Pinochio

Pinochio

Iubesc pe Pinochio, pe Buratino,
Îmi fac cu ochiul, iubesc pe Malvina,
Degeaba prietenul se încordează,
Vine Pinochio pe-o iapă brează.
Degeaba muzele se bat în curte,
Apare Malvina, îi crește burta,
Ea o să nască altă poveste,
Nimeni, Malvina, ca tine nu este.
Eu sunt Pinochio și Buratino,
Îmi faci cu ochiul, mă-nșeli, Malvina.


Egalitate voiau și galii,
Liberții voiau librete, corale,
Frăția apare în Bărăție,
Iar comuniștii devin miniștri.
Toxicomanii, ca și cumanii
Ocupă Europa și ne iau banii,
Dar peștișorul de aur surd e,
Peștele mare adună curve,
Marx trage apa și arcul,
Munca înnobilează țarcul,
Capitalșismul ridfică valul,
Tsunami, fraților, astăzi e balul,
La zece fix, eu trec iar Styxul,
Scriu la computer, am pierdut pixul,
Acolo mă doare, acolo vă doare,
Viața-i frumoasă, lumea e mare.

Boris Marian

Poem pentru nimeni

Poem pentru Nimeni

Nu poți trăi cu-nțelepciune, singur,
Cum strălucește soarele în linguri,
Ești vultur ori ești șarpe ori ești om,
Nu poți visa de te0adâncești în somn.

Iubesc, învăț, n-am încetat nicicând,
Până voi fi cenușă ori pământ,
Iar prin iubire-nvăț de două ori,
Primind lumina sunt luminofor.
Primind sărutul redevin bărbat,
Eu știu și nopțile în care m-ai visat.
Xxx
In memoriam Shakespeare

Is this the scourge of our land?
Mă-ntreabă un golan galant,
Judje you, my Lord, then between us,
Eu sunt poet, tu – de pripas.
All hapiness, pardon, my Lord,
Am avut templul într-u n cort
și ne iubeam precum Romeo
cu Julieta sa de rouă.

Boris Marian
.

Tristele

Tristele


Să fii orb? Înțeleg.
Îți ascunzi privirea
De lumina soarelui,
De propria mea privire.
Să fii orb cu adevărat?
Voi privi în locul tău.
Dar tu nu ești orb, ești trufaș,
Poate semeni cu mine.
Doi orbi, eu și tu,
Doi oedipi, fie.
Nici așa nu accepți.
Se pare că vom porni pe căi diferite.
Depinde unde ajungem.
Depinde? De ce?


Știu, nu știu nimic,
Dar știu ceva,
știu că-mi ești amic,
dar nu-mi ești proptea.
Astăzi tu mă lauzi,
Mâine mă înjuri,
Tot adaugi și scazi
Din învățături.
Ce e bine azi,
Mâine va fi crunt,
Barba tu ți-o razi,
Dar rămâi cărunt.
Râd cei ce nu știu,
Nici nu vor a ști,
Râd și eu și scriu
Doar pentru copii.


Nu am încredere în pupici,
Prefer o înjurătură sinceră,
În locul sărutului
Din vârful buzelor,
Prefer să fiu rănit,
În loc să fiu stropit
Cu saliva lingușelii,
Iubesc lupii, câinii fără stăpân,
Cu condiția să aibă
Nițel creier.
Ah, nu există?
Luați-mă cum sunt
Sau nu mă luați defel.
Respect cel mai mult
Firul de iarbă răsărit în februarie.

Filosof vrea să fie oricine,
Dar nu oricine e filosof,
Îmi spune iubita
Din patul ei mov.
Este vorba de spirite viguroase,
Adaugă băiatul care
Vinde case.
Ce anume persistă
și ce rezistă?
Contrariul curgerii
Este pământul,
Dar și cuvântul, cântul, vântul
Vânându-l.
Iubita stă goală
În patul ei mov.
Nu oricine e filosof.

