Cine să fie?

Cine să fie?



O față pală, încadrată de o barbă subțire,

gesturi fără astâmpăr, are multe silabe,

pleoapele îmbrățișează orice trup,

scrie cu cernela păianjenului,

disprețul său este molcom,

a cunoscut o domniță de neam,

crede în Swedenborg, dar mai mult în el,

în iris are un vârf incandescent,

nu este Joyce, vă asigur,

a fost obsedat de candelabre, de sfeșnice,

avea o bunică fostă baronesă,

doarme pe boabe de orez,

dar foamea de o femeie netedă și lunecoasă

precum mătasea îl macină,

nu a dat flori niciodată,

numai săruturi adânci ca mușcătura de șarpe,

rezistă doar femeia care-l iubește,

negurii urcă pe colină,

dimineața își cere dreptul,

andrada e numele, numai un nume,

cum spunea Shakespeare,

dar ce mult înseamnă un nume,

gingașă făptură, cine mai spune acest cuvânt, gingașă?

Doamne, mă du în secolul XVI sau XVII,

lasă-mă acolo, conandrada.

BORIS MARIAN

Gelozie

Gelos

De ce aș fi gelos, când știu că-mi aparții?

Cu sentimentul urii de ce m-aș înjosi?

Și totuși sunt gelos de moarte, ceas de ceas,

cât pot să fiu de jos,simt că sunt dus de nas.

Aș vrea să nu te-atingă nici pasărea în zbor,

nici norul alb ce trece, nici mister Belfegor,

nici vorba unui nimeni, nici dragostea cuiva,

gelos sunt și pe mine, dorind să fii a mea.

BORIS MARIAN

Gelozie

Gelos



De ce aș fi gelos, când știu că-mi aparții?



Cu sentimentul urii de ce m-aș înjosi?



Și totuși sunt gelos de moarte, ceas de ceas,



cât pot dsă fiu de jos,



simt că sunt dus de nas.



Aș vrea să nu te-atingă nici pasărea în zbor,



nici norul alb ce trece, nici mister Belfegor,



nici vorba unui nimeni, nici dragostea cuiva,



gelos sunt și pe mine, dorind să fii a mea.



BORIS MARIAN

Poemul vesel /trist în proză

Poemul vesel/trist în proză

Dintre atâți poeți…câți, oare, vor ajunge la mal? Și ce este tristețea, o stare de dizgrație, mai tare decât moartea, boala? Mă simt undeva, într-un punct al Universului, luminez, dar lumina fuge de mine, Alice trece gingașă, optimistă spre țara ei minunată. Candoare străină, în păsări ce ființă mai există? E inutil să mă gândesc la mine, din jocuri se naște femeia. Insula Rhodos e capăt de lume? Astfel singurătatea m-a ajuns din urmă, degeaba am alergat, departe nu a fost. În fond, nimic nu s-a-ntâmplat. Cu sănătatea fiecare are o problemă, dar nici problema nu este prea grea. Mai greu e blocul de granit ce se va așeza încet pe capetele noastre. Războiul–fulger a fost câștigat de un fluture. Iar de pe chipuri cad surâsuri goale. Iar tot ce spui, a spus și Dante, chiar și Will. Armatele pășesc pe chipul meu. Ceva senzațional se-ntâmplă. Visam un lup, iar el cânta la harpă. Orchestra se adună, toți poartă jiletci violete. Istoria se repetă ca într-un sanatoriu de nebuni. Urcam cu un călugăr muntele, spunea că vrea s-atingă cerul. L-a atins, s-a dus. Credința din risipă se reface. Voi scrie o carte despre vechi martiri, pe care nimeni nu-i mai știe. Cine să mai audă clopotele, surzi sunt peste tot. Fotografiile mai spun ceva, deși sunt galbene ca dinții de mamut. Încearcă să nu clipești, vei lăcrima, dar nu există cauză. O floare lichidă se prelinge pe zid. O soarbe noaptea o pisică. Astfel a născut ea zece pisoi roșcovani. Deasupra pământului plutește un potir cu vin roșu. E sângele meu.Iar eu scriu.
BORIS MARIAN

