mi cere să-nţeleg, sunt surd şi mut, pluteşte-n aer teama de a pierde ce-a fost şi ce va fi, precum din verde, un codruntreg devine brun, schilod, nu-s nici zăpadă, păsări, nici un rod, doar vântul rău, albastru, fără glas vuieşte, hohoteşte, „Bun rămas”, doar soarele învinge, ai răspuns, nemulţumirea iernii s-a ascuns.... Primejdiosul zâmbet sombrat în castitate , mişcările prudente şi umerii păgâni, ameţitoare noapte a şoaptei depărtate şi şarpele virtuţii curbându-ntre sâni (Nicolae Labiş, prieteni, citiţi-l).....Pietrele şoptesc... Intră...Aici e linişte ...Domneşte neaşteptatul, eu aş spune , Dumnezeu –neaşteptatul...Litera prinde vedere, litera prinde auz, cuvântul e adiere, fraza e un abuz, cuib zburător ne e gândul, sâmburii cad pe pământ, geana morţii, pândindu-l, aşteaptă sărutul – cuvânt, zeii muriră-n vechime, Un Dumnezeu ne-a rămas, viaţa mea – o miime dintr-o bătaie de ceas....Sfâşietor- Cântecul lui Maldoror din Gara Obor- unde a murit un vagabond din Chibrit, nu era beat, nici nu a furat, nici nu a minţit, un mort cinstit... Voi fi iar tânăr şi absurd, voi fi bătrân, încă nu simt, nu pot fi orb şi mut şi surd, dispreţuiesc căderea-n timp ... Blues pentru o pisică neagră, treacă-meargă, oameni pe targă, treacă-meargă,
furnici kamikadze, oameni de vază, gloanţe şi gloanţe, ce clanţă, ce zdreanţă, ce raniţă, baniţă, contabilul morţii e mort, doar un corb îi pune cu gingăşie o monedă aurie.
Boris Marian
Madeleine
Madeleine
S-au golit nopțile toate,
cufere cu galbeni, sparte,
se mai văd urmele dinților în pernă,
craterul viselor, pe scândurile rupte,
licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine,
se-nvîrt palele, orele, zorii,
unde ne sunt îndurătorii?
Spuneai să fim buni,
dar ce bem înainte de moarte, Madeleine?
De privesc în sus, nu se vede nici un duh,
cine poate, mai crede, cine nu,
se întoarce cu fața la perete, în geamăt.
Şi-ngheaţă.
xxxxxxxxxxxxxxxx
. Cadavre pe Sena, acolo l-am zărit pe Paul Celan, avea o inimă fragilă, de porţelan, dacă puteam l-aş fi oprit din zbor, dar el acum se plimbă-n Elsinor.
Boris Marian
S-au golit nopțile toate,
cufere cu galbeni, sparte,
se mai văd urmele dinților în pernă,
craterul viselor, pe scândurile rupte,
licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine,
se-nvîrt palele, orele, zorii,
unde ne sunt îndurătorii?
Spuneai să fim buni,
dar ce bem înainte de moarte, Madeleine?
De privesc în sus, nu se vede nici un duh,
cine poate, mai crede, cine nu,
se întoarce cu fața la perete, în geamăt.
Şi-ngheaţă.
xxxxxxxxxxxxxxxx
. Cadavre pe Sena, acolo l-am zărit pe Paul Celan, avea o inimă fragilă, de porţelan, dacă puteam l-aş fi oprit din zbor, dar el acum se plimbă-n Elsinor.