Principiul identității
Instalat în propria ființă,
Greu s-ar putea discuta
Această chestiune,
Prefer să privesc un câine,
O javră proletară,
Hrănită cu oase de pui,
Prefer o pisică inteligentă,
Ce spune din coadă
Că este mare amatoare
De lapte și muzică bună.
Prefer un copil încercând
Să-și contrazică bunicul,
Dând din picioare de nervi,
Dar Heraclit, Parmenide
Nu mă lasă,
Vin noapte de noapte,
Ca doi vampiri fără milă,
Iar lângă mine iubita
n-aude, nu crede. BORIS MARIAN

Preferans

Preferans

Întâi se străpung urechile,
Apoi rămân cicatricile,
Cineva se ridică din tranșee,
Un glonț îi străbate creierul.
Unii lovesc cu lopata.
Omul de zăpadă plânge.
Trupul este o rană,
Cuvântul devine trup.
Un chip de femeie plutește
Prin camere cu oglinzi ascunse.
Cuiva i s-a pus masca de oxigen,
El mai respiră.
Altul se prăbușește
Peste harta Europei rănite.


Boris Marian

nebunii interesanți

Nebunii interesanți

Scribii au dispărut. Gol imens.
Demolator trece elefantul inteligent.
Sub pământ trăiesc animale fabuloase.
Așa o fi și în sufletul omului?
Confesiuni în mijlocul pădurii,
Copacii scriu singuri.
Nebunii interesanți se plimbă printre copaci.
Au idei. Uneori sunt bătuți cu nuiaua
sau li se taie capul. Nu-i bai.
Sunt frate cu ei.
Uneori, dușmanii devin prieteni și invers,
AȘA CUM IARNA SE SCHIMBĂ CU VARA,
Agonii mentale, forme de demență, dar ce contează?
Stau de vorbă în turn, cu Hoelderlin
și el îmi spune –
„ Se putea și mai bine”.

Boris Marian

Fratele mai mare

Fratele mai mare

Fratele mai mare poate fi
Dumnezeu, dar nu poate fi om,
Să faci din regatul ceresc
Un Paradis pe Pământ, ehei!
Asta discutau doi bețivi
Pe o bancă în Cișmigiu.
Un câine a urinat în grabă, alături,
A plecat mulțumit,
Rațe sălbatice treceau pe lac
În cercuri largi,
Un copil privea uimit lumea.


În orice moment trebuie să fii pregătit,
Lovitura va fi năpraznică sau vicleană,
Ca mușcătura de viperă,
Dar nu despre asta discutau
Cei doi bețivi din Cișmigiu,
Ei aveau alte griji,
Meciul de fotbal cu Brazilia,
Ce au făcut Columbenii
Sau șeful de stat
Sau alți muritori fericiți.
Fratele mai mare era pe aproape.

Boris Marian

Mă aflam undeva

Mă aflam undeva



Mă aflam undeva,
În statul Massachussetts,
Pe o șosea netedă ca o riglă,
Nu cunoșteam nici un om în jur,
Mă gândeam la poetul Hoelderlin închis în turn,
Părăsit în propria sa mizerie,
O mașină trecu fără zgomot,
Nu mai știam anul, ziua, ora,
Un spațiu straniu, străin,
Așa să arate și finalul vieții mele?
M-a trezit înjurătura ascuțită
A unui bețiv înrăit,
Avea un nume greu de reținut,
Dar înjura bietul de el
Ca-n turnul lui Hoelderlin magnificul.

Boris Marian

Închid ochii

Închid ochii


Închid ochii
și peisajul dispare,
văd în interiorul meu
vechiul mobilier
din copilărie,
trenurile cu mulți refugiați,
o execuție în stradă,
aud împușcătura seacă,
o tuse finală.
Ridic pleoapele,
Lacul , păsări de apă,
Iarba înaltă, pace.
Palmele calde ale iubitei.
Închid din nou ochii,
Dispar. Se nasc noi generații.