POEM RETRO

Poem retro

S-a stins lumina-n săli de bal,
Eu nu mai pot să scriu un vers,
Dar cui îi pasă-n Univers
Că s-a mai stins un punct astral?
Iubito, noi ne ținem strâns
În brațe, tu ești doar surâs,
Iar eu un zburător semeț,
În codri umblă fauni beți.
Eu nu mai pot să scriu, deși
Iubirea nu m-a părăsit,
s-a stins lumina-n zori de zi
și mi se pare c-am murit.
O, nu, suntem nemuritori
Cât timp de noi ne este dor.

Pe cine strângi în brațe-n somn?
Din stele șerpii argintii coboară,
Otravă dulce, om cu om,
Pe cine ții în brațe-n somn?
În locul meu cine va scrie?
Oho, o mie și o mie,
Părinții mei și ei s-au dus.
Eu sunt oriunde, jos și sus.
Pe cine strâng în brațe-n somn?
Precum o spadă dorul taie.
Purificat aștept o zi,
Apoi un an, apoi adorm,
Pe cine , Doamne, văd în somn?
Suntem vecini cu veșnicia.
Iar trupul tău, iar trupul meu,
Două viori și-un Dumnezeu.

BORIS MARIAN

Doină Vântul curge într-o parte, De iubită mă desparte, Vântul curge drept în sus, Stau de vorbă cu Isus, Iar poemul este trup, Vulturii din mine rup, Mâinile privesc spre tine, Eu iubesc numai regine, Tu ești cea dintâi aleasă, Te cuprind ca într-o plasă, Vinele de sânge, ochiuri, Vin corăbiile în docuri Să-ți aducă din mări calde Aur moale și smaralde, Le voi pune la picioare, Moartea mea să nu te doară, Tu ești marea, vântul, luna, Iar poemul meu – cununa. BORIS MARIAN

Doină Vântul curge într-o parte, De iubită mă desparte, Vântul curge drept în sus, Stau de vorbă ci Isus, Iar poemul este trup, Vulturii din mine rup, Mâinile privesc spre tine, Eu iubesc numai regine, Tu ești cea dintâi aleasă, Te cuprind ca într-o plasă, Vinele de sânge, ochiuri, Vin corăbiile în docuri Să-ți aducă din mări calde Aur moale și smaralde, Le voi pune la picioare, Moartea mea să nu te doară, Tu ești marea, vântul, luna, Iar poemul meu – cununa. BORIS MARIAN

Noi nu știm Noi nu știm cu ce ne-am ales, ceva megabiți? Stau pe un mal, pescărușii-au descris un cerc peste ape, ei sunt fericiți? O scriere veche, neliniștitoare, iubirea și ura de sine, poate uitare. Cei care fac crociuri în versuri sau proză subțire, nu știu că viața e mult mai înaltă și are altă culoare, cărările ascunse ale simțirii, gândirii, iubirea are o mie de fire, prietenul meu fuma pe malul tăcut, iubea , ce iubea, el sub tren a căzut, s-a sinucis? Cine știe. Noaptea se lumina, stăm sub o lespede de aur, orice sfârșit pare nefiresc, în vatră un vultur cu aripi de foc strigă și cheamă pe ai săi. Este singur. Privim înapoi cu mânie, mândrie? De ce să nu ne bucurăm. Feme9ia avea carnația albă ca laptele mamei. Dar nu știm noi că totul are un sfârșit? Și ODA lui van Beethoven și chinul tăinuit.Ești tânără și eu mai sunt în viață, vechi stejar, tu nu ai sufletul cărunt, Iar eu, în suflet –jar. O zi, o noapte, câte sunt, Le numărăm încet, tot mai încet și mai mărunt, Frumoasă ești, eu doar poet.La jumătatea vieții ajuns „erou”, Mă întrebam cum s-o încep din nou,acum, apropiat de-un happy end, cred că e timpul să-mi aleg un trend. Cu respirația mai merge, nu alerg, Genunchii mă mai lasă, un iceberg simt pe sub inimă, dar nu-l observ, de-mi număr nervii, mă cam doare orice nerv.Numai cu scrisul nu mă schimb defel, parcă mă-ndeamnă un Mefistofel, îmi spune să mă las. Cum aș putea când tu trăiești, când mai trăiesc, iubirea mea? Boris Marian.