Boris Marian
A muri de râs
A muri de râs este o tragedie
A muri de râs, undeva pe-Amur, într-un cor o voce scoate un sol pur, nici memorii scrise, nici narcişi, narcise, a muri de râs, când suntem de plâns. Poţi veni cu negrul frac, să zici că-i alb, nici arheologia nu este un fleac, nu păstrează glorii, nici poeme, dar, aur, arme, scrieri şi un vechi amnar, îl aprinzi, se pare că a fost un om ce râdea de toate şi a râs în somn, vulturul în norii albi râde şi el, a muri de râs poate şi.-un mişel, toţi vorbim de moarte, ignoranţi total, adevărul pare dezbrăcat, banal, când închid eu ochii, poate doar mă rog, dar este posibil să mă simt milog, deşi niciodată nu am fost umil, as muri de râs tocma-n Bougainville.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Din telefon nu iese nimeni, din window nu iese nimeni, dar dialog există. Binecuvântat fii omule, că m-ai auzit. Nu-mi plac plângăreţii, deşi, înţeleg să poate muri nu numai de râs, se poate muri din dragoster, din nedragoste, de foame, de îndestulare, de prea mult bine, de prea mult rău, dar şi o frunză moare, nici nu ştii de ce. Copacul râde şi frunza moare. Trebuie să te uiţi la mine- să-mi spui- ce se întâmplă? De ce iarba creşte în jos, de ce sentimentele dispar ca şi norii? De aş avea un avion ultramodern, aş prinde sentimentele din urmă. Am auzit că norii au viteze fantastice, în viaţa mea sunt câţiva oameni care strigă după ajutor, iar eu pur şi simplu nu ştiu ce să le spun.
Boris Marian
A muri de râs, undeva pe-Amur, într-un cor o voce scoate un sol pur, nici memorii scrise, nici narcişi, narcise, a muri de râs, când suntem de plâns. Poţi veni cu negrul frac, să zici că-i alb, nici arheologia nu este un fleac, nu păstrează glorii, nici poeme, dar, aur, arme, scrieri şi un vechi amnar, îl aprinzi, se pare că a fost un om ce râdea de toate şi a râs în somn, vulturul în norii albi râde şi el, a muri de râs poate şi.-un mişel, toţi vorbim de moarte, ignoranţi total, adevărul pare dezbrăcat, banal, când închid eu ochii, poate doar mă rog, dar este posibil să mă simt milog, deşi niciodată nu am fost umil, as muri de râs tocma-n Bougainville.
Orizontul pulsa ca inima unui nebun. Un câine tremură sub scară, ud. Înaintea ninsorii, trece întotdeauna un prinţ nevăzut. Nu-mi plac bocancii vânătorilor, nici bucuria glonţului ajuns la ţintă. Acest iepure nu trebuie ucis. Un steag negru se înalţă din lanul de grâu. Stele negre se rup una de alta. În mijlocul pieţii golite, un jilţ, în el un judecător, în faţa lui o biată oaie jupuită de vie. Judecătorul trage din trabuc. Apare botul unui cal, calul nechează, judecătorul se sperie. Piaţa este din nou goală.
Din telefon nu iese nimeni, din window nu iese nimeni, dar dialog există. Binecuvântat fii omule, că m-ai auzit. Nu-mi plac plângăreţii, deşi, înţeleg să poate muri nu numai de râs, se poate muri din dragoster, din nedragoste, de foame, de îndestulare, de prea mult bine, de prea mult rău, dar şi o frunză moare, nici nu ştii de ce. Copacul râde şi frunza moare. Trebuie să te uiţi la mine- să-mi spui- ce se întâmplă? De ce iarba creşte în jos, de ce sentimentele dispar ca şi norii? De aş avea un avion ultramodern, aş prinde sentimentele din urmă. Am auzit că norii au viteze fantastice, în viaţa mea sunt câţiva oameni care strigă după ajutor, iar eu pur şi simplu nu ştiu ce să le spun.
Boris Marian
Un suflet timid
Un suflet timid, nostalgic, sentimental
Un suflet timid, sentimental, descompus în cele şapte culori ale curcubeului. Eu cred în viaţa de dincolo. Sosim prea târziu la locul gloriei, călărim iepuri şchiopi, cum să fim regele, întreabă regele, iluzia este deja o jumătate de om, o jumătate de regat, amanţii cenuşii, ai sării din ocne sunt şi ei regi, pe jumătate, mori de vânt, cocoşi strangulaţi de vânt, inimi reanimate. Zornăie valuta Paradisului în artere, orizont- inimă de nebun, daţi-mi în băţ de steag şi voi înveli Europa în falduri din pânza păianjenilor, capul femeii se rostogoleşte, vreau să-l opresc, el se roteşte, o ghilotină aleargă după ea gâfâind, sâsâind ca un gânsac, capul femeii iese în târg şi proclamă amorul liber, i se aplică pedeapsa capitală, adică este depus la Muzeul de Ştiinţe Naturale. Sărutul seamănă cu Arcul de Triumf .