Boris Marian

Zăceam în zăpadă

Zăceam în zăpadă


Zăceam în zăpadă,
Eram o pată de sânge
Sub un cer orbitor.
Treceau corbi nepăsători, leneși,
Lupii nu se apropiau,
Eram o pată vorbitoare,
Nu aveam ochi, membre, trup,
Eram o pată de culoare
Pe un tablou pictat de Dumnezeu.
Căzusem de la mare înălțime,
Aceasta este viața,
mi-am spus,
apoi întunericul a învins lumina.

Boris Marian

Învățații ne vorbesc

Învățații ne vorbesc


Învățații ne vorbesc,
Noi adormim în fața lor,
Visăm colegele noastre
Cum se dezbracă și intră
În iazul cu apă vie,
Se aude o muzică dumnezeiască,
Învățații vorbesc și vorbesc, cineva strigă- de ce ai venit,
Altul strigă- de ce n-ai venit,
Cineva iubește, altu-i călău,
Tribunalul lucrează, poterele caută în hău,
Cineva fură, cineva sparge
O ușă, o bancă, o viață întreagă,
Cineva mușcă doar cu un dinte,
Cineva judecă fără de minte,
Oamenii tremură, eu scriu poeme,
auzi cum pământul tremură, geme?


Boris Marian

Poezia stă într-un njilț

Poezia stă într-un jilț


Poezia stă într-un jilț,
O fi cam jerpelit, stă mândră,
Cum fac femeile venite prima oară în vizită,
Bea un vin vechi servit de mine din rezervele bunicului,
Întunericul se aprinde în pori,
Ne torturează, eu nu am discursul pregătit,
Focul din cămin ne îndeamnă prietenos,
Nici un câine nu a fost lăsat în casă,
Ce știm noi despre sentimentele câinilor,
Mari pișicheri, din trecut se aud vorbe deșuchiate,
dar noi nu vorbim, oare ne cunoaștem
sau facem un exercițiu atletic?
Aici, cândva s-au prăbușit perechi ilustre,
Ei și? Afară birjarul bate din palmele amorțite, iar noi
Dârdâim de emoție, goi ca Adam și Eva.
Mâncăm mere și așteptăm
să vedem ce va ieși peste cinci mii de ani.
Numai poetul scurtează acest interval
La o fracțiune de timp. Fata pleacă gravidă.

Intru intr-o casá

Intru intr-o casa


Intru intr-o casa,
Cáini pe nicáieri,
Copiii au plecat de mult
In lume.
Vine o femeie, e blondá,
Are piciorul mic, are sáni mici,
Eu a mángái cu ochii.
Trece un an,
Ies din casá,
Strázile sunt pustii,
Cáini pe nicáieri,
Vecinii au plecat de mult
In lume.
Bastonul meu cu cap de argint
Bate ca un ornic
Pe pavajul cenusiu
Ca o piele de mort.
Aud un tipát.
Eu sunt acela, un nou náscut.

Boris Marian

Pământul ne apasă

Pământul ne apasă

Pământul ne apasă, aerul
s-a pietrificat, liliacul de noapte, la pândă,
își ascute ghearele,
focul ne luminează
din interior,
ca un incendiu distrugător,
prevestind noi torționări ale simțurilor,
femeia nisipurilor ne aduce tainul
de sărutări tăinuite,
pereții transpiră și gâfâie,
spovedania se întrerupe,
diavolii dau năvală,
dansul începe,
dansăm în delir
ca în dragoste.


Stele galbene, luna galbenă,
Îmi petrec neființa, o strecor
Printre ore, vinul fierbe
Ca sângele-n vita cornută,
Deruta durută, nespusă, neslută,
Trec străin, dar străini sunt și morții
În marea cea mută.
Degete – cinci, ca niște bastoane,
Umblă-n mine oameni fără picioare,
Diafani și profane, diabolici, angelici,
Mă trezesc, lângă mine
Doarme prințesa.
Este palidă, ea trăiește,
Eu plutesc între ore,
Galbene ore, galbene glorii.