Minunatul parc Cișmigiu Minunatul parc Cișmigiu, dimineața, Cu o țigară în gură, pe pachet scrie FUMATUL UCIDE, Te cuprinde un frison, dar ești curajos, Proprietarii de câini trec melancolici, Câinii nu, defel, de ce nu învățăm de la ei nimic? Iubito, ești în Baleare, alături de mine Lacul devine vertical și mă oglindește, Sunt o umbră în apă, sunt un punct în Univers, Dumnezeu face o frază cu mine, eu o culeg, Încerc o ri mă, nu merge, trec la vers alb, vers libre, Nu merge, dar măturătorii își văd de treabă, Mâine sete week-end, precis am să mă sinucid din nou, Noroc că oamenii sunt miloși, mă salvează în ultimul moment, Ah, minunatul parc Cișmigiu. Un vechi prieten, pe bancă , își soarbe sticla de bere de doi litri, În liniște, e fericit. BORIS MARIAN

Nepoem 2 Nu e nici cântul, nici Dunărea nu-i, Nici lopătarul cu vorbele lui, Este tăcerea, ce latră-n leșin, Parcă mă duce în Apenini, Numai iubita așteaptă, mai știi? În Andromeda, pe astrul XPi. Singur? Nu-s singur, tânăr mai sunt, Timpul lovește, călăul e crunt, Eu și iubita-l putem înfrunta, Dragoste, droguri din Bogota. Dragoste, whisky și un poem Scurt, ca la tenis, cât ține un game. BORIS MARIAN

Minunatul poem zece Cascada lui Cornelius, n-ai auzit de ea? O stâncă gri sau Grauen De sus se prăvălea. Se prefăcea-n piftie, Iar mai apoi arcada O înălța Cornelius Redenumind cascada. Iar noi, iubito, suntem Doar martori la serbare, Vin ploile, ciupearca Versifică scrisoarea și câmpul viorele împarte generos, iubito, suntem martori la ritul odios. BORIS MARIAN

Minunatul poem opt Tristețea este o stare anormală, La fel ca și râsul cel prostesc, Mai bine ia o carte, ia o coală și scrie și gândește mai firesc. Iar noi, iubito, vom trăi în altă lume, Departe de tristeți și plictis, Pe sfârcul drept eu îți voi spune glume, Pe sânul stâng voi tatua un vis, Vom fi mai dezbrăcați ca primii oameni, Nici cărți și nici poeme, numai poame. BORIS MARIAN

Minunatul poem șapte Exiști și nu exiști ca luna în amiază, știu prea puțin de tine, deși te văd de mult, Fata Morgană poate sau mult dorita oază, Pun pe pământ urechea și pașii ți-i ascult. Iar tu mergi înainte, cu stelele și luna, Trec orele și anul, din versuri fac un zid, Eu te iubesc cu gândul și te gândesc întruna. Ai să rămâi în cartea nescrisă. Ți-o dedic. BORIS MARIAN

Minunatul poem 5 Te uit, te regăsesc în orice clipă, Te pierd, te recâștig, ești bunul meu, Nu am averi, dar fac mereu risipă De vlaga mea, pătrund în trupul tău. Gândesc prin tine, căci iubirea n-are minte, Ea nu trăiește decât respirând, Își pierde înțelesul prin cuvinte, Se reîntrupează din pământul sfânt. Că Dumnezeu n-a vrut să fiu eu singur și te-a creat să mă cuprinzi mereu, inconștienți în febre și în friguri, ne invidiază însuși Dumnezeu. BORIS MARIAN