Ruinele se maturizează în timp, devin mari aducătoare de venituri. Un monstru poate fi distrus doar cu laude. Femeile dezbrăcate seamănă mai mult între ele, decât în hainele lor, atunci mai are rost să citim critică literară? Cerul senin nu-mi spune nimic. Ploaia deasă, mocănească îmi trezeşte, încă din copilărie, o teamă şi o admiraţie ascunsă – de unde atâta apă din acei nori aparent paşnici? Aşa se întâmplă cu oamenii. Nimeni nu visează să fie porumbel, toţi vor să fie vulturi, nu chiar toţi. Nici un semnal nu ne vine de dincolo de lumea noastră. O fi prea bine acolo. Pentru a cuceri o femeie trebuie să sacrifici nişte flori(Butulescu). Cum te vor iubi alţii, dacă tu ne te poţi iubi. Elevul clipea din ochi, profesorul repeta întrebarea de zeci de ani, al treilea război mondial trecuse de mult, apa era pe sfârşite, pe pământ, un crater se deschisese în mijlocul Europei, profesorul începu să-şi citească eseul, la lumina unui chibrit. Cândva Cuvântul fost Stăpânul Lumii, a mai venit şi Iubirea, chibritul se stinse, eseul strălucea în mâinile profesorului ca un cadran de ceas, fosforescent, în mijlocul spaţiului gol, o scară străpungea norii până în inima înstelată a cerului. BORIS MARIAN
Un suflet timid, sentimental, descompus în cele şapte culori ale curcubeului. Eu cred în viaţa de dincolo. Sosim prea târziu la locul gloriei, călărim iepuri şchiopi, cum să fim regele, întreabă regele, iluzia este deja o jumătate de om, o jumătate de regat, amanţii cenuşii, ai sării din ocne sunt şi ei regi, pe jumătate, mori de vânt, cocoşi strangulaţi de vânt, inimi reanimate. Zornăie valuta Paradisului în artere, orizont- inimă de nebun, daţi-mi în băţ de steag şi voi înveli Europa în falduri din pânza păianjenilor, capul femeii se rostogoleşte, vreau să-l opresc, el se roteşte, o ghilotină aleargă după ea gâfâind, sâsâind ca un gânsac, capul femeii iese în târg şi proclamă amorul liber, i se aplică pedeapsa capitală, adică este depus la Muzeul de Ştiinţe Naturale. Sărutul seamănă cu Arcul de Triumf .
Ruinele se maturizează în timp, devin mari aducătoare de venituri. Un monstru poate fi distrus doar cu laude. Femeile dezbrăcate seamănă mai mult între ele, decât în hainele lor, atunci mai are rost să citim critică literară? Cerul senin nu-mi spune nimic. Ploaia deasă, mocănească îmi trezeşte, încă din copilărie, o teamă şi o admiraţie ascunsă – de unde atâta apă din acei nori aparent paşnici? Aşa se întâmplă cu oamenii. Nimeni nu visează să fie porumbel, toţi vor să fie vulturi, nu chiar toţi. Nici un semnal nu ne vine de dincolo de lumea noastră. O fi prea bine acolo. Pentru a cuceri o femeie trebuie să sacrifici nişte flori(Butulescu). Cum te vor iubi alţii, dacă tu ne te poţi iubi. Elevul clipea din ochi, profesorul repeta întrebarea de zeci de ani, al treilea război mondial trecuse de mult, apa era pe sfârşite, pe pământ, un crater se deschisese în mijlocul Europei, profesorul începu să-şi citească eseul, la lumina unui chibrit. Cândva Cuvântul fost Stăpânul Lumii, a mai venit şi Iubirea, chibritul se stinse, eseul strălucea în mâinile profesorului ca un cadran de ceas, fosforescent, în mijlocul spaţiului gol, o scară străpungea norii până în inima înstelată a cerului. BORIS MARIAN
Ea a văzut
Ea a văzut
Ea a văzut cât sunt de mâhnit
și m-a iubit.
Când mi-a dăruit trupul,
mi-a spus – Asta e tot.
Si trupul ei fu al meu.
Acum ea nu mai este nicăieri,
dispărut ca un nor după ploaie.
Noaptea, câteodată,
când mă vedeți bând,
îi văd fața palidă-n vânt,
puternică și întoarsă către mine
și mă înclin în vânt.