Sunt chemat peste tot,
Nu merg nicăieri,
Cineva-i Behemoth,
Cineva e palmier,
Nu mai știu cine sunt,
Unii spun – Napoleon,
Dar pământu-I rotund,
Eu urc în amvon,
De acolo rostesc
Numai vorbe de duh,
Din vitralii roșesc
Maleah, Habakukh,
Iară Domnul mă mustră,
Eu mereu fug de timp,
Unii cumpără lustre,
Alții mor, nici nu simt.


Boris Marian

Trăiește-ți ziua

Trăiește-ți ziua

Era noapte, străbăteam câmpia
Ca pe o viață,
Era frig, morții coborau
Din cer,
La orizont – un cap de fată,
Era blond ca soarele,
Pe care îl așteptam.
Trăiește-ți ziua, mi-am zis,
Au trecut vremurile
Când oamenii erau răstigniți,
Am deschis pleoapele,
dar nu mai aveam ochi,
mi-era foame,
dar nu mai aveam viscere,
ziua se revărsa
ca părul de aur al fetei.


Boris Marian

Vinovăția de A EXISTA

Vinovăția de a exista


Vinovăția de a exista
Se plătește cu ani grei,
Unii plâng, alții cântă,
Unii scriu, alții nu citesc,
Vinovați suntem cu toții
și nu avem demnitatea furnicii.
Apa trece, iar noi suntem pietrele,
Pământul lovit de cutremure, tornade.

Dorința de a nu te trezi,
De a nu te scula,
De a nu face nimic,
Sunt dorinți, nu zic ba.
Dar a nu iubi?
Omul tace, este omul datoriei.
Eu aș da o Lege
Pentru salvarea celor care nu iubesc.

Despărțirile nu au nevoie de cuvinte,
Ultimul cartuș a fost tras,
O duhoare de cal mort
Însoțește uneori despărțirile.
Numai oamenii știu să-și facă rău.
Ați văzut copaci despărțindu-se?
Cineva o să spună că mint.
Că nu cunosc suferința.
Eu tac.
Despărțirile nu au nevoie de cuvinte.


Ascult un Brahms, acolo,
Un diavol, Paganini
și mă cuprinde lenea
în liniștea grădinii .
A face, a nu face,
Totuna-I, sacrosanții
Nicolo și Johannes
Mă-mbracă-n aur, lanțuri.
Și nu mai scriu nici versuri
și aș iubi o fată
promisă într-o viață
ce va urma odată. Boris Marian

De pe fronturi

De pe fronturi

De pe fronturi, se pare,
Nimic nou,
Se mai moare pe ici, pe colo,
Unii plâng din o mie de cause, erou
Este doar nenăscutul Bertholdo.
Încercați să fiți mai discreți, iubăreți,
Beți-vă vinul în taină,
Fiecare în el are pagini de preț,
Deosebirile-ncep de la haină.
Don Juan, Casanova, Madame Pompadour,
Messalina, genii diverse
Au știut să trăiască, vine-un secol mai dur,
Din trecut ceva se alese.


Troleibuzul albastru
Poetului Bulat O.

Precum un troleibuz albastru
La ora închiderii-n somn,
Ne poartă poemul, măiastră
E mâna nopții. Eu dorm,
Visez prieteni ce nu sunt,
Doar sunet, umbră și scris,
Precum troleibuzul albastru
Mă poartă visul prin vis.
Oprim undeva, văd, coboară
Prieteni tăcuți, ei se duc,
Iar eu alerg printr-o gară
Imensă ca viața. Un cuc.

Boris Marian

Cu pași mărunți

Cu pași mărunți

Cu pași mărunți, ploaia
Pătrunde în sufletul meu,
Ca într-un parc în care frunzele,
Ramurile, florile se-nclină învinse
De alicele venite din cer.
Alerg prin mine însumi.
De tunete nu mă tem,
Cineva mă ia de mână,
Cineva mă sărută pe buze,
Îngenunchez, ploaia mă apasă,
Pământul mă caută viclean,
Nu am murit, aprind o țigară
și fumul mă umple de o bucurie
profund vinovată.