Minunatul poem 4 Cuvântul din cuvinte-și trage seva, Iubirea se hrănește din iubire, Ești oglindirea străbunicii Eva, Oare sunt demn să-ți fiu eu mire? Durerea mea este în partea stângă, Uniți suntem prin crimă și pedeapsă, copii suntem, copiii știu să plângă, dar râsul lor redă statura noastră. Poate de aceea scriem și poeme, Să nu se-audă robul care geme. BORIS MARIAN

Minunatul poem – 2 S-a scufundat apoi a ieșit la suprafață, Brusc, lângă el, o nereidă, O făptură- minune, A vrut să-i vorbească, Ea s-a scufundat, a căutat-o în adânc, A zărit-o din nou, „Nu mă vei ajunge”, a spus ea, „De ce, ești rănită, unde alergi?”, „Mai departe, în adânc, dar te voi iubi mereu”, i-a răspuns, el mereu a căutat-o, iar eu nu mai știu cum a fost, s-au văzut? S-au iubit? BORIS MARIAN

Minunatul poem 1 Văd printr-un fir de nisip Munții Himalayei, Nimic nu se repetă, Întâmplător mă întâlnesc cu mine însumi, O femeie s-a interpus Între mine și mine, Velasquez nu are nici o vină, Mă hipnotizează culoarea. Voi scrie cel mai bun poem, Ca un salt mortal. Suferința te face să vezi dincolo. Dar iubita mea este aici. BORIS MARIAN

Nu fiți lunatici Nu fiți lunatici, dragii mei, Ocoliți iarba, e limba morților, Unii revin, dar nu în același loc, Nici malul nu mai este același, Animalul simte schimbarea, Să fim pentru o clipă filosofi, O, vanitas vanitatum. Și ticăloșii au dreptul la viață, Brațele caracatiței se lungesc incredibil, Numai sufletul este liber, neînfricoșat. Nimic nu este de dar, totul se plătește Cu viața. BORIS MARIAN

Panoramă O slugă tremură în sine, Iar robul vine din vechime, Tiranii fac din nou copii, Sub raza lunii aurii. E chipul lumii, nu-l cunoști, Soldații se adună-n oști, Bătrânii au dureri de șold, Un domn s-a înecat în Olt. Câinii ne latră melodios, Oamenii clănțăne câinos Sfinții-s șomeri, la remy-s tari, Ne-am împărțit în mici și mari. Iar artele, pe drumul lor Ne-ncântă cu alint și dor. BORIS MARIAN

Frate Un mort lângă mine, Lucește. Becu-i stins. Vorbește într-o limbă De care n-am habar. O frunză cade leneș, șoptește, fii destins, căci mortul ți-este frate, el are mult de spus. Ascult, îmi povestește Chiar viața mea, ciudat Că am uitat atâtea, Iar el le-a adunat. Se luminează cerul, Glumim prietenește, Un mort stă lângă mine, E blând, mi-e frate bun. Îl cheamă Dante, zice, Iar eu citesc, citesc. BORIS MARIAN

De sărbători De sărbători suntem ceva mai sfinți, Deși mai alergăm prin magazine, În troleibuz se scuipă printre dinți, Iar uneori nu ne simțim prea bine, Un gol ne paște, zboară norii albi Ca mieii, Dumnezeu se-ascunde, Diavolii-s și ei mai slabi, Iar gândul bun cumva ne mai pătrunde. Apoi începe iar războiul surd Cu grijile, intrigile, minciuna, De sărbători sunt gata să-l sărut și pe lepros, aș vrea să plâng într-una,. De ce trăim o viață fără rost? Noi am pierdut prin naștere cununa. BORIS MARIAN