Toamna are mâinile galbene,
toamna are încălțări roșii,
dar n-are nici un prieten
în pădurea de oase,
se aude duruitul merelor căzând,
se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând,
pentru dansul morții,
doar un ultim fruct contemplativ
atârnă încă în spațiu, iubito,
și îngerul geamăn luminează de fosfor.
Boris Marian
Ea a văzut cât sunt de mâhnit
și m-a iubit.
Când mi-a dăruit trupul,
mi-a spus – Asta e tot.
Si trupul ei fu al meu.
Acum ea nu mai este nicăieri,
dispărut ca un nor după ploaie.
Noaptea, câteodată,
când mă vedeți bând,
îi văd fața palidă-n vânt,
puternică și întoarsă către mine
și mă înclin în vânt.
Toamna are mâinile galbene,
toamna are încălțări roșii,
dar n-are nici un prieten
în pădurea de oase,
se aude duruitul merelor căzând,
se aud bătăile de tobă ale nucilor căzând,
pentru dansul morții,
doar un ultim fruct contemplativ
atârnă încă în spațiu, iubito,
și îngerul geamăn luminează de fosfor.
Boris Marian
The best dog
The best dog
The best dog is a bad dog. Locuinţa noastră nu este întotdeauna şi locul existenţei noastre. Corbii rămân iarna în ţara de origine, din spirit patriotic.Tu ştii că-ţi lipseşte ceva? Asta te-ntreabă boschetarul cu mintea lucidă. Un vapor plutea pe mare, va să zică el plutea, căpitanul sta la proră, va să zică ...conducea, urla un acordeonist de pe trotuar. Să nu mori în genunchi niciodată, mă roagă iubita de alaltăieri. Servicii funerare urgente, non-stop, complete la Dvs. în max. 15 minute, este chiar uluitor. Constatare deces, îmbălsămare, spălat, îmbrăcat, acte, aviz de depunere la capelă, sicrie model 200 şi 900 RON, Mercedes Vito, aranjamente florale, repatrieri, ne vom ocupa de Dvs. fără să vă mai depladsaţi, acoperim toate sectoarele Capitalei. Minunat, contact Şoricu, exact, Şoricu, aşa scrie.
Un Don Quijote scăpat de sub control este viaţa artistului, nimeni nu-l aprobă, unii îl jeluiesc, îi pregătesc o înmormântare onorabilă. O pasărea devenită prizonierul propriului cer, propriului, zbor, voi sunteţi o parte din zborul meu, fie aripă, fie balast, trăiesc mult cei care folosesc cel mai puţin, mă refer la plante, râde Butulescu, ca să judeci întunericul trebuie să fii orb, cer şi eu o pereche de aripi, promit să nu le stric, primii care surzesc sunt clopotarii, agonia florilor ne umple camera de un miros dulce al morţii, sufletul tău, semenul meu este bun dacă mă vezi că revin, iubirea poate lecui sau ucide, ca otrava de şarpe, uneori visez că dorm şi atunci chiar dorm, singura realitatea a visului. Oare cum este moartea?
Condiţia fericirii este lipsa oricăror condiţii prealabile, spuse profesorul şi râse ca un copil, era era trei p.m. şi vecinii s-au supărat rău, unii au bătut în ţeava de la calorifer, dacă ai sperat , uită, dacă ai uitat, speră, strigă profesorul pe ferestruica de la baie, prin faţa lui trecu un condor transparent, vezi, el se poate defini fără a face uz de nici una dintre concepţiile cunoscute, îmi arată profesorul ceea ce nici nu vedeam, fără a aluneca pe panta infinită a acţiuni, relaţia cu vâtduhul va fi un prim stadiu conceptual, desigur evolutiv şi de o puritate aproape insuportabilă, spuse profesorul şi nici nu clipi. Ha-ha-ha, se auzi râsul elevului Zbârcea, prietenul meu, eliminat pe trei zile de însuşi profesorul.Condorul trece dumnezeieşte.