Boris Marian

DIn amănunte suntem făcuți

Din amănunte suntem făcuți

Din amănunte suntem făcuți, din amănunte,
Precum cărămizile unui palat,
Din frunze și ramuri,
Dun fluturi și vise,
Prea fragile, prea naivi.
Timpul se scurge, o singură șansă –
Să nu fim prea singuri,
Pedeapasa-i prea grea.
Salvatoare-amănunte.


Să navighezi fără dureri

Să navighezi fără dureri,
Să nu răspunzi,
Să fii departe chiar de tine,
Pe ce trăiești mai mult,
Pe atât dfurearea, setea, foamea
Sunt mai mari,
Pacea visată este dincolo,
Ehei,
Nimic nu învățăm,
Ba devenim bigoți, habotnici, temători,
De râd copiii, bietul meu Sindbad,
Ce mult eu te-am iubit,
Slăvite Nemo,
l-am căutat pe Olandezul Zburător,
pe toți i-am părăsit scriind cuvinte,
poți scrie fără de dureri?


Boris Marian

Unde pleci?

Unde pleci?

Unde pleci? Unde?
Nu există loc pentru cel
Care nu are unde să plece.
Locul poate fi un pustiu,
Un poem, un chip de om,
O inimă dezvelită.
Dar nu există loc în neant.
Neantul este în noi?
Doamne, ferește, Domane
Tu nu exiști în Neant.
Deci unde plecăm.
Am spus simplu – după țigări.


Numele meu este poet

Numele meu este poet,
Chiar dacă voi nu-l cunoașteți,
Umblu, mănânc, iubesc,
Uneori nu găsesc cuvintele,
Alteori visez sau inventez,
A fi poet nu este mai mult
Sau mai puțin decât savant, cioplitor
În piatră, scriitor de vagoane,
Cerșetor, asasin, procuror,
Președinte de stat, cum nici privighetoarea
Nu se deosebește, zoologic vorbind,
De o furnică lucrătoare, de un trântor trufaș.
Doar atât – poetul iubește tot ce întâlnește.


Boris Marian

În dragoste nu poți trăda

În dragoste nu poți trăda

În dragoste nu poți trăda
Ori te trădezi pe tine însuți,
Cuvântul costă o para,
Se demonetizează plânsul.
Pier vechi imperii și povești,
Romeo și Juliete false,
Trădezi și totuși mai trăiești,
Iubirea moare-n ritm de valsuri.
O despărțire pare-un fleac,
Un tren ce pleacă, nici semnalul
Nu se aude, morții tac,
În malul nalt se sfarmă valul.
Năframe negre, roșii zbor,
Se nalță ca un cârd, cocorii,
Trădații în tăcere mor,
Spre a renaște-n flori, cu zorii.

Boris Marian

Marea știință de a nu face nimic

Marea știință de a nu face nimic

Unii scriu eposuri, romane,
Alții străbat mări și oceane,
nu-mi sunt prieteni, nici dușmani,
suntem în eres de mulți ani,
ce bine știm să dușmănim,
de parcă am iubi, puțin,
de parcă lumea s-a născut
din ură grea, din focul-rut,
măsura propriilor erori
o luăm din tainic inter- inferior,
mă-ntreb și nu găsesc răspuns-
pe Diavol cine ni l-a uns?
Iar Dumnezeu, ce face EL?
Avem o Biblie, la fel
E scrisă, o citim, cităm,
Ucidem, nu ne săturăm.
O clipă dăruie-mi, sărut
Obrazul fratelui meu crud.

Boris Marian

De Paradis

De Paradis

De Paradis n-am să vă spun,
n-am fost ori nu-mi aduc aminte,
cândva un răzvrătit nebun,
nici azi, albind, nu-s mai cu minte.
Îi las pe alții fericiți
Să-și poarte falsele blazoane,
Tu, cititorule, nu minți,
Cei ce-au fost oameni, sunt oameni.
De Paradis n-am să vă spun,
Am fost un răzvrătit nebun.


Vii și te visez,
Pleci, iar eu exist,
Moarte- huhurez,
Viață – ametist.
Valul bate rar, nu știu, te iubesc,
Tu ai fost arțar,
Eu- serai turcesc.
Astfel ne jucam ,
Mai copii, mai mari,
Tu veneai, visam,
Viața mea pe-un zar.
Viața mea și a ta,
Bezna-n jur, un far.

Boris Marian

Iubesc și acest chin, viața

Iubesc și acest chin, viața

Am încredere prea mare în ceea ce văd,
Mai cred în rădăcini, în dragoste, desigur,
În fața mea eu mă destăinui, mă doare vocea mea,
Sunt suveran pe propria-mi durerere.
Nimic nu-mi poate fi furat, nici trup, nici suflet,
N-am fost trădat de nimeni, n-am trădat,
Dar vulturul a rupt din mine fără milă,
Sunt liber să trăiesc, să mor, mi-e teamă doar
Să nu cumva să calc firavul fir de iarbă,
Pentru că nu eu l-am crescut.


Ne făurim destinul fără să o știm,
Precum exploratorii plecați în jungla verde,
Oricare om se naște din prea plin,
Când moare, nu dispare, nu se pierde,
Pământul e-nsemnat de pași-sărut,
Bizare piramide, turnuri, blocuri,
O clipă și dispar în neantul crud,
Noi vom fi veșnici, stele, flăcări, jocuri.


Boris MARIAN

Ce este poezia?

Ce este poezia?

Ai să fii demolat. Îmi spune constructorul,
Am să mă mut la marginea Saharei,
Acolo nu te înțeapă nici o muscă.
Dar ce este poezia? O muzică
Plăcută sufletului. Nu, strigă înțeleptul.
Unde este mesajul? E sub pământ
Sau în soare, în lună. Cunosc un demolator
Care se tot învârtește în jurul casei mele.
Mi-a luat frânghia de rufe, apoi rufele,
A dărâmat balconul, a demontat geamurile,
A sărit cu picioarele pe patul meu,
Apoi a chemat un bidiviu și mi l-a lăsat
În casă. Cine ești? L-am întrebat.
Tot eu, dar sub alt chip.


Poemul Celan

O moarte lentă și dureroasă
Pare viața, pentru că ochii
Sunt mereu deschiși,
Chiar și în somn,
Închipuiește-ți că aperi
O cetate asediată,
Macii sunt rudele sângelui,
Dar ce ușor dispar, ca și sângele.
Trăim într-un amurg continuu.
Vorbește și tu, cititorule,
Până și morții vorbesc precum copacii-nfloriți.
Podul Mirabeau primește
În ospeție pe toți rătăciții.
Acolo nu este nici un zid,
În afara neînțelegerii noastre.


Boris Marian

Mă gândesc serios la moarte

Mă gândesc foarte serios la moarte,
Ultimele zile ale Berlinului,
Dar nu este prima oară,
Am mai ocolit moartea,
Capul meu este tot mai greu,
Parcă se umple cu pământ,
Nu mi-e teamă,
Iubesc viața de aici,
De dincolo, iubesc pământul, ,
Iarba, respirația neantului,
Ce poate fi mai ușor
Decât să te eliberezi
De atracția pământului?
Iubita oricum te așteaptă.
O lumină purpurie se leagănă, trecut, viitor?
Mă bucur cu sărbătorile mele.

Boris Marian

De parcă nu am ști

De parcă nu am ști

De parcă nu am ști că doar o viață pare
Mai mult decât reală,
Ne sfâșiem, noi smulgem
Vechi legături de sânge,
Dar pentru ce principii?
Eu cred că a dori
Să vezi pe cineva mereu
E pur și simplu dragoste,
Restul sunt vorbe, zgomote,
Învăț să văd?
Atâtea fețe, dar numai una este cea dorită.
Bolnav poți fi de moarte sau de iubire.
Prea mic este pământul pentru o moarte.
Împotriva fricii te poți lupta, dar iubirea?
Trăind la suprafața vieții n-ai înțeles nimic.
Am râs prima oară când o doamnă mai în vârstă
mi-a spus că sărut bine.
De atunci am rămas veșnic tânăr.
Boris Marian

Ce este poezia?

Ce este poezia?