De ce scrieți, fraților? De ce scrieți, fraților? Soarele apune și răsare când vrea el. Unii mor, alții se nasc. O prietenă s-a îndrăgostit de câini. Cineva a primit un premiu de un milion de ….Dar a fost forfecat de un rechin în Oceanul Indian. De ce să nu stăm la TV, fete goale cât încape, apoi un trabuc, un whisky, trai, nineacă, plus o slujbă în folosul poporului. Se făcea că treceam prin tunel, tensiunea scădea la zero, eram trecut în registru, de sus cădea zgură, de jos mirosea a catran. Tunelul era deschis. La capăt, un paznic amărât pus să nu lase morții să fugă înapoi, înspre viață. Dar pericolul venea din spatele trenului, din spateletancului, din spatele taurului, din spatele frontului, vai ce spate frumos aveți, domnișoară. Căci le semeni tuturor la scris, ca și la port și te privesc neîndurător cu un ochi de pește mort. Iubirea mea, iubirea ta s-au dus în circuit, vor răsări o viorea sau un eucalipt. Noi vom fi păsări într-un parc, hrăniți de proști miloși, vom fi o capră și un țap împodobiți la moși. De la Romeo la Guță Popândău, de la Adam la Tanța și Costel, iubirea e un lucru foarte rău, ea ne lovește-n piept și-n cerebel. Telefonia are rolul de liant, frumoase vremuri când curierii alergau, iubita mă sărută elegant, pe vremuri multe capete cădeau. Și totuși eu iubesc, rânjiți cât vreți, sunt Don Juan și Don Quijote, călăreți, pot fi ucis într-un duel, o fi legal? Da scrisul e și el duel mortal. BORIS MARIAN

Ascuns între copaci Ascuns între copaci, în inima pădurii, mă uit înfrigurat la trupul tău, ești toată dezvelită, o zeiță supusă doar păcatului etern, noi ne iubim? Întrebi în somn, nu pot răspunde, căci eu sunt treaz și tu- în somn adânc, aud șoptirea ta, vino, iubite, spre tine vin , cu sărutări ne-acoperim, un foc ciudat. Așa spune povestea, cine știe ce este adevărat și ce e basm, trec căpriori în liniștea subțire, se-opresc privind și ei l-acest popas. Un iepure străbate-n goană pacea, e diavolul sau un trimis din rai? Tu te trezești, mă chemi cu glas de vise tulburi, eu îți răspund, crăiasă ești, sunt crai. Iar zorii vin cu lungi trompete roșii, iar din pădure nici un ram nu a rămas. Scriu orb, aud fără un sunet, te simt adânc, mă simți și tu? Nu știu. Povestea se repetă ca-ntr-o carte pe care o citesc și-o scriu cutremurat. Oprește noaptea, spune o voce, însă noaptea se duce-n zări fără hotar și fără timp. Astfel ne prelungim viața, o clipă, precum Faust eu mă rog. Erai, ai fost, mai ești, vei fi, nimeni nu-mi spune, soarele vesel râde ca un drac. BORIS MARIAN .

Mă cert cu haosul Mă cert cu haosul mai vechi din mine, Iubirea pune stavili, înflorind, Mă ocolesc incendii, temeri, crime, Chiar de nu ești, pe buze eu te simt. Te văd în oricare femeie zveltă, suplă, Fără iubire nopțile sunt reci, Aș prefera să mor în orice luptă, Aș încălca pentru iubire orice legi. Eu nu te mint, cuvintele-s viclene, Citindu-mă, tu poți zâmbi ușor, Trăiesc în alte ere, altă vreme, Vorbesc prin mine toți amanții care mor. x x x x x Te scriu, rescriu și iar mă-ntorc, Tu mi-ai pătruns adânc în sânge, Pe nevăzute căi te văd, nu-s orb, M-am regăsit, doar ochiul plânge. Splendoarea viselor de mai, De nopți pe plaje liniștite, Când valul bate-ncet în mal, Ca două trupuri flămânzite. Tu spui, rămâi, eu spun, rămân, Ne repetăm de mii de ori, Îmi ești stăpână, sunt stăpân, Mereu iubind, nemuritor. BORIS MARIAN