BORIS MARIAN
The best dog is a bad dog. Locuinţa noastră nu este întotdeauna şi locul existenţei noastre. Corbii rămân iarna în ţara de origine, din spirit patriotic.Tu ştii că-ţi lipseşte ceva? Asta te-ntreabă boschetarul cu mintea lucidă. Un vapor plutea pe mare, va să zică el plutea, căpitanul sta la proră, va să zică ...conducea, urla un acordeonist de pe trotuar. Să nu mori în genunchi niciodată, mă roagă iubita de alaltăieri. Servicii funerare urgente, non-stop, complete la Dvs. în max. 15 minute, este chiar uluitor. Constatare deces, îmbălsămare, spălat, îmbrăcat, acte, aviz de depunere la capelă, sicrie model 200 şi 900 RON, Mercedes Vito, aranjamente florale, repatrieri, ne vom ocupa de Dvs. fără să vă mai depladsaţi, acoperim toate sectoarele Capitalei. Minunat, contact Şoricu, exact, Şoricu, aşa scrie.
Un Don Quijote scăpat de sub control este viaţa artistului, nimeni nu-l aprobă, unii îl jeluiesc, îi pregătesc o înmormântare onorabilă. O pasărea devenită prizonierul propriului cer, propriului, zbor, voi sunteţi o parte din zborul meu, fie aripă, fie balast, trăiesc mult cei care folosesc cel mai puţin, mă refer la plante, râde Butulescu, ca să judeci întunericul trebuie să fii orb, cer şi eu o pereche de aripi, promit să nu le stric, primii care surzesc sunt clopotarii, agonia florilor ne umple camera de un miros dulce al morţii, sufletul tău, semenul meu este bun dacă mă vezi că revin, iubirea poate lecui sau ucide, ca otrava de şarpe, uneori visez că dorm şi atunci chiar dorm, singura realitatea a visului. Oare cum este moartea?
Condiţia fericirii este lipsa oricăror condiţii prealabile, spuse profesorul şi râse ca un copil, era era trei p.m. şi vecinii s-au supărat rău, unii au bătut în ţeava de la calorifer, dacă ai sperat , uită, dacă ai uitat, speră, strigă profesorul pe ferestruica de la baie, prin faţa lui trecu un condor transparent, vezi, el se poate defini fără a face uz de nici una dintre concepţiile cunoscute, îmi arată profesorul ceea ce nici nu vedeam, fără a aluneca pe panta infinită a acţiuni, relaţia cu vâtduhul va fi un prim stadiu conceptual, desigur evolutiv şi de o puritate aproape insuportabilă, spuse profesorul şi nici nu clipi. Ha-ha-ha, se auzi râsul elevului Zbârcea, prietenul meu, eliminat pe trei zile de însuşi profesorul.Condorul trece dumnezeieşte.
BORIS MARIAN
Pe perete
Pe perete , o umbră
Pe perete o umbră, o pată de sânge neagru, mi-aminteşte de copilăria din cartierul Gării de Nrod, cu hoţi şi vardişti la vedere, un cartier ca un sex de femeie bătrână, unde şi Guţă Popândău rostea vechi aforisme, precum amorul e lucru foarte mare, o umbră ca un paznic fără treabă, ba-şi rade barba sau mustaţa, ba fumează, iar vremea trece şi nepoţii-l uită în marginea străvechiului lăcaş, după depouri, nu dau un om pe doi, un om este un om, la fel şi umbra, o umbră doar avem, cu ea ne ducem, Lermontov iubea pe Merry, el, Peciorin, Simona Sensual spunea în ziar, este vedeta „piţipoancelor”, ziar „Adevărul”, moş Chiriac, al patrulea potop, l-a întrecut pe Noe cu Potopul lui. Mărturie mortală cu Bruce Willis, nimic nou pe frontul de vest . Umbra pe perete se miş că, din sângele-nchegat se înalţă un duh, adorm , visez şi eu fragii sălbatici.
Când noaptea se sărută cu lumina, când simt că mi se sparge splina, mă pomenesc vorbind fără cuvinte, aşa ceva nu se-ntâmpla-nainte. După ora zece, seara, vin diavoli şi ne zbiară din normalitatea noastră, nu sări, stai la fereastră. Pe vârful degetelor, ace de ceas, în miezul creierului cântă un bas, urechea ta de catifea, iar şoapta mea, iar şoapta mea, ce spune ea? ... O chii femeii strălucesc în întuneric, mâinile ei îmi luminează tăcerea, s-au mişcat oraşele în cinstea primăverii, crengile de măr s-au scuturat de mult, mâine voi hotărâ pe care drum voi căuta roadele de aur, până atunci glasul şi aceşti pereţi subţiri mă vor păstra.