Ai să fii demolat. Îmi spune constructorul,
Am să mă mut la marginea Saharei,
Acolo nu te înțeapă nici o muscă.
Dar ce este poezia? O muzică
Plăcută sufletului. Nu, strigă înțeleptul.
Unde este mesajul? E sub pământ
Sau în soare, în lună. Cunosc un demolator
Care se tot învârtește în jurul casei mele.
Mi-a luat frânghia de rufe, apoi rufele,
A dărâmat balconul, a demontat geamurile,
A sărit cu picioarele pe patul meu,
Apoi a chemat un bidiviu și mi l-a lăsat
În casă. Cine ești? L-am întrebat.
Tot eu, dar sub alt chip.


Poemul Celan

O moarte lentă și dureroasă
Pare viața, pentru că ochii
Sunt mereu deschiși,
Chiar și în somn,
Închipuiește-ți că aperi
O cetate asediată,
Macii sunt rudele sângelui,
Dar ce ușor dispar, ca și sângele.
Trăim într-un amurg continuu.
Vorbește și tu, cititorule,
Până și morții vorbesc precum copacii-nfloriți.
Podul Mirabeau primește
În ospeție pe toți rătăciții.
Acolo nu este nici un zid,
În afara neînțelegerii noastre.


Boris Marian

20 în februarie 2010, aștept recurs

Am văyut

Am văzut un om care s-a prăbușit

Oamenii s-au adunat în jurul lui,
aerul era tot mai greu.
O femeie și-a pierdut sarcina.
Două suflete s-au ridicat la ceruri.
Maison d”Accouchement.
Strada mirosea. Veneția?
Am văzut case oarbe,
Ziduri mute, grădini suspendate.
Scările din Odessa
Ale lui Eisenstein.
Azilul de noapte.
Cât costă un bilet
La spectacolul vieții?
Viața însăși.

Strada Polonă

Intră cu motocicleta în camera mea,
Intră teroriștii în camera mea,
Intră un future, nu-l ia nimeni în seamă,
Undeva, un om cade cu zgomot,
Cineva urcă scările, ah, țipă o fată la etajul opt,
Apoi , totul se liniștește.
A doua zi, mari titluri, știri cumplite umplu chioșcurile,
Eu mă sărut cu polițista de pe strada Polonă.

Boris Marian

Iertând tot ce a fost

Iertând tot ce a fost

O durere, o altă durere,
Corpul se lasă cuprins
De farmecul neîntrecut
Al durerii fără de margini,
Tot omul știe prea bine
Că viața înseamnă durere,
Deci nu mă las biruit,
Scriu, trăiesc și sorb
Otrava amară a durerii.
N-am cunoscut această ciudată, înaltă
Plăcere.
Să mori e prea simplu,
Poate extrem de banal.
În fiecare zi mă desaprt de viață
și-o reprimesc iertând tot ce a fost.

Boris Marian

Moartea nu te lovește-n cap

Moartea nu te lovește-n cap

Moartea nu te lovește-n cap,
Te sapă-ncet, ca un prieten de nădejde,
Tovărășește, te mai criticică uneori, te blamează,
Iar grija ei pentru noi este un vis urât,
Iar glasul ei -o stâncă-n prăvălire,
Am vrea să-I dăm cu vorba ascultare,
Dar n-o ascult, eu nu o înțeleg, e bine, nu e bine, cine știe?

Am moștenit hainele multor morți dragi,
În ele nici un sfanț, nici sfat și nici încurajare,
Nici Dumnezeu nu prea se sinchisește dacă mor,
Deși prin mine El există pentru mine.

Am o iubită, Doamne, ține-o-n viață, dacă poți,
O mie de ani buni să pomenească,
C-am fost și eu aici, un trubadur cu blog și site,
Și am cântat doar pentru-nțelepciune și iubire.

De cărți n-am grijă, ele cheltuiesc
și timp și bani și nimeni nu citește,
iar criticii devin tot masi posaci și zâmbăreți,
de par-că-s veșnici, dar nici Shakespeare n-a fost critic.

Boris Marian