Din tot ce-am scris Din tot ce-am scris nimic nu este adevăr, Tot ce-am citit este un împrumut, Îmi amintesc femeia goală Zărită printre gene de copil, Acesta este adevărul, l-am ascuns, primul sărut, a fost și l-am ascuns, prima durere, un refuz – o lamă de cuțit, în suflet s-a depus, prima noapte de dragoste, am ascuns-o, vocile șoptite-flăcări, le-am ascuns, nici numele nu mi-l mai amintesc, era Bethsabea, era regina din Saba, ascundem în noi o mie de biblii, mai credincioși decât |Iov suntem, dar ne ascundem, vorbim, la intervale încercăm tăișul lamei, fără să știm, noi respirăm iubire, eu am citit poemele lumii, nimic nu se aseamănă unei iubiri, acum, aici, pe acest pat curat și alb al sfintelor uitări. Tu ești cu mine, înger, Dumnezeu, femeie, Eu te pătrund, tu mă-nconjori cu trupul tău, orice ați spune, n-am să mor, iubesc, iubesc, o altă inimă în pieptul meu se naște, doar pentru tine, trup și duh zărit prin genele copilului din anii mei curați. BORIS MARIAN

PICIOARELE SOLDATULUI Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări, Râul încremenise de rușine, Mierla se tânguia zadarnic, Aurul zilei risipit pe coclauri, Capetele celor vii se înclinau mai adânc. Un muribund trecea din om în om, Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată. Amurgul își rechema heralzii obosiți. Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau, Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă, Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie, Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă, Flautul cânta singur pe dealuri, Ca oile se adună anii, Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta. Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide, Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc, Dispare omul precum ceața pe câmpie, Purtând cu ea și cal și călăreț. BORIS MARIAN

Meta-para-fizică Am ieșit cu o mare durere de cap, Strada arteră mizeră spre iad, Am rătăcit prin parcul pustiu, brusc Durerea s-a stins, mi-am pipăit fruntea, Nimic, nu mai aveam cap, râde un hâtru, Apăi, domnule, ai avut vreodată? Nici corp nu aveam, ce să fac? Loc de veci cumpărat, cui să-l cedez? Boșorogule, strigă un cimpanzeu în chiloței. Am devenit transparent ca o rază de lună, Să merg la iubita Eliza? Ea n-o să mă vadă. Pe buzele ei coborând, Pe sâni și pe coapse, o rază de lună? Simt cum mă-ntorc la ființa-mi reală. În locul Elizei, o blândă scrisoare. BORIS MARIAN

Mi se părea Mi se părea că merg în eternitate, Absența celor din jur era absorbantă, Auzeam trăsurile din alt veac, un defunct Îmi întindea mâna spunând, „Vezi că mergi în cerc, nu vei ajunge nicăieri”. Umbra Învățătorului mă-nvăluia în amurg, Cerul devenea mai material, mai rigid, Doamne, de ce mă-ngropi atât de devreme? M-am trezit, ceasul arăta ora trei. De peste drum mieunau în călduri doi draci de cotoi, Noaptea părea un gigantic organ de reproducere. BORIS MARIAN

Post-coșmar După o discuție aprinsă am adormit și … Se făcea că eram izgonit dintr-o casă, O casă părintească, am ieșit pe străzi, Voiam un foc, nimeni nu-mi dădea, Un câine m-a mușcat de braț și s-a evaporat, Era târziu, trebuia să fiu la o ședință, Ah, ședințele care au îngropat sisteme și state, Cert este că trebuia să mă întorc la gară, trenul plecase, Mă aflam într-o țară străină, nu aveam pașaport, Am revenit în clădire, un fel de cămin și minister Laolaltă, hârtii, dosare, articole intime, toalete defecte, Voiam să mă spăl, mizeria creștea vertiginos, Doamne, Nu este acesta viitorul? Îngrozit m-am trezit. Am jurat să mă las de coșmaruri, dar poți? BORIS MARIAN

Vis Singur, în camera mea, Mă întreb de ce nu sufăr, Alături, lumea geme În chinurile facerii, Un diavol îmi ține revolverul la tâmplă, Prefer să urlu singur, Să nu mă audă nimeni, O vrabie își lasă mizeria În palma mea, Pe umăr, un corb îmi spune, „Ești al meu”, îmi scutur brațul, Pasărea se înalță pe acoperișul Palatului prezidențial. Iau din bibliotecă „ Romeo and Juliet”, Declam, „ Thus with kiss I die”. Așa a fost. BORIS MARIAN