Aştepta să fie atacat de o frunză, răul pornise de la un sâmbure nimerit pe pământ, din care crescuse un arbore înalt, dar pericolul venea de la o anumită frunză, poate căzuse deja, poate se rotea încă-n aer, poate nu se ivise încă, profesorul aştepta, „Frumuseţea implică anumite riscuri”, spuse într-un târziu, ostenit.
BORIS MARIAN
Pe perete o umbră, o pată de sânge neagru, mi-aminteşte de copilăria din cartierul Gării de Nrod, cu hoţi şi vardişti la vedere, un cartier ca un sex de femeie bătrână, unde şi Guţă Popândău rostea vechi aforisme, precum amorul e lucru foarte mare, o umbră ca un paznic fără treabă, ba-şi rade barba sau mustaţa, ba fumează, iar vremea trece şi nepoţii-l uită în marginea străvechiului lăcaş, după depouri, nu dau un om pe doi, un om este un om, la fel şi umbra, o umbră doar avem, cu ea ne ducem, Lermontov iubea pe Merry, el, Peciorin, Simona Sensual spunea în ziar, este vedeta „piţipoancelor”, ziar „Adevărul”, moş Chiriac, al patrulea potop, l-a întrecut pe Noe cu Potopul lui. Mărturie mortală cu Bruce Willis, nimic nou pe frontul de vest . Umbra pe perete se miş că, din sângele-nchegat se înalţă un duh, adorm , visez şi eu fragii sălbatici.
Când noaptea se sărută cu lumina, când simt că mi se sparge splina, mă pomenesc vorbind fără cuvinte, aşa ceva nu se-ntâmpla-nainte. După ora zece, seara, vin diavoli şi ne zbiară din normalitatea noastră, nu sări, stai la fereastră. Pe vârful degetelor, ace de ceas, în miezul creierului cântă un bas, urechea ta de catifea, iar şoapta mea, iar şoapta mea, ce spune ea? ... O chii femeii strălucesc în întuneric, mâinile ei îmi luminează tăcerea, s-au mişcat oraşele în cinstea primăverii, crengile de măr s-au scuturat de mult, mâine voi hotărâ pe care drum voi căuta roadele de aur, până atunci glasul şi aceşti pereţi subţiri mă vor păstra.
Aştepta să fie atacat de o frunză, răul pornise de la un sâmbure nimerit pe pământ, din care crescuse un arbore înalt, dar pericolul venea de la o anumită frunză, poate căzuse deja, poate se rotea încă-n aer, poate nu se ivise încă, profesorul aştepta, „Frumuseţea implică anumite riscuri”, spuse într-un târziu, ostenit.
BORIS MARIAN
FAROUCHE
Mă lovesc de aceleaşi păpuşi de pluş
Mă lovesc de acelaşi păpuşi de pluş,
Pluşul este gri, stilul e omul, omul nu are uşi,
Mă lovesc de aceeaşi siguranţă de sine
A omului de bine.
De ce te loveşti? Întreabă un căţel
Vagabondând prin Marele Bordel,
Pot trăi liniştit lângă o stâncă de granit,
Dar ce periculos este să fii prieten
Cu un monument de os,
Cu o masă de carne fără nerv,
Cu un creier ce mişună-n cuib de şerpi,
Cu cineva care se crede mereu cineva,
Mă lovesc de pluş, de pluş, de pluş,
Iubito, iartă-mă, je suis farouche.
Boris Marian
Mă lovesc de acelaşi păpuşi de pluş,
Pluşul este gri, stilul e omul, omul nu are uşi,
Mă lovesc de aceeaşi siguranţă de sine
A omului de bine.
De ce te loveşti? Întreabă un căţel
Vagabondând prin Marele Bordel,
Pot trăi liniştit lângă o stâncă de granit,
Dar ce periculos este să fii prieten
Cu un monument de os,
Cu o masă de carne fără nerv,
Cu un creier ce mişună-n cuib de şerpi,
Cu cineva care se crede mereu cineva,
Mă lovesc de pluş, de pluş, de pluş,
Iubito, iartă-mă, je suis farouche.